Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ESEU / ЭССЕ / ESSAY
Nicolae RUSU

REALISMUL „CAPITALIST” ÎN TEXTE (POST) MODERNE

Tot mai mult se vorbeşte astăzi de o criză a cărţii şi, mai ales, a cititorului de beletristică, despre existenţa a unei rivalităţi dintre carte şi mijloacele moderne de informare şi culturalizare a maselor, în special a internetului. Unii oameni de cultură, resemnaţi în faţa noilor realităţi, consideră că astăzi este important nu cît şi ce se citeşte, şi nici chiar dacă se citeşte în genere, dar ceea ce înţelege cititorul din paginile pe care le mai răsfoieşte. E vorba, deci, nu de cantitatea lecturilor, ci de calitatea textelor, de conţinutul lor.
În acest context, Mario Vargas Llosa preciza într-un eseu că „rolul autorului nu este să-l tortureze pe cititor, ci prin ficţiunea pe care i-o propune să-l facă într-un fel sau altul să se simtă bine”. E o tortură sau un deliciu lectura textelor autorilor basarabeni contemporani? Răspunsul diferă de la autor la autor, dar depinde în cele mai multe cazuri şi de calitatea cititorului.
Unul din autorii de beletristică, ajuns în vizorul cititorilor atît din Basarabia, cît şi din Ţară, este tînărul scriitor din Chişinău Pavel Păduraru care îşi publică noua sa naraţiune Karlik în 2006 la editura „Pontica” din Bucureşti, diriguită de rebelul critic literar Marin Mincu, care-i semnează pe coperta a patra şi o succintă prezentare. Nu în zadar Karlik- ul ia şi premiul literar „Euridice” al Fundaţiei culturale „Paradigma”, preşedinte al juriului fiind acelaşi nonconformist Marin Mincu. Deşi, într-un interviu de la finele lui aprilie curent din Jurnal de Chişinău, Marin Mincu pare destul de sobru şi creează impresia unui „om încheiat la toţi nasturii”, dumnealui mai şi recunoscînd: „Am o părere bună despre receptivitatea studenţilor (basarabeni), am observat că sunt interesaţi şi chiar sunt capabili să formuleze din cînd în cînd unele enunţuri pertinente”, apoi mai şi fiind convins că „generaţia tînără este foarte puternică şi ea va impune valoarea textelor scrise aici nu numai la nivelul publicului român, ci şi la nivel larg internaţional”.
Să dea Domnul să-i fie gura aurită, cum ar zice unii tradiţionalişti incorigibili de la noi.
Un cititor ordinar, fireşte, n-ar prea înţelege pentru care virtuţi artistice a fost menţionată cartea lui Pavel Păduraru, altul însă, mai şcolit, ar găsi că pînza narativă a tînărului autor e ţesută cu har şi nu e lipsită de temerare intenţii. În „Nota autorului” de la finele cărţii Pavel Păduraru ţine să explice necesitatea de a coborî „în mijlocul unor oameni ai străzii, dar nu în costum sau în rochie de seară” (p. 219). Iar în cazul în care persoana respectivă ar încerca să le ţină lecţii despre ce e bine şi ce e rău, „fii sigur că vei fi scuipat în ochi şi bătut măr (...), în cel mai bun caz, oamenii aceia vor rîde de tine ca de un prost şi îţi vor arăta spatele”. Autorul crede că pentru a fi înţeles, şi oamenii străzii să accepte a se împărţi cu ultimul posmag şi coajă de cartof, considerîndu-te frate, e necesar „să pui pe tine nişte haine murdare (...), să-ţi speli faţa cu nămol (...), să nu-ţi fie teamă să utilizezi limbajul lor vulgar (ceea ce Pavel Păduraru o face cu prisosinţă), să miroşi urît ...” (p. 220).
De ce e nevoie de această deghizare? Iată ce crede însuşi autorul: „Ai să-l convingi mai întîi pe unul dintre ei că aţi putea duce o viaţă mai bună, apoi pe altul, mai tîrziu pe cel de-al treilea, ca pînă la urmă să vă ridicaţi cu toţii, mînă de mînă, şi să ieşiţi din rahat (...). Important e că ai venit în gunoaie de unul singur, dar ieşiţi de acolo cel puţin doi”. Ideea autorului este similară cu parabola biblică despre păstorul care îşi părăseşte turma pentru a o căuta şi a o readuce la stînă pe oaia rătăcită. Pînă aici toate bune, frumoase şi adevărate, mai ales că această idee e tot atît de veche precum veche e şi lumea, iar oamenii străzii au fost „obiect de studiu” a sute şi mii de scriitori, unii dintre ei fiind chiar celebri. Pentru a fi cît mai original sau, probabil, pentru a fi înregimentat în cohorta autorilor lipsiţi de prejudecăţi şi peste seamă de curajoşi, Pavel Păduraru decide să practice în Karlik-ul său un limbaj special. Este însă arhicunoscut faptul că a impresiona cititorii doar cu nişte expresii certate cu bunul-simţ în intenţia de a-ţi face un nume în literatură e o naivitate, chiar în pofida declaraţiei lui Pavel Păduraru precum că „scriitorul trebuie să-şi dispreţuiască propria persoană şi să nu se simtă cu nimic mai presus decît un boschetar (...), scriitorul nu trebuie să îmbrace o realitate sumbră şi bolnavă în straie de sărbătoare...” (p. 221). De acest principiu, în naraţiunea sa se conduce autorul cu exces de zel, fiind sigur că pentru a expune un adevăr şi a-l convinge de acest lucru pe cititor, e necesară utilizarea chiar a unor cuvinte şi expresii licenţioase. Dar el face abstracţie de faptul că atunci cînd un scriitor descrie sau relatează un adevăr artistic al vieţii, o realitate, cuvintele şi expresiile nu pot fi doar adevărate, preluate dintr-o crudă realitate, ci şi artistice. În caz contrar asemenea literatură nu este agreată de normele bunului-simţ şi este respinsă de anumite principii de moralitate, căzînd irevocabil în hăul subliteraturii. Deşi cam categoric, scriitorul Serafim Saka, într-un interviu din revista Septentrion literar (nr. 3-4, 2006), explică în felul său acest fenomen: „Acum cînd eşti, orice-am zice, liber să scrii orice, ne lipseşte, totuşi, responsabilitatea în faţa colii albe de hîrtie. A şti să scrii nu înseamnă a scrie chiar orice. Libertatea fără o concepţie artistică este un tablou fără ramă”. Tot acolo, experimentatul scriitor mai precizează: „Cenzura avea şi ea un rol, unul formatordeformant: nu-ţi permitea să te lăbărţezi, să pătrunzi cu pixul în zonele vaginale, atît de explorate azi de un fel de literatură. Care însă nu înseamnă libertate. Înseamnă iresponsabilitate. Şi, categoric, lipsă de talent”.
Bineînţeles, după lectura Karlik-ului cititorul îşi poate da seama că această sentinţă destul de dură nu poate fi atribuită şi lui Pavel Păduraru. Construită dint-un şir neuniform de capitole, cu mai multe personaje, unele realizate mai izbutit, altele mai superficial, doar din cîteva tuşe, cartea îşi păstrează echilibrul compoziţional graţie Naratorului. Iată cum se autocaracterizează acest misterios personaj: „Oricine intră în casa mea şi se culcă în patul meu îşi surpă imediat viitorul (...). Eu sunt producătorul suferinţei sau virusul blestemului. Ca să fiu aplaudat, mi se permite să umblu doar prin gunoaie, să fiu iubit doar de fiinţe decăzute, şi să iubesc femei regulate de cîini, cai şi sifilitici...” (p. 22). El are, cît ar fi de incredibil, o soţie – Catinca, dar şi o iubită - Rabla, o prietenă – Simona, cîteva amante, cu alte cuvinte, e om ca mulţi dintre cei care pot fi întîlniţi zilnic în mediul nostru social. Acesta a studiat medicina, apoi a făcut şi vreo patru ani de psihologie, aspect necesar autorului pentru a scoate din gura unei paciente, Bartolomeea, „sofisme” de felul: „Adevărul suprem (...) poate fi găsit oriunde, doar că el nu există nicăieri” (p. 33). Asemenea aparente absurdităţi sunt similare cu cimilitura : „Dă-te-n colo, vino-ncoace, şezi binişor, nu-mi da pace” şi nu în zadar Bartolomeea este convinsă că adevărul suprem nu aduce fericirea, ci dezastrul spiritual. În fantasmagoria şi absurda realitate în care Naratorul sălăşluieşte împreună cu al său „alter ego”- cel pe care autorul îl numeşte ulterior Karlik – toate se întîmplă precum într-o Împărăţie a Oglinzilor Strîmbe: „Fulgerele treceau printre noi, ca nişte viermi vînoşi, iar tunetele ne loveau dureros cu palmele peste faţă” (p. 49). Naratorul mai e şi un teribilist, ironizînd şi persiflînd, băşcălios, pe cei care protestează contra guvernanţilor: „Ei vor cere pensie sau alegeri repetate, sau dezrobire de sub jugul cutare şi înrobire sub alt jug, ar mai putea să solicite limbă şi alfabet, ca să pară mai serioşi (...). Însă lucrurile vor rămîne pe vechiul făgaş. Pentru că starea lucrurilor nu se schimbă niciodată din voia unor cetăţeni, nici a întregului popor, ci potrivit strategiilor geopolitice sau social–economice stabilite anterior de anumiţi politicieni...” (p. 70). Cititorul oarecum nedumerit, ar putea să ajungă la ideea că, astfel, i se sugerează destul de subtil inutilitatea mişcărilor protestatare, a importanţei maselor în viaţa publică a unei naţiuni. Ce propune Naratorul în loc? Soluţia este pe potriva unui teribilist cu mentalitatea formată în acel univers al Oglinzilor Strîmbe: „Eroismul nu se demonstrează în faţa instituţiilor de stat, iar steagul ăla (două pagini anterior acesta e o „cîrpă tricoloră ”, - n.n.) să ţi-l bagi în fund. Eroismul e la pârnaie, la ospiciu, în moarte (...). Iar dreptatea n-o poţi cere de la nişte criminali care au devenit foarte importanţi. Dreptatea o puteţi cere numai de la Dumnezeu, proştilor! Chiar dacă nu credeţi, rugaţi-vă, căci altă ieşire nu aveţi (...). Mîine–poimîine o să pieriţi şi cineva o să-şi borască maţele peste amintirea voastră” (p. 71).
Naratorul, fost medic şi actual boschetar (cu scopul de a salva cel puţin un alt boschetar), mărturiseşte: „Îmi place să privesc cum moare un om (...). E mai interesant să urmăreşti trecerea, decît consecinţa ei (...). Am văzut cum mor intelectuali, schizofrenici, narcomani, beţivi, şomeri, deputaţi, miniştri, studenţi şi am înţeles cu deosebită surprindere că nimeni nu deviază de la jalnicul ritual al nefiinţei...” (p. 73). Pornind de la acest concept, Naratorul ajunge să concluzioneze: „Mie, de exemplu, mi-e totuna dacă voi muri în Uniunea Europeană sau Uniunea Sovietică, sau în Uniunea Rusia – Belarusi, sau în Uniunea... (urmează o expresie indecentă, - n.n.)” (p. 96). Oricît ar părea de cinic, într-adevăr, omului îi e totuna cînd ştie că mîine vor sfîrşi toate relaţiile sale cu această lume pămîntească. Cititorul însă nu trebuie să uite nici pe o clipă de misiunea Naratorului care a coborît în cloaca boschetarilor „de unul singur ca să iasă de acolo cel puţin doi”. Din acest motiv, în concepţia autorului, este justificată orice idee, orice acţiune. Din păcate, sunt doar nişte enunţuri şi declaraţii, din punct de vedere artistic autorul nu convinge.
Uneori Naratorul uită că este din altă lume şi prinde a judeca normal, ca un om obişnuit, emiţînd nişte enunţuri care ţin de absurdul acestei lumi: „noi vărsăm tone de sînge în numele democraţiei şi al păcii, al libertăţii şi al vieţii. Noi ucidem alte femei în numele iubitelor noastre şi omorîm cu sînge rece copii în numele sîngelui cald al copiilor noştri”. (p. 100).
În aceeaşi cheie relatează el despre falsitatea relaţiilor umane : „Prietenia mea cu Simona s-a transformat într-un bumerang de minciuni. Noi ne întîlnim zilnic, ne surîdem şi apoi fiecare începe să-şi toarne gogomăniile (...). Eu nu mai cred nimic din ceea ce-mi spune Simona, nu ştiu de ea, dar bănuiesc că de asemenea. Important e că ne numim „prieteni” (p. 101).
Apoi autorul îşi aminteşte subit că Naratorul este obligat să gîndească în alţi parametri decît cei tereştri (el doar are o Misiune – salvarea unui boschetar – şi întru izbîndire nimic nu este contraindicat). Iată o mostră de scriitură... boschetărească: „Între mine şi tine umbre dansează în turme lumini colorate pictează podeaua eu singur vorbesc cu nasu-mi şi două sute optsprezece bătrîne tac” (p. 118). Dacă cititorul încearcă să caute un sens în acest şir de cuvinte, va încerca, fireşte, să pună nişte virgule, vreun punct, nişte paranteze, vreun semn de exclamare sau de interogare, însă sensul nu se va lăsa prins. Un cititor mai ambiţios va încerca să caute nişte semnificaţii, adică, „de ce două sute optsprezece bătrîne şi nu două sute zece sau o sută treizeci şi trei?”
În zadar. După lectura acestui şir de cuvinte rămîne doar o nedumerire şi un sentiment confuz a lehamite pentru lectură în general. Probabil, anume din acest motiv tot mai puţină lume este atrasă de carte, mai ales în situaţia în care există asemenea rivali precum Internetul şi televizorul, cititorul de beletristică rămînînd a fi din ce în ce mai mult o raritate, un exponat de muzeu.
De un accentuat spirit de teribilism, ieşit din comun, dă dovadă Naratorul în episodul în care vorbeşte de Sulta. Acest original Romeo este protagonistul unui „roman boschetăresc”, doar că rolul de Julietă îi revine unei... veveriţe. Dar dragostea lor inocentă nu este reciprocă şi băiatul disperat îşi pune capăt zilelor : „Sulta (...) a fost unul dintre puţinii oameni sănătoşi mintal. El a putut iubi ceea ce se bătea cap în cap cu raţiunea, a fost în stare să meargă contra voastră, a tuturor tîmpiţilor şi v-a învins” (p. 123). Nici mai mult, nici mai puţin şi fără nici un drept de apel. În acea Împărăţie a Oglinzilor Strîmbe e o virtute a oamenilor „sănătoşi mintal” să practice nişte relaţii mai neordinare şi Naratorul se grăbeşte să sublinieze: „Noi nu ne conformăm manualelor, regulamentelor etice, nici nu ne planificăm viitorul”. Poate că din aceste considerente el îşi aminteşte cum în copilărie o înfrunta pe o învăţătoare pe motiv că aceasta îl silea să înveţe pe de rost anumite poezii: „de ce mă baţi, vacă? Pentru că nu vreau să-ţi învăţ poezia lui Grigore Vieru, în care el slăveşte naşterea unui ucigaş? Să-ţi piară mă-ta sub talpa ideologiei şi atunci să te văd recitînd în faţa mea: „În april, în april...”.
Fiind „sănătos mintal”, Naratorul are imaginaţia adecvată unui boschetar şi viitorul omenirii i se arată în felul următor: „Şi va fi un cer nou şi o lume nouă (...) Vara, oamenii vor umbla pe stradă în puţa goală şi se vor iubi oriunde. Iar cîinii se vor ruşina de oameni şi se vor sinucide. Toţi vor crede că au atins perfecţiunea, că au căpătat libertatea rîvnită de atîtea secole. Femeile vor naşte în plină stradă, iar leşurile vor fi adunate în fiece dimineaţă. Cimitirele vor fi distruse. În locul lor se vor construi stadioane...” (p. 154). Într-adevăr, un viitor halucinant pentru societatea umană poate să se nască doar într-o fiinţă „sănătoasă mintal”, dar neapărat în concept boschetar. Doar astfel pot fi receptate şi unele noţiuni ale sentimentelor matern şi de iubire: „Ce înseamnă mamă? Fiinţa în care poate intra ceva, dar neapărat va ieşi altceva (...) Ce înseamnă iubire? Înseamnă să fii apt să-ţi baţi joc de cineva...” (p. 159)
În unicul capitol – „Buna dimineaţa, mamă” – în care Naratorul are momente de amnezie, adică uită că este un boschetar, un ins certat cu societatea şi cu normele ei morale şi etice, acesta se confesează mamei sale, precizînd că este „rezerva femeilor fără iubiţi” (p. 181), dar îl găsesc apoi imediat mustrările boschetăreşti de conştiinţă. Iată doar cîteva sentinţe ale sale despre societatea umană: „...Nu există fiinţe proaste, există indivizi f... în creier de societate, de familie, de viaţă. La fel cum nu există nici oameni înţelepţi. Practica mea de medic psihoterapeut m-a făcut să înţeleg că în oarecare situaţii nebunii sunt mai deştepţi decît, să zicem, doctorii în ştiinţe sau scriitorii (...). Iubirea e un fenomen exotic, peste care e vremea să ne pişăm (...). Astăzi toată lumea e o curvă. Nu există diferenţă între un şef de stat şi o prostituată...”. (p. 209)
În această realitate întoarsă pe dos, care se vrea a fi un fel de antidot al altei extreme, cea care pînă nu de mult ţinea de realitatea lustruită a unui regim ideologizat, viaţa boschetară a Naratorului este străluminată de figura unui personaj ciudat, a celui de la care se trage şi titlul cărţii. Despre această fiinţă, deşi nu recunoaşte că este alter ego al său, Naratorul vorbeşte cu multă duioşie... neboschetară: „Ochii lui miros a pădure, faţa îi mirosea a apă, gura îi miroase a pîine, părul îi mirosea a toamnă, mîinile lui au iz de floare, iar picioarele îi miros a iarbă...” (p. 81). Pe lîngă multe alte virtuţi neobişnuite această fiinţă nu respiră aer, ci doar „ceea ce noi încercăm să numim fericire”. În concepţia lui Karlik „fericirea e foarte mică şi frumoasă”, iar despre ea ştie doar el, mai şi precizînd faptul că existenţa lui este condiţionată doar de fericire, mărturisind ca un veritabil fatalist: „Cînd am s-o pierd, am să mor şi eu”. Oricît ar fi de paradoxal, Simona, prietena Naratorului, cunoaşte reţeta dobîndirii fericirii: „Te postezi în faţa oglinzii şi te strîmbi (...) pînă ce începi să rîzi” (p. 33), „adevăr suprem” de care Naratorul însă face abstracţie. Dar nu şi autorul. Dovedeşte cu prisosinţă întreaga istorisire Karlik, deşi Pavel Păduraru încearcă să sugereze cititorului că această misterioasă fiinţă este un personaj absolut întîmplător în canavaua naraţiunii: „Avea părul negru şi purta o bluză roşie şi ginşi bleu (...). L-am numit Karlik, cu toate că nu ştiu nimic absolut despre el, nu-i cunosc nici numele, nu sunt sigur nici măcar de faptul că-i o fiinţă reală” (p. 13). În clipa în care Naratorul luase decizia să se arunce de la etaj, auzise pe cineva sunînd la uşă. Surprins, a prins a cînta, auzind însă că şi cel de după uşă cîntă aceeaşi melodie. Era cel pe care l-a numit apoi Karlik şi pe care Naratorul îl aşteaptă de fiecare dată atunci cînd se pomeneşte în situaţii dificile: „Simt tot mai obsedant dorinţa apariţiei lui Karlik (...). Orice durere a lui mă doare şi pe mine, orice lacrimă a lui mă face să plîng...” (p. 15). Astfel, acest alter ego devine pentru Narator un înger păzitor, un Mesia, mai ales de cînd a observat că orice s-ar întîmpla în jur, Karlik priveşte întruna „cu ochii limpezi în sus” (p. 46).
De altfel, Naratorul recunoaşte cu toată claritatea cine e şi ce înseamnă Karlik pentru el: „Acest copil nu reprezenta pentru mine o necesitate sau o lipsă. Era doar un înger care-mi apărea în cale în cele mai teribile momente ale vieţii, mă ajuta şi zbura înapoi în ceruri...” (p. 178).
În ceata de personaje cu care se întreţine Naratorul memorabil rămîne Ţurik, un ins înţolit „într-o cămaşă gri cu dungi subţiri verzi (...) care rîde de unul singur şi întotdeauna comunică cu cineva (...), este mereu singur (...) şi permanent revoltat...” (p. 131). Limbajul acestuia este unul completamente naturalist, iar cel al unui birjar în comparaţie cu al lui Ţurik este mai mult decît serafic. Autorul îi permite acestuia să se exprime cum îi vine la gură, sugerîndu-ne că un alt limbaj pentru cei din împărăţia boschetarilor ar fi un fals, inadecvat realismului „capitalist”. Ţurik se consideră un om liber şi acesta, în concepţia Naratorului, îşi permite orice, pentru că are drepturi, făcînd însă abstracţie şi de faptul că un om liber mai are şi nişte obligaţiuni. Or, se ştie, că libertatea unui om se termină acolo unde se încalcă libertatea altuia. Nu în zadar, involuntar sau intenţionat, Naratorul remarcă: „Văd în Ţurik imaginea imaculată a viitorului nostru. Cămaşa gri cu linioare verzi cuprinde noua ordine mondială şi totalitatea visurilor fiecărui muritor” (p. 134). Istoria omenirii mai cunoaşte nişte cămăşi gri (e adevărat, un gri ceva mai pronunţat), iar linioarele verzi vin de la culoarea simbolică a unei religii fundamentaliste care şi-a anunţat „jihadul” prin dramaticul „show” din 11 septembrie 2001 în chiar inima SUA. Un alt personaj pitoresc este Kelly Basca, cel cu „mulţi copii (...) şi de vîrste diferite” şi pe care-l „iubesc toţi, chiar şi nevasta lui, pe care o bate zilnic cu fierul de călcat în cap şi cu picioarele în bot” (p. 17).
În pofida traiului împovărat de griji şi necazuri nesfîrşite, el emite, ironic şi in- tertextualist, sentinţe ce ţin doar de nişte minţi postmoderne: „Tu eşti om şi trăieşti numai ca să înveţi a muri, tîmpitule!” (p. 21). Din portretul fizic al lui Kelly Basca este memorabil ticul acestuia de a surîde doar cu „o parte din buza de jos” (p. 49), detaliu care demonstrează spiritul de observaţie şi măiestria de prozator a autorului.
O prezenţă ubicuă pe cuprinsul întregii naraţiuni este cea a unui personaj, despre care Naratorul informează cititorul că „nimeni dintre noi nu-l vede, nimeni nici nu-i bănuieşte prezenţa” (p. 15). E vorba de Cadovrobora, un personaj inedit nu doar pentru scriitura lui Pavel Păduraru, ci şi, se pare, pentru literatura română. Acesta are zece porunci pe care „nimeni nu le respectă, dar care sunt decisive pentru fiecare” (p. 29). Iată doar cîteva dintre ele: „Să exişti, dar să nu te vezi, să nu mori, să vorbeşti fără să deschizi gura” etc.
Acest exotic personaj este un fel de stafie a morţii, fără chip, în permanenta vecinătate a omului. Uneori acesta „e înalt şi poartă straie negre, lungi. Iar capul îi este acoperit cu o glugă, de parcă ar fi un sihastru. Nu i-am văzut niciodată faţa, dar sigur că o să i-o vedem. Am întrezărit sub glugă numai o pereche de buze care erau de exemplu roşii” (p. 213). Ceva similar poate fi întîlnit doar în ereziile populare şi tradiţiile noastre folclorice, purtînd, eufemistic, diverse nume, precum „ceasul cel rău” sau „ducă-se pe pustii”.
Preferînd pentru această naraţiune detaliul concret, savoarea intertextualistă şi predilecţia frazei brute şi lipsită de prejudecăţi, Pavel Păduraru se încadrează organic şi firesc în paradigma noului val de „protestatari” împotriva unor „canoane şi realităţi impuse”. Este ideea unui tînăr şi talentat condeier, Dan Nicu, cel ce ar putea fi reprezentantul noii generaţii de literaţi în materie de cercetare şi critică literară. Într-un eseu din revista Clipa Siderală nr. 1, 2007 el observă că „în perioada sovietică scriitorii nonconformişti încercau să evadeze din cercul vicios al realităţii impuse şi să scrie şi altceva în afară de literatură pe teme sociale şi realist-socialiste. Astăzi tema socială revine în forţă, cu noi experienţe şi scopuri. Protest este cuvîntul-cheie al acestei teme, chiar dacă de cele mai multe ori protestul nu se manifestă în moduri tradiţionale, ci altfel (...) Se preiau expresii „de cartier” sau variante populare ale cuvintelor limbii române (...), iar în cazul prozei scrise în Basarabia (...) în scopul atingerii supremei realităţi se mai folosesc şi rusisme intrate în vocabularul uzual al unei largi pături a populaţiei românofone, dar şi înjurături şi expresii licenţioase...”. În acest sens naraţiunea lui Pavel Păduraru, pentru a „induce cititorului un sentiment de familiaritate” abundă în expresii „de cartier” în care domină un mediu lingvistic rusofon, de multe ori autorul exagerînd în epatarea mizeriei scatofile a scabrosului.
Această predilecţie „protestatară” e specifică nu doar lui Pavel Păduraru, ci unei cohorte întregi de tineri condeieri, susţinuţi generos atît de acelaşi Marin Mincu în cadrul cenaclului său „Euridice”, cît şi de prestigioasa revistă de cultură Secolul 21, care a publicat în 2006 un număr dedicat Basarabiei cu genericul „Chişinău. Dimensiuni culturale”. Preferîndu-i doar pe unii juni condeieri basarabeni, Cosmin Manolache, coordonatorul acestui număr de revistă, îşi motivează alegerea, remarcînd că „pentru mulţi Republica Moldova este o curiozitate (subl.n. – N. R.), o suită de stereotipuri” şi din acest motiv revista îşi propune „să prezinte într-un număr special dedicat Chişinăului partea complexă a exotismului acestui spaţiu”. El mai este convins de existenţa unei „mărci basarabene” şi, în comparaţie cu tînărul condeier basarabean Dan Nicu, găseşte explicaţia ei nu în sentimentul protestatar al noii generaţii de scriitori, ci în tendinţa lor de a-şi „defini propriul lor univers poetic printr- o desprindere de orice context politic, de obsesii colective şi de rănile nevindecate ale istoriei”. În privinţa „mărcii basarabene” Cosmin Manolache pare să aibă dreptate, acest aspect al problemei fiind confirmat şi de Mitoş Micleuşanu, un tînăr autor basarabean stabilit la Bucureşti, care explică fenomenul prin existenţa unui ingredient slav în cazul basarabenilor „o combinaţie pe cît de exotică şi „folositoare”, din punct de vedere al accesului cultural, pe atît de defectuoasă în anumite sensuri. Violenţă, revoltă existenţială, alergie la ipocrizie şi tiranie, incapacitate de adaptare etc.” (p. 52).
În ceea ce priveşte detaşarea tinerilor autori de „obsesiile colective şi de rănile nevindecate ale istoriei” este doar o vrere şi nu o realitate, pentru că, exact ca şi în povestea cu urechile de măgar, oricît ar fi ele de ascunse, oricum ies la iveală. Blamînd, pe bună dreptate, realismul socialist al epocii regimului sovietic, acea spoială ideologică a realităţii, tinerii literaţi de la noi cad în altă extremă, convinşi că în această epocă postmodernă au libertatea absolută, confundînd lipsa cenzurii cu iresponsabilitatea. În lucrările lor este specificată realitatea în care există ei ca persoane fizice şi sociale şi dacă predecesorii lor erau puşi în situaţia să descrie o realitate „socialistă”, actualii mai tinerii autori înşiră texte impresionante despre o altă realitate socială, procedeul avînd lesne tot dreptul să poarte eticheta de realism ”capitalist” cu toate deliciile şi cu scabrozităţile sale pe faţă.
Oricum, tinerii „protestatari” ar trebui să ţină cont de faptul că bunul-simţ şi normele de morală (inclusiv de expresie- exprimare) ale unei societăţi civilizate nu au nimic în comun cu unele precepte ideologice. Exagerarea în acest fenomen al protestului, de către unii literaţi, în special tineri, constituie un risc fatal pentru multe texte, acestea surpîndu-se iremediabil în subliteratură. În acest context, regretatul cercetător literar Ion Rotaru, în impresionanta-i lucrare O istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent (editura „Dacoromână” TDC, Bucureşti, 2006) are şi un capitol special în care precizează că „subliteratură ar putea fi numită şi pornografia, explicabilă pînă la un punct, prin prea marea constrîngere a cenzurii din timpul totalitarismului comunist (...). În lipsă cronică de timp (...), au trecere astăzi doar tipul de „literatură-divertisment”, odată cu emisiunile TV tip „Vacanţa Mare” (...) Straniu e că mai toţi aceşti autori nu sunt nişte analfabeţi căpiaţi, trecuţi prin şcoli ca gîsca prin apă. Scrisul lor este cursiv şi logic gramatical, avînd un anume talent în înşirarea scîrboşenilor de tot felul – ei pronunţă la tot pasul cuvintele strămoşeşti, cînd vine vorba de sex sau defecare...” (p. 1248). Printre cei vizaţi în acest capitol Ion Rotaru îi remarcă şi pe unii tineri autori basarabeni, „în fruntea tuturor aflîndu-se deocamdată A. Vakulovski (...)”, urmat de clujeanca Dora Pavel „ce nu cunoaşte cum trebuie gramatica limbii române, părînd şi ea venită de peste Prut...”
În genere, este firească şi salutabilă tendinţa tinerilor literaţi de a evada din nişte tipare rigide, de a experimenta şi de a împrospăta mediul literar al unei culturi. Important este ca în „protestul” lor împotriva bătrînilor şi desueţilor concurenţi, în concepţia lor, la gloria literară să nu exagereze şi să nu „sară peste cal”. În acest context, şi Pavel Păduraru, indiscutabil, un autor cu har, pare să facă parte din acea categorie de literaţi care sfidează gusturile şi aşteptările cititorului mediocru, preferînd temerara intenţie de a-l pune pe cititor la nivelul propriei înţelegeri şi percepţii a operei literare.
Oricum, în acest caz el nu poate evita pericolul de a fi în mod fatal beneficiarul unui număr destul de redus de adepţi, de unde şi, inevitabil, şanse mai mici de a-i descoperi şi păstra pe cei cu care ar putea să se identifice în plan spiritual şi estetic. Temeritatea şi perseverenţa sunt însă cele două aripi cu care un tînăr autor se înalţă în zborul său spre piscul Parnasului.