Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
CINSTIREA MEMORIEI / ПАМЯТЬ / MEMORY
Silvia GROSSU

SLUJITOR LA DOUĂ ALTARE – AL SACRULUI ŞI AL CULTURII

(Urmare din BiblioPolis, nr.1, 2007)
Silvia GROSSU,
conf. univ. dr., USM

Personalitatea Mitropolitului Gurie Grosu a suscitat un interes sporit în ultimii ani: dovadă stau articolele, studiile, conferinţele, emisiunile care i-au fost dedicate. Autori con sacraţi, cum sînt Nestor Vornicescu, Boris Buzilă, Ion Ţurcanu, Andrei Eşanu, Ion Negrei, Nina Negru au abordat acest subiect în diverse aspecte. Recent, cu ocazia aniversării de 130 de ani de la naştere, mai mulţi cercetători – Gheorghe Palade, Maria Danilov, Liliana Anghel, Veronica Boldişor ş.a., au reactualizat imaginea Mitropolitului Gurie al Basarabiei. Cercetătoarea Silvia Grossu, doctor În istorie, conferenţiar la Universitatea de Stat din Moldova, propune cititorului un fragment din studiul în elaborare, consacrat celui care a fost Primul Mitropolit al Basarabiei.
Biserica, în calitatea ei de factor esenţial în conturarea personalităţii spirituale a unui popor, a avut de îndeplinit o misiune dificilă în Basarabia după 1812 – şi anume pe cea de apărătoare a fiinţei naţionale a românilor de aici. Nu în zadar principala ţintă a politicii de deznaţionalizare a imperiului ţarist a fost biserica, apoi şcoala şi celelalte instituţii din Basarabia. Prin rusificarea acestora se putea atinge obiectivul final, cel aspirat de „veşnicii eliberatori” – modelarea conştiinţei basarabenilor în direcţia dorită, transformarea populaţiei româneşti a Basarabiei într-o masă oarbă, supusă, care să uite de unde vine şi din cine se trage. Această strategie de erodare a conştiinţei naţionale a fost pusă în aplicare în mai multe moduri. Cele practicate în Basarabia au fost deznaţionalizarea camuflată şi cea forţată.
Prima modalitate era mai uşor de aplicat şi dădea rezultate formidabile. Ne-o demonstrează evoluţia vieţii social- culturale a Basarabiei pe parcursul veacului al XlX-lea. Chiar de la anexare (1812) li se cultivă în permanenţă, pe mai multe căi, păturilor avute ale societăţii o atitudine de excesivă încîntare faţă de Rusia, ca eliberatoare şi ocrotitoare a credinţei creştine, şi o relaţie de dependenţă multiaspectuală de Imperiul Rus. Al doilea mod, cu mult mai ostil şi violent, a fost promovat cu insistenţă, începînd cu deceniul şapte al secolului al XlX-lea, odată cu venirea în fruntea Bisericii basarabene a episcopului Pavel Lebedev (1871). Acesta, în calitatea sa de bun patriot al ţării, alias promotor al rusificării forţate, chiar de la „înscăunare” a operat măsuri violente de deznaţionalizare prin suspendarea din funcţie a preoţilor neştiutori de limbă rusă, sub pretext că nu au pregătirea necesară, şi înlocuirea lor cu preoţi de prin toate colţurile Rusiei; prin interzicerea serviciului divin în limba „moldovenească”, prin colectarea la reşedinţa Mitropoliei a cărţilor bisericeşti în limba română cu ulterioara lor distrugere; prin închiderea mănăstirilor moldoveneşti şi transferarea celor mai îndărătnici călugări la mănăstiri îndepărtate din diferite gubernii ale Rusiei etc. Consecinţele tragice ale acestei politici dure de deznaţionalizare – indiferentismul confesional, inochentismul şi numeroase forme de sectarism – au afectat grav şi pentru un timp îndelungat conştiinţa naţională (conştiinţa de sine) şi stabilitatea confesională a basarabenilor.
Anume în această perioadă critică pentru biserica naţională, în şcoala de pe lîngă mănăstirea Curchi, în cea pregătitoare pentru clerici de la Chişinău, apoi la Seminarul Teologic, s-au format caracterul şi personalitatea viitorului mitropolit al Basarabiei – Gurie Grosu. În anul 1898, după absolvirea cu succes a Seminarului Teologic, Gheorghe Grosu, beneficiind de o bursă, merge la Academia Duhovnicească (Movileană) din Kiev, iar după absolvirea studiilor, în 1902, la 16 septembrie, magistrul în teologie al Academiei din Kiev, călugărit cu numele Gurie, este numit misionar de către Sfatul conducător al Frăţimii Naşterii lui Hristos. În această calitate a colindat Basarabia în lung şi în lat, ţinînd predici şi purtînd discuţii cu credincioşii de la sate şi oraşe, învăţîndu-i cum să separe credinţa adevărată de cea falsă (cazul călugărului Inochentie), îndemnîndu-i să rămînă fideli bisericii strămoşilor, s-o apere de uzură şi surpare. Imperativul vieţii sale de acum înainte va fi luminarea poporului prin carte şi mîntuirea lui prin credinţa adevărată în limba maternă.
În calitate de misionar al ortodoxiei, viitorul mitropolit a demonstrat voinţă şi devotament pentru cauza Bisericii naţionale, cauză greu de susţinut în condiţiile vitrege ale stăpînirii ţariste. Mai tîrziu, Paul Mihailovici (Mihail) avea sa scrie în paginile revistei Studentul, pe care o conducea: „Numit ca misionar al eparhiei Chişinăului, pune multă chibzuinţă şi dragoste în propovăduirea cuvîntului Evangheliei, dar nu mai puţin sufletul în trezirea conştiinţei naţiona le printre moldoveni” (Studentul, 1928, nr. 2, p. 7). Elocventă în această ordine de idei este corespondenţa despre activitatea misionară a ieromonahului Gurie, inserată în paginile gazetei Moldovanul (1907-1908) de sub conducerea lui Gheorghe V. Madan. În cîteva numere cititorii au urmărit discuţia dintre misionarul Gurie şi enoriaşii din satul Corjova (Corjevo), care recent beneficiaseră de vizita sa misionară. Enoriaşii îi mulţumeau pentru lumina, pe care le-o adusese în suflet prin „vorba curat moldovenească”, pentru cîntarea bisericească strămoşească în „limba mamă”, şi pentru „îndrumările frăţeşti”, pe care le acordase cu generozitate şi căldură (Moldovanul, 22 aprilie 1907).
Această vizită avusese darul să fortifice sufletele mirenilor în cetatea dreptei credinţe prin această „lumină”, atît de mult aşteptată şi de care ei aveau atîta nevoie. „M-am bucurat cînd am aflat din scrisoare că aţi cunoscut mai bine interesul cîntării bisericeşti şi staţi la Dumnezeiasca slujbă cu mare folos pentru suflet… simţindu-vă că sunteţi toţi un duh, un trup şi mult fiind lăudaţi de Dumnezeu ca unul cu o inimă şi cu o gură în limba moldovenească înţeleasă şi femeilor şi copiilor”. Este necesar de menţionat curajul cu care misionarul eparhial se pronunţă împotriva nedreptăţii şi abuzurilor, de care suferea poporul Basarabiei. Unele note critice din articol constituie, de fapt, declaraţii curajoase pentru acele timpuri: „O, cît de mare împiedicare se face pentru sporirea cuvîntului lui Dum- nezeu prin propovăduirea lui în limba puţin înţeleasă celor ce ascultă, prin slujire în limbă necunoscută celor ce se roagă. Cuvîntul Evangheliei şi cîntările duhovniceşti rămîn atunci nelucrătoare – nici nu bucură, nici nu întristează” (Moldovanul, 6 mai 1907).
În cuvîntul său de răspuns, publicat integral de ziarul Moldovanul, Gurie Grosu mulţumeşte, la rîndu-i, pentru doza de încredere cu care a fost tratat de către enoriaşi, pentru siguranţa cu care şi-a revigorat forţele necesare misiunii sale, deloc uşoară: „O, Fraţilor, cît sprijin mi-aţi arătat cu primirea cuvintelor mele şi cu dorinţele Dumneavoastre sfinte…, că eu, propovăduind cuvîntul Domnului la cei ce nu vor să-l primească, de multe ori slăbeam pentru a mea osîrdie, mă simţeam singuratic în lupta mea…”. În acest sens, pentru această luptă, l-a motivat şi l-a însufleţit călătoria în România, întreprinsă în 1904 împreună cu preotul Vasile Gobjilă. La laşi a luat parte activă la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. A vizitat Bucureştii, a mers apoi la Sinaia, unde s-a întîlnit cu regele Carol I, a stat de vorbă cu principele moştenitor Ferdinand, a făcut cunoştinţă cu mai multe personalităţi ale Bisericii şi ale culturii româneşti. Sensibil la realizările culturale din România, constată cu durere marea distanţă dintre enoriaşii români de pe cele două maluri de Prut. Revenit la baştină, ieromonahul Gurie decide să reducă pas cu pas din acest decalaj spiritual şi cultural. Astfel, nu doar îşi concentrează potenţialul propriu, dar mobilizează şi forţele existente în clerul din Basarabia spre propăşirea prin credinţă şi cultură a neamului basarabean: prin demersuri insistente şi bine argumentate solicită autorităţilor ecleziastice introducerea sau, mai bine zis, revenirea limbii materne în serviciul divin, militează cu ardoare pentru redeschiderea Tipografiei Eparhiale (la care pe timpul lui G. Bănulescu-Bodoni, în perioada 1814-1821, conform cercetărilor profesorului A. Stadniţchi, s-au tipărit 19 320 exemplare de carte românească), insistă asupra redeschiderii catedrei de limbă română la Seminarul Teologic din Chişinău şi plăteşte cu banii săi cursurile facultative de limbă maternă, oferite de profesorul Grigore Constantinescu elevelor Şcolii Eparhiale de fete. Tot în perioada 1904-1909 redactează, împreună cu alţi preoţi români din Basarabia, foi şi broşuri pentru popor în limbile rusă şi română, editate de Frăţimea Naşterii lui Hristos, apoi şi cărţile ce urmau să se tipărească la Tipografia Eparhială, redeschisă în octombrie 1906.
Ideea editării unei publicaţii bisericeşti în limba română, care urma să consolideze energiile creatoare ale clerului basarabean, de asemenea, îi aparţine, ca de altfel şi efortul de a pune pe picioare acest prim „jurnal bisericesc” în limba română – „Luminătorul”.
La 1908, în urma unui demers, pe care Gurie Grosu îl înaintează Sfîntului Sinod din Petersburg, este permisă editarea în limba română a jurnalului bisericesc Luminătorul (1908-1944). În 1933, cu ocazia aniversării de 25 de ani de apariţie a revistei Luminătorul, unul dintre colaboratorii ei fideli, preotul Iulian Friptu oferea detalii surprinzătoare despre pregătirea acestui eveniment cultural marcant:
“Era în anul 1908. Mergeam la Chişinău şi la gara Tighina, pe atunci Bender, m-am dat jos din vagon ca să iau ceva la bufet… Lîngă bufet văd pe un preot tînăr, cu o înfăţişare elegant cucernică. O faţă foarte blajină, fină, ochi blînzi şi limpezi… aşa am făcut cunoştinţă… Tot drumul spre Chişinău vorba noastră s-a
învârtit în jurul mişcării naţionaliste, trezită de abia, şi despre încetata din viaţă gazeta ”Basarabia”.
- E nevoie ca mişcarea pornită de „Basarabia” să fie continuată, şi continuarea aceasta trebuie să o ia preoţimea, spunea părintele ieromonah.
– Aveţi ceva concret în vedere?
– Da, de mult am în inimă să se înfiinţeze o revistă bisericească unde am putea trata subiecte religioase şi morale pentru popor în limba moldovenească. Cred că o astfel de revistă o să fie pe placul preoţimii. Ar putea să se numească „Luminătorul”, pentru că ar avea scopul de luminare a poporul în duhul lui Hristos.” (Luminătorul, 1933, nr.3 ).
Pînă a se despărţi, la sosirea în Chişinău, ambii clerici au stabilit să caute, fără întîrziere, printre preoţi şi moldovenii cărturari, pe viitorii colaboratori ai primului jurnal bisericesc în limba materna a românilor din Basarabia. Misiune deloc uşor de realizat în timpurile cînd preoţimea basarabeană, deşi vorbea limba română, nu ştia, sau, mai bine zis, nu avea curajul să scrie, deoarece pe cea cărturărească, adică literară, aproape nu o poseda.
„Dar, vai! Ajungînd acasă şi vrînd să-mi împlinesc datoria luată, am găsit numai un preot, pe părintele Nicandrus Serbov, care a primit. Ceilalţi o luau drept glumă”, mărturisea cu mîhnire preotul Iulian Friptu, din Comrat, Tighina. Pe atunci nici nu era obişnuit ca preoţii să scrie, să se implice în astfel de activităţi neordinare – („Să scrie în revistă?! Şi mai ales în limba moldovenească?!”).
Crezul viitorului mitropolit al Basarabiei, cristalizat în editarea Luminătorului, era considerat la acea oră, chiar de către colegii de breaslă, un demers neobişnuit de îndrăzneţ. Prima publicaţie bisericească în limba română din Basarabia – Luminătorul, apare din luna ianuarie a anului 1908, cînd “Siezdul (congresul – n.n.) preoţesc care a avut loc zilele acestea în Chişinău, după docladul (referatul – n.n.) ieromonahului Gurie Grosu, misionerul eparhiei de jos, a hotărît ca clerul să scoată un jurnal (revistă – n.n.) bisericesc în limba moldovenească. … Întîmpinăm cu o nespusă bucurie această hotărîre a siezdului…” (O veste bună pentru moldoveni // Moldovanul. –1908. – Nr. 39) – astfel consemnează evenimentul unica publicaţie de limbă română de atunci – gazeta Moldovanul. Deşi, iniţial, la 1908, revista a fost acceptată de către instanţele superioare ca instrument docil de propagare a religiei şi de educare a enoriaşilor basarabeni în stilul publicaţiilor bisericeşti ruseşti, cu timpul, graţie eforturilor conjugate ale celor mai cărturari reprezentanţi ai cultului, precum: preoţii Constantin Popovici, Mihail Ciachir, arhimandritul Gurie, preotul şi profesorul Grigore Constantinescu, conţinutul ei este modificat, devenind către anii 1916-1917 o publicaţie clericală militantă, o publicaţie cu pronunţat caracter iluminist-culturalizator, care abordează şi probleme majore legate de evenimentele primului război mondial, de fraternizarea ostaşilor moldoveni de pe frontul rusesc cu cei de pe frontul românesc. Încadrarea plenară a publicaţiei în tumultul evenimentelor anului 1917 a determinat orientarea nu doar a revistei, dar şi a clerului basarabean, spre orizonturile vieţii naţionale. „Luminătorul”…
îmbrăţişează de la o vreme încoace toate chestiunile naţionale. Îţi saltă inima să vezi cum această foaie, care nu scria decît despre trebi religioase, dă pagini din istoria neamului, trezind în preoţi un suflu nou şi dorul de muncă pentru luminarea satelor prin cultura românească” (Ardealul. – 1918. – 4 ianuarie).
Revista apare în mod constant pe parcursul a cîtorva zeci de ani, în fiecare lună, în 64-80 de pagini. Partea întîi, oficială, a revistei era destinată circulaţiei informaţiilor de uz intern pentru clerul din Eparhia Chişinăului. Ea era de obicei redusă la cîteva pagini, deoarece biserica din Basarabia îşi avea încă din anul 1867 organul oficial de presă – Kişiniovskie eparhialnîie vedomosti (Buletinul (Monitorul) Eparhiei Chişinău), care se achita perfect de misiunea reflectării în paginile sale a tuturor ordonanţelor, circularelor şi a altor acte oficiale, necesare clerului din eparhie (de menţionat, că Monitorul a avut din 1867 pînă în 1871 şi variantă în limba română).
Partea a doua a jurnalului, cea neoficială, destinată atît preoţilor, cît şi enoriaşilor, insera, de regulă, materiale cu caracter popularizator şi culturalizator. Numeroase articole cu privire la organizarea bisericească, predici, vieţi ale sfinţilor, pilde moral-religioase, povestiri, articole cu caracter apologetic şi dogmatic – toate, în cele mai multe cazuri, traduse din ruseşte, formau partea principală a revistei.
În chestiunea naţională, pînă la anul 1917, revista a fost foarte prudentă. Totuşi, se strecoară cîte o notă din care se poate vedea că revista optează pentru introducerea limbii române în şcoală şi biserică. Astfel, în numărul 3 din 1908 este scris: “Noi am găsit de cuviinţă ca şi în Basarabia, între moldoveni, şcolile începătoare să fie puse astfel ca să se înceapă învăţătura buchiilor şi a cetirii în moldoveneşte, trecând după aceea la învăţătura în ruseşte”.
Efortul constant al celor mai îndrăzneţi intelectuali din Basarabia, reuniţi prin perseverenţa părintelui Gurie, a asigurat apariţia îndelungată, neîntreruptă a publicaţiei. Luminătorul devine o publicaţie foarte clar situată în peisajul cultural spiritual al Basarabiei din primele decenii ale veacului al XX-lea. Colaboratorii revistei au conştientizat din start importanţa publicaţiei în limba română nu doar pentru slujitorii bisericii, ci şi pentru toţi credincioşii din Basarabia. “Se simte o legătură vie a clerului de la sate cu revista. Nu numai fruntaşii clerului colaborează la această revistă în rînd cu arh. Gurie, preoţii Constantin Popovici, Mitrofan Ignatiev, Alexei Mateevici, Alexandru Baltaga, Grigorie Constantinescu, Iustin Ignatovici, egumenul Dionisie, cîntăreţul Ioan Ravca şi încă atîtea zeci de nume de smeriţi preoţi, diaconi şi cîntăreţi de la sate. La revistă au scris şi ţăranii, şi învăţătorii, şi slujbaşii” (Gheorghe Tudor, Nadejda Tudor, Sava Dănilă ş.a. Date preluate din articolul lui Ştefan Ciobanu “Cum se oglindeşte viaţa Românilor basarabeni în revista “Luminătorul” // Viaţa Basarabiei. – 1933. – Nr. 73). Pe lîngă munca de redactare a textelor, chiar în primele numere ale Luminătorului arhimandritul Gurie a scris despre situaţia bisericii şi a preoţimii, explicaţii utile clerului şi enoriaşilor despre vieţile sfinţilor, a desfăşurat o activitate de lămurire a preceptelor biblice în rîndul credincioşilor în scopul de a combate tendinţele sectare, distrugătoare pentru biserica ortodoxă. Viitorul mitropolit a publicat în paginile Luminătorului numeroase pastorale şi predici: “Buna-Vestire”, “Împotriva sectanţilor”, “Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu”, “Sfîntul Ioan Botezătorul”. Tot la Luminătorul, arhimandritul Gurie, a publicat traduceri din predicile preotului Ioan din Cronstadt: „Nu-i păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu”, „Cum trebuie să ne purtăm cu păcătoşii”, „Păcatele din vremea de acum”, „Bogăţia” etc. A mai scris numeroase articole axate pe probleme de teologie şi morală creştină.
Revista a fost cea care a oferit pe parcursul anilor posibilitatea exerciţiului publicistic în limba maternă pentru talentele locale. Clerici cărturari, dar care aveau studii doar în şcolile ruseşti, încercau să ofere cititorilor basarabeni mostre de limbă română literară. Luminătorul a constituit o adevărată şcoală şi pentru poetul Alexei Mateevici. Începînd cu anul 1910, Alexei Mateevici devine un colaborator constant al revistei pînă în anul 1917, anul trecerii subite din viaţă. În afară de traduceri din proza rusă, de nuvele, învăţături, scrieri morale, în care se condamnau neajunsurile şi viciile vieţii cotidiene, A. Mateevici, pe atunci student al Academiei Duhovniceşti din Kiev, a publicat şi un şir de articole cu caracter ştiinţific. În anii 1911-1913 Mateevici este de o creativitate uimitoare – sînt numere de revistă, unde mai bine de jumătate din spaţiul părţii neoficiale este acoperit de el. Astfel, în primul număr din anul 1911 Alexei Mateevici publică trei articole: “Anul Nou”, “Spre ceruri”, “Pietrele”. Cel mai semnificativ a fost articolul “Cînd şi cum s-au încreştinat moldovenii”, în care autorul analizează mai multe ipoteze cu privire la încreştinarea românilor. După o incursiune în istoria credinţei vechilor daci autorul ajunge la concluzia că religia creştină s-a răspîndit la noi în veacul al II-lea prin colonişti aduşi din diferite părţi ale Imperiului Roman (Luminătorul. – 1912. – Nr. 6-9).
Tot în anul 1912, în afară de valorosul articol menţionat mai sus, Mateevici publică alte două articole cu caracter ştiinţific: “Tipăriturile noastre bisericeşti” şi “Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni” (Luminătorul. – 1912. – Nr. 8-11). Mateevici publică şi un număr impunător de poezii traduse din scriitori ruşi (A. Puşkin, M. Lermontov, K. Batiuşkov, A. Kolţov, V. Briusov, F. Tiutcev), dar şi originale – toate însă pătrunse de spiritul moral-creştin şi general uman.
Luminătorul este cea de-a doua publicaţie religioasă din Basarabia, după Monitorul Eparhiei Chişinău, care a scos la iveală documente vechi de istorie şi arheologie şi acte care se refereau la evoluţia bisericească a Moldovei de ambele părţi ale Prutului. Contribuţia esenţială în acest sens revine Societăţii bisericeşti de istorie şi arheologie de sub preşedinţia arhimandritului Gurie, societate ghidată de marea tentaţie a restabilirii şi tezaurizării valorilor creştine. “Cu altă ocazie am avut putinţa să constat că revista “Luminătorul” a contribuit prin scrierile ei, în special prin unele articole, care priveau istoria bisericească a românilor, la trezirea conştiinţei naţionale, cu toate că în manifestările ei naţionale ea a fost foarte prudentă”, menţiona Ştefan Ciobanu (Ciobanu Ştefan. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. – Chişinău, 1923, p.302). Drept confirmare a opiniei enunţate de Ştefan Ciobanu servesc materialele publicate în revistă timp de cîteva decenii, mai ales cele aliniate obiectivului prioritar enunţat în platforma revistei la 1908: “Răspîndirea în norodul moldovenesc a documentelor, hrisoavelor, atingătoare de istoria vieţii obşteşti din eparhia Chişinăului.” Acest obiectiv a fost unul dintre cele mai importante pentru revistă şi după 1918, mai exact, pentru întreaga perioadă de apariţie – 1908-1944. Aşadar, apariţia Luminătorului ca revistă lunară, cu difuzarea în întreaga provincie basarabeană, (chiar şi peste Nistru), a fost un fapt cultural de mare însemnătate. Evenimentul a fost pregătit de acelaşi grup de conducători bisericeşti, care întemeiase în anul 1906 Tipografia Eparhială moldovenească, menită să editeze cărţi bisericeşti şi laice pentru popor. În anul 1933, la consemnarea celei de-a 25-a aniversări de la apariţia Luminătorului, Pantelimon Halippa scria în numărul jubiliar: “Mai ales aş ţine să scot în evidenţă însemnătatea “Luminătorului” pentru trezirea conştiinţei naţionale la moldovenii noştri din Basarabia. Acum 25 de ani, după dispariţia subită a primelor ziare în limba română: “Basarabia”, “Viaţa Basarabiei” şi “Moldovanul”, cetitorul moldovan din Basarabia nu era servit decît de cîteva publicaţii sporadice, ca “Pilde şi Poveţe”, Calendarele lui Constantin Popescu, cîteva broşurele şi o carte de citire şi mici foiţe pe care le scotea Frăţia în numele lui Hristos” (Halippa Pantelimon. Cu prilejul jubileului de 25 de ani ai “Luminătorului”// Viaţa Basarabiei. – 1933. – Nr. 68). Luminătorul a adus un real folos culturii naţionale şi bisericii ortodoxe, “ducînd o propagandă susţinută cu puterile de care a dispus neamul nostru oropsit, asupra acelor adevăruri veşnice care alcătuiesc religia creştină, asupra acelor probleme, care interesează aşezămîntul bisericesc şi întregul mers al vieţii spirituale a moldovenimii noastre basarabene” (Halippa Pantelimon, ibidem).
Revista Luminătorul, prin însăşi apariţia şi menţinerea sa vreme îndelungată, a îndeplinit o misiune însemnată de consolidare confesională şi cultural-naţională. Apariţia revistei bisericeşti Luminătorul în timpurile stăpînirii ruseşti asupra Basarabiei prezintă unul din cele mai importante fenomene în viaţa poporului românesc din Basarabia.
Aşadar, şi prin iniţierea, şi prin susţinerea acestei publicaţii devine evidentă fascinanta forţă de seducţie cu care anima spiritul naţional-cultural în Basarabia lui dragă părintele Gurie Grosu. În una din inspiratele sale pledoarii din Senatul României în favoarea actelor culturale în Basarabia, Mitropolitul Gurie zicea: „Ştefan cel Mare, pentru apărarea moşiei, a zidit cetăţi, ca înlăuntrul lor să se apere. Acum aceste cetăţi nu mai folosesc la nimic. Cetăţile unui neam sînt universităţile (subl. noastră – S. G.). Zidurile de apărare sînt piepturile pline de iubire de neam. Aceste piepturi să le creştem, la hotarele ţării, prin universităţile provinciale. Să dăm Basarabiei cît mai multă cultură”. Acest imperativ – conjugarea demersului credinţei cu cel al culturii naţionale – i-a dominat activităţile şi aspiraţiile de-o viaţă.