Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Vlad POHILĂ

PE URMELE UNOR MARI LEXICOGRAFI ROMÂNI…

Curios, dar doamna despre care vreau să scriu acum - un filolog prin excelenţă – şi-a început cariera ca… bibliotecară. Nu confund nimic: după absolvirea, cu eminenţă, în 1978, a Facultăţii de Filologie, cu specilaizarea Limba şi Literatura Română, din cadrul Universităţii de la Chişinău (pe atunci, unica universitate în capitala noastră…), Elena Grosu a muncit un an de zile la Biblioteca Republicană – actuala Bibliotecă Naţională. Din cîte ştiu, se simţea bine în acea lume a cărţilor, a limbilor, a cuvintelor…
Atîta doar că ducea dorul cuvîntului viu, tînjea după munca la textul scris, al cărui gust îl prinsese încă în anii de studenţie. Astfel a ajuns la editura Timpul, căreia i-a consacrat 12 ani din viaţă (1979-1991). Doisprezece ani de autentic apostolat! - ar spune cel care ştie ce prezenta în acele vremuri editura Timpul. Nu vom intra nici noi în amănunte: peste ani, se uită adeseori şi fapta bună, dar se erodează şi aspectele mai puţin plăcute ale unei activităţi. Vom spune doar că Timpul era o instituţie editorială ruso-evreiască cu totul ce implica, în anii de ocupaţie sovietică, o asemenea compoziţie etno-socială. Aroganţa şovină, pretins intelectuală, îşi dădea acolo mîna cu dispreţul faţă de valorile noastre naţionale. Această atitudine de agresivitate (pseudo) intelectuală atingea uneori cote de-a dreptul oribile… Astfel, şefii şi angajaţii Timpului considerau inutilă editarea literaturii în română (“moldovenească”), din care motiv nu doreau să instituie măcar un post de redactor cu limba română. Elena Grosu a fost primul redactor de carte în română la Timpul, fiind “luată” mai ales pentru a satisface ambiţiile colegilor de acolo –, “fraţii mai mari şi mai deştepţi”, de a-şi vedea traduse, “opurile” lor şi ale semenilor lor de la Moscova, Petersburg, Kiev… într-o limbă încă (iar aceasta putea să fie şi kirghiza sau udmurta!).
Elena Grosu le-a demonstrat că se poate face şi ceva mai mult. În primul rînd, că se poate lucra impecabil, calitativ, eficient şi în “limba aborigenilor” – redactînd ca atare traducerile de care am amintit deja. Apoi, le-a demonstrat – da, cu multe dificultăţi, cu numeroase piedici, bariere artificiale – că în “limba aborigenilor” se şi pot scrie texte, cărţi întregi – de artă, de turism, literatură muzeistică, de popularizare a cunoştinţelor etc., etc.
Ca cititorilor de astăzi să le fie mai clar ce atmosferă domnea la editura Timpul în anii ’70-’80 ai secolului trecut (ca, de altfel, şi în multe alte instituţii culturale din RSSM; de cele economice sau politice nici nu mai face să vorbim!), vom aminti că o funcţie cît de cît onorabilă o deţinea o singură româncă – Elena. Mai era şi un pictor de al nostru, angajat cumva acolo, chiar că – vorba lui C. Stamati-Ciurea - într-un ocean slav (sau, cum a zis un contemporan de-al nostru, “într-o băltoacă slavo-ovreiască”) – Iurie Zavadschi, cunoscut mai mult ca Zava, devenit ulterior un apreciat redactor de carte şi autor de cărţi cu caracter enciclopedic, inclusiv unele dicţionare de o reală utilitate (unul de istorie a Moldovei, altul de personaje eminesciene, al treilea – tehnic, rus-român etc.). Şi Elena, şi Iurie, erau consideraţi în acea editură “oameni cam suspecţi”, ba poate chiar “periculoşi”: “naţionalişti români”, ce mai tura-vura!… Pentru a le limita “aborigenilor” sfera de activitate, alte Lenuţe de la aceeaşi editură nu au fost promovate mai sus de redactor inferior… Alţi pictori – moldoveni – oricit de bune le-ar fi fost caracteristicile, respectiv, recomandările, erau acceptaţi cu mare greu să colaboreze…
În aceste condiţii ostile, E. Grosu a redactat (uneori – a şi tradus), în cea mai aşezată limbă română, o serie de cărţi de excepţie, unele intrate în patrimoniul cultural şi artistic al republicii: S. Şărănuţă. Ornamente populare moldoveneşti (1984); P. Bălan, Vl. Druc. Poliptic moldav. Artă moldovenească din veacurile XIV-XIX: album (1985); V. Marchevici. Mărturii ale trecutului: arheologie (1986); V. Zelenciuc, E. Postolache. Covorul moldovenesc: album (1990); un şir de ghiduri prin oraşe, sate şi zone pitoreşti, de interes istoric, cultural şi turistic din Basarabia; numeroase lucrări de cultură generală, manuale de medicină, studii de artă, de etnografie etc. Oricît de ideologizate erau unele dintre aceste lucrări – cu deosebire ghidurile la care ne-am referit deja - împînzite de falsuri despre contribuţia băştinaşilor, şi de elogii nemăsurate aduse ocupanţilor, ele căpătau valoare măcar şi prin faptul că se dădeau publicităţii unele adevăruri ce se intuiau; în plus, prin ele se perpetua româna şi în nişte sfere considerate ca apanaj exclusiv al limbii ruse. Mai menţionăm că multe din aceste cărţi au concepţia şi execuţia artistică ale lui Iurie Zava sau ale altor plasticieni băştinaşi, de obicei - atraşi şi/sau susţinuţi de E. Grosu. Astfel se demonstra şefilor şi colegilor de breaslă şovini că avem şi noi o limbă…o cultură… în fine, o artă - cu nimic mai prejos decît cea promovată de “fraţi”. Ba chiar superioară, în multe privinţe, pentru că “mica echipă a Elenei Grosu” nu admitea kitschul şi nici spiritul de chilipirgiu, acea haltura pur rusească ce înfloreau în “creaţia” unor plasticieni veniţi la noi de pe aiurea.
Spuneam mai sus că Elenei Grosu i-a revenit, într-o perioadă extrem de vitregă pentru spiritualitatea română din Basarabia, misiunea de a demonstra unor agresori ai firii noastre naţionale că avem şi noi demnitate – şi umană, şi naţională; că avem o limbă cu nimic inferioară rusei, numită de ei veliki i moguci (“cea mare şi atotputernică” – sic!). I-a revenit aceasta mai mult în virtutea unui concurs de împrejurări, şi dînsa a onorat dificila sarcină poate mai mult subconştient, dar cu certitudine – benevol, cu pasiune şi, ce e poate cel mai important – a făcut-o cu brio. Deşi activa într-o atmosferă apăsătoare, nu s-a lăsat nici intimidată, nici înfrîntă. Pentru că avea o consolare sigură – munca, lucrul cu cuvîntul. Şi avea un stindard – dragostea pentru limba română, pentru Neamul din care se trăgea. Demnitatea ei de codreancă, de urmaşă a unor răzeşi din partea Călăraşilor basarabeni nu-i permiteau altă abordare, alt comportament. A muncit mereu cu tragere de inimă, şlefuind fiece frază, dînd rost şi chiar strălucire textelor.
Astfel a devenit Elena Grosu unul dintre cei mai buni redactori de carte din sistemul editorial al R. Moldova. Cînd pe ruinele editurii Cartea Moldovenească a apărut Universitas – casă editorială cu un program înnoitor, axat pe tipărirea şi popularizarea unor cărţi de căpătîi din istoria, cultura şi literatura artistică românească, E. Grosu a fost acceptată necondiţionat în noul colectiv, condus de dna Lora Bucătaru. A lucrat la Universitas între 1991 şi 1993, iar următorii ani (1993-1999) i-a consacrat muncii la altă editură ce-şi luase pe atunci un frumos avînt – Ştiinţa. Din 1999 este angajată a noii edituri Epigraf, mai întîi ca redactor, apoi ca redactor-coordonator. Aici redactează diverse cărţi, unele încredinţate exclusiv ei, ca, de ex.: Arta - anuarul Institutului de studiu al artelor al AŞM (volumele pe anii 2000 – 2003); Nicolae Enciu. Populaţia rurală a Basarabiei între 1918-1940 (2002); Tamara Nesterov. Situl Orheiul Vechi, Monumente de arhitectură (2002); Anthony D. Smith. Naţionalism şi modernism (2002) ş.a. Încă la începutul ultimului deceniu al secolului XX au încolţit în sufletul Elenei Grosu visul, dorinţa (poate şi ambiţia) de a aduna cîte ceva din experienţa ei de redactor. Ici un pic de chin-venin, ici o rază de bucurie a muncii cu manuscrisele şi iată că în 1999 editează o primă carte: Mic dicţionar de pleonasme (Ed. Epigraf, 140 p.). Numai cine ştie cît de supărătoare, cît de jenante sunt pleonasmele, tautologiile în text, şi cît de greu este uneori să le ocoleşti – aceia au înţeles valoarea acestei lucrări lexicografice. Desigur, îndreptare asemănătoare mai sunt, unele poate-s mai solide. Avantajul dicţionarului elaborat de E. Grosu constă în aceea că materialul cuprins între coperte este “viu”, cules din manuscrisele pe care dînsa le-a pus la punct, de-a lungul anilor; nimic nu e inventat, nimic nu e artificial în această carte. Un an mai tîrziu Elena Grosu scoate Mic dicţionar de antonime sinonimizat (Ed. Epigraf, 160 p.), o nouă realizare a ei, o altă lucrare de certă valoare.
Succesul acestui dublu debut în lexicografie, aprecierea colegilor, recenziile favorabile din presă, i-au demonstrat o dată în plus utilitatea incontestabilă a eforturilor depuse; aceasta o fi fost pentru Elena şi recompensa morală supremă. Exagerat de modestă de felul ei, E. Grosu a sesizat, totuşi, adevărul că a luat o cale bună, dreaptă – pe urmele marilor lexicografi români, dar într-o zonă unde necesitatea dicţionarului accesibil – şi ca mesaj, conţinut, şi ca preţ, - este deosebit de mare. Aceasta a determinat-o, probabil, să treacă “de la mic – la mare” şi astfel, la aceeaşi editură Epigraf, văd lumina tiparului, rînd pe rînd: Dicţionar de pleonasme, ed. a 2-a (2002, 152 p.); Dicţionar de antonime sinonimizat, ed. a 2-a (2003, 448 p.; cu încă două reeditări, în 2005 şi în 2007); Dicţionar de sinonime: lexic, expresii, locuţiuni (2005, 336 p.). Cu aceste lucrări Elena Grosu se impune ca o autoritate şi în sfera lexicografică – dacă în domeniul redactării cărţilor, altor texte, devenise de mult un nume de prestigiu, credibil, preţuit şi solicitat.
Elena nu s-a lăsat flatată, “furată”, nici de elogii, nici de posibile avantaje materiale. Ci a continuat să muncească… Şi-a continuat drumul pe acele urme trase de înaintaşii lexicografiei româneşti. Mai mult: a atras-o în această pasiune a ei şi pe fiica Victoria, încă pe cînd fata făcea ultimii ani la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, unde acum îşi continuă studiile la masterat. Şi iată rodul colaborării dintre mamă şi fiică: Dicţionar de proverbe şi zicători, alcăt. Elena Grosu, prefaţă Victoria Bragă, Chişinău (Ed. Epigraf, 2007, 232 p.) – o lucrare originală şi… extrem de necesară nouă, celor trăitori în condiţiile în care, româna fiind în continuare strîmtorată în Basarabia, lumea o cam uită şi dau uitării mai ales un strat de importanţă deosebită: expresiile frazeologice, idiomatice; confundă semnificaţii, atribuie sensuri improprii paremiilor etc. Am scris aceste rînduri cînd Elena Grosu, excelent redactor şi autor de dicţionare foarte bune – împărtăşind soarta altor basarabence care, pentru a-şi asigura o existenţă decentă şi a-şi ajuta copiii să facă studii – se află departe de baştină. Acolo, printre străini, va avea, curînd, şi o aniversare ce se cere, într-un fel sau altul, marcată. Cu simpatia şi preţuirea ce i-o port Elenei Grosu de mai mulţi ani, am găsit cea mai potrivită această formă de a-i aminti bunei noastre colege de iminentul jubileu: scriind cîteva pagini, mai ales despre faptele ei bune, despre momentele de bucurie din viaţa ei, făcînd, intenţionat şi motivat, abstracţie de necazuri, chiar dacă nu au ocolit-o nici acestea. Nu-mi rămîne decît să-i urez multă sănătate şi rezistenţă şi să-i doresc o cît mai grabnică revenire acasă, mai aproape de fiica iubită, Victoria, şi mai aproape de munca dragă, în care şi-a spus şi cu certitudine îşi va mai spune cuvîntul.
20 Septembrie 2007
Vlad POHILĂ