Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
DEBUT LA BIBLIOPOLIS / DEBUT AT BIBLIOPOLIS / ДЕБЮТАНТЫ БИБЛИОПОЛИСА
Mariana DUMITRAŞ
Viziuni eseistice asupra vieţii noastre

„Dacă lumea este un vis,
de ce n-am putea să coordonăm
șirul fenomenelor cum voim noi?”
(Reflecții pe marginea nuvelei
Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu)
Crezând că existăm într-un spațiu 3D (adică tridimensional), mândrindu-ne că putem privi filme în 3D, imagini în 3D, că avem deja imprimante 3D, deseori uităm de a patra dimensiune – timpul. Mă întreb: cum poate să fie timpul o dimensiune? Are timpul, ca și celelalte trei dimensiuni (lungimea, lățimea, înălțimea), un început, un sfârșit, se mișcă oare într-o direcție?
Mai mult decât atât, descoperirile științifice din ultimele trei secole au demonstrat faptul că lumea pe care o vedem, o auzim, o simțim, este produsul creierului uman și că alte specii biologice, de exemplu, albinele, nu pot percepe lumea în culori, ci numai în alb-negru. Această idee se regăsește în lucrările marelui filosof german, admirat de Mihai Eminescu, Arthur Schopenhauer, conform căruia „lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare”.
Cred că viața cu multe dificultăți și capacitatea de meditație profundă au făcut din personajul Dionis un filosof, care, pe marginea reflecțiilor sale, exclamă: „Dacă lumea este un vis, de ce n-am putea să coordonăm șirul fenomenelor cum voim noi?”. Din această frază deduc cel puțin două idei, ambele retorice sau, de vreți, interogative: prima – este viața un vis sau nu, și a doua – este posibil sau nu controlul timpului?
Conform concepțiilor budhiste, studiate și admirate de Eminescu, existența unui individ nu este altceva decât una din posibilele reîncarnări, și că în viața trecută am fi putut fi oricine, inclusiv animale, păsări, insecte… Atunci, cum să interpretăm starea de somn, de vis? Este visul o realitate? Se egalează visul cu o halucinație? În acord cu scriptele indiene-budhiste, starea de somn nu este altceva decât o stare transcendentă, în care este posibilă legătura între prezent și viitor. Mai mult decât atât, se șterg granițele între trecut, prezent și viitor, rămânând numai timpul universal. Ecoul acestei idei este întâlnit într-o însemnare a lui Eminescu: „Numai în somnul adânc, în visul clar, asemenea vederei obiectelor sub apă, asemenea orașului pe care, după povești, îl vezi cu case, strade, biserici, oameni, în fundul unui lac limpede – numai în somn suntem activi – de aceea visul are atâta dramacitate. Altfel, suntem pasivi.”
Cealaltă întrebare pe care mi-am pus-o este despre posibilitatea de a controla timpul. Ideea insolită din nuvela eminesciană Sărmanul Dionis reflectă starea de spirit din secolul al XIX-lea, când se vehicula ideea călătoriei în timp. Astăzi, în prima jumătate a secolului XXI, majoritatea teoriilor fizice susțin că ideea precum că timpul se scurge ireversibil, zi cu zi, este complet greșită și că în curînd vom avea instrumente teoretice și practice necesare descoperii adevăratei naturi a timpului. De fapt, deja dispunem de unele posibilități de control al timpului.
Se știe că timpul psihologic nu este la fel de obiectiv ca și timpul fizic. Pentru aceasta avem la dispoziție cel puțin ceasul mecanic, electronic, clepsidra. Mai putem controla timpul într-un mod indirect. Cu alte cuvinte, pentru a comunica cu cineva aflat la distanță, în loc să călătoresc spre persoana respectivă sau să-i trimit o scrisoare obișnuită, recurg la telefonul fix (descoperit la începutul secolului al XX-lea de Bell), la telefonul mobil (al cărui concept este pus în practică de suedezul Lars Magnus Ericson) sau la internet, ale cărui începuturi pornesc din anii ’60 ai secolului al XX-lea.
Mai mult decât atât, timpul, conform lui Albert Einstein, este relativ și intervalul de timp între două puncte stabile nu este fix, ci depinde de contextul în care este măsurat, de exemplu, de forța de gravitație. Dacă am deține vehicule care ar depăși viteza luminii, am putea călători cu o rachetă timp de doi ani până la cea mai apropiată stea, urmând ca mai apoi să ne întoarcem pe Pământ, unde i-am găsi pe cei dragi mai bătrâni cu paisprezece ani, decât i-am lăsat. În știință aceasta se numește „efectul gemenilor”: dacă un membru al unei perechi de gemeni ar pleca în asemenea călătorie, la întoarcere cei doi nu ar mai avea aceeași vârstă.
După părerea mea, această călătorie virtuală se desfășoară în visul lui Dionis, în care gemenele său, Dan, ajunge la Lună și, crezându-se divinitatea supremă, este izgonit și trimis pe Pământ, asemeni lui Hyperion (un demon, care cândva a fost înger; cunoscut la noi, datorită lui Eminescu, și ca Luceafărul).
Teoria lui Einstein creează premise de călătorie în timp. Această dorință este clar sesizată în starea lui Dionis privind portretul tatălui său decedat și dorind, cu tot dinadinsul, ca sticla portretului care îi desparte să dispară.
Dar nu reprezintă oare, pentru oameni, un pericol fenomenul „călătoriei în timp”? Dacă e să analizăm atent această posibilitate de a ne transpune în trecut sau viitor, ne dăm seama că astfel s-ar putea crea un mare haos. Apoi, e foarte posibil că oamenii ar deveni și mai puțin responsabili pentru faptele pe care le comit și ar căuta mereu să evadeze într-un alt timp și spațiu pentru a da uitării celor întâmplate și a repara greșeala făcută.
* * *
La ce e bună poezia?
Poezia este alături de om de la începutul civilizației umane. Poezia este pretutindeni, nu doar în cuvinte, dar și în diferite sunete, pe care le aud, de exemplu, în poezia lui Nichita Stănescu:
„Marea se va preface-n
păsări străvezii,
câte le încap ochii spre ea,
și vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până în piscul văzduhului cu o stea.”
Poezia este în zâmbetul oamenilor dragi, în freamătul frunzelor la început de vară (citez din Mihai Eminescu):
„Adormind din armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.”
Faptul că poezia a supraviețuit peste veacuri, demonstrează cert forța, dar și utilitatea ei. Este vorba nu numai de înfrumusețarea oricărui eveniment din viața omului, societății, a omenirii în general. Doar, grație poeziei, se nasc imnurile, odele, sonetele, dedicațiile etc., în ultimă instanță – și cântecele. Pe lângă toate acestea, poezia, cu siguranță, are ceva ce nu putem descrie în cuvinte, dar este, probabil, un element, care ridică sufletul pe treptele dezvoltării spirituale (citez din Leonida Lari):
„La fel și noi ne vom supune
Unui vânt cosmic dinspre creste,
Acolo unde nu se spune
Decât prorocilor ce este.”
Și aici mă refer la creațiile universale, înțelese de orice popor, capabil să citească și să asculte. În primul rând, vorbesc de posibilitatea, de a reflecta, prin intermediul poeziei, pe tema dragostei, fericirii, dar și a tristeții, singurătății; a bucuriei de a trăi și a speranței, dar și a durerii și deznădejdii (citez din Veronica Micle):
„Foc ce arde în tăcere
Și-i ascuns în pieptul meu,
Unde jalnica durere
Picurând amara fiere
Așezat-a jugul greu.”
Cred că poezia îl sensibilizează pe om la durerea altuia. Prin „altul” subînțelegem nu atât ființa omenească, omul, cât, mai ales, ramul, floarea, pădurea cu păsările și animalele ei, lacul, soarele, norii, iarba, exact ca la Grigore Vieru:
„Tu, iarbă, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când înverzești,
De ea îți amintești.”
Astfel, poezia ne face să ne simțim un tot întreg cu natura și Universul. Pentru mine personal, poezia, cea care mă impresionează, îmi place, este un prilej de revelație, bucurie, emoție, reflectare… Și viceversa: dacă nu o gust sau nu o înțeleg, acea poezie îmi provoacă disconfort. Prin urmare, poezia contribuie la dezvoltarea gustului estetic și, în unele cazuri, te face să scrii tu însuți poezii.
Poezia, până la urmă, e capabilă să cuprindă toate anotimpurile vieții. Ea este vara, deoarece cântă bucuria, căldura, fericirea. Ea este toamna, pentru că descrie liniște, tristețe, împlinire. Ea este iarna, atunci când pune în evidență singurătatea, disperarea, durerea. Dar, în primul rând, poezia este primăvara, semnificând renașterea, dragostea, speranța și nemurirea. Poezia, așadar, este o veșnică primăvară a sufletului.
Mariana DUMITRAȘ,
clasa a X-a „B”, Liceul Teoretic
„Ion Creangă”, Chișinău
(Profesoară de limba și literatura română: dna Silvia Braguță)