Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
BM „B.P. HASDEU” – 130 / МУНИЦИПАЛЬНОЙ БИБЛИОТЕКE – 130 ЛЕТ / MUNICIPAL LIBRARY – 130
Vlad POHILĂ

PRINCIPALA BIBLIOTECĂ A ORAŞULUI ÎN VIAŢA NOASTRĂ

...Se spune că, în lumea liberă, fiecare cetăţean îşi are, de regulă, biserica „personală”, adică, acel lăcaş sfînt pe care îl frecventează fie în virtutea tradiţiei familiale, fie din respect, din încredere pentru parohul-duhovnic. Dar mai are acolo cetăţeanul şi ziarul sau revista la care se abonează an de an, fiindu-i mereu fidel; are un teatru pe care-l frecventează toată viaţa, un muzeu preferat sau o grădină publică îndrăgită etc., etc. În această listă de „preferinţe egoiste”, oamenii acelei lumi - pe cît de liberă, pe atît de individualizată -, înscriu, obligatoriu, şi o bibliotecă „a sa”.
Noi, cei educaţi în spiritul colectivismului excesiv, al spiritului gregar de tip sovietic, comunist, aveam (şi mai avem...), din toate astea - mai multe: cîteva publicaţii periodice dacă nu preferate, apoi la care ne abonam din varii motive; două-trei, dacă nu chiar patru muzee sau parcuri dragi, tot atîtea teatre ori săli de concert ş.a.m.d. Exista pentru această stare de lucruri pur sovietică, pur colectivistă, o explicaţie, cel puţin. De pildă, ziarele şi revistele scriind mai toate cam una şi aceeaşi – totul pe linia partidului unic, de guvernămînt -, numai din mai multe surse puteai culege informaţii mai variate, uneori şi opinii mai diferite. În acel context, evident, aveam şi mai multe biblioteci la care mergeam, şi altfel nici nu se putea: în una accesul era limitat, în alta nu găseai literatura pe care o căutai, a treia avea o aşezare geografică puţin comodă... Însă, chiar şi pe atunci, într-o atmosferă de uniformizare, de nivelare a ofertelor, respectiv, a gusturilor, preferinţelor, chiar şi în vremurile celea unii aveau ceva – instituţie, loc, domeniu de interes etc. – căruia sau căreia îi dădea preferinţă. Personal, nu mergeam la Muzeul revoluţiei, nici la cel al comsomolului (= tineretului comunist), însă, frecventînd mai toate celelalte muzee de istorie şi pe cele de artă, veneam cu o plăcere deosebită la cel de arte de pe actualul bd. Ştefan cel Mare (din păcate, inexistent deja). Îmi plăcea să mă plimb în jurul „Lacului Comsomoliştilor” (în prezent – lacul Valea Morilor), dar cel mai bine mă simţeam în apropierea Aleii Clasicilor din cea mai veche Grădină Publică a Chişinăului. Frecventam Biblioteca Republicană (Naţională) pentru a putea citi anumite cărţi şi reviste, dar pentru relaxare treceam pe la Biblioteca Municipală de astăzi - săptămînal, sau şi mai des, uneori.
În ultimii 10-15 ani, odată cu schimbările ce au generat şi multiple specializări, dar şi numeroase scumpiri, tot mai mulţi oameni de la noi au prins a da preferinţă la cîte ceva anume. Tot mai des poţi auzi vorbindu-se despre „ziarul demn de toată încrederea”, despre „teatrul (sau chiar spectacolul) preferat”, despre „locul de odihnă cel mai plăcut”...
La aniversarea Bibliotecii Municipale, am încercat să aflăm cine, cum, de ce au dat şi dau în continuare preferinţă anume bibliotecii noastre. Auzind întrebarea-sugestie, s-au oferit mai multe persoane să ne răspundă – se părea, cu nedisimulată, cu sinceră amabilitate. Era încă prin iulie, pe căldurile celea toride. De atunci, unii nu au mai găsit timpul necesar să schiţeze o pagină de impresii şi /sau amintiri personale; alţii au declarat că nu e defel simplă o atare „sarcină”, cei din a treia categoria, pur şi simplu au uitat de ideea pe care le-o lansasem.
În consecinţă, ne-am ales cu notiţele pe care le inserăm mai jos - nu prea multe, dar deosebit de preţioase. Pentru că sunt scrise de oameni foarte diferiţi, de la academicieni – la liceeni, şi, prin urmare, prezintă opinii la fel de variate. Apoi, valoarea acestor impresii rezidă în faptul că ele, nefiind scrise din silă - sunt foarte sincere. Şi fiind aşa, ele contribuie la scrierea istoriei – istoria Bibliotecii Municipale, dar şi – oricît ar părea de greu credibil – istoria, de ieri şi de azi, a acestui oraş, a acestui pămînt.
Toată recunoştinţa noastră celor care, vorba unui poet – „nu au lăsat sufletul să se lenevească”, făcîndu-se părtaşi, coautori benevoli (şi binevoitori) la scrierea unei pagini din istoria noastră, recent trăită.