Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
AVANPREMIERA UNEI CĂRŢI / PREVIEW / АВАНПРЕМЬЕРА
Vitalie RĂILEANU
Iulian Filip – arhitectul cuvintelor între cuvinte…

Mă bucur nespus de mult pentru Măria Sa Cititorul, de pe ambele maluri ale Prutului, care va descoperi acest volum, intitulat atât de semnificativ – Iulian Filip. Carte în căutarea titlului, care va apărea în prestigioasa colecție Ediții critice de la „Princeps Edit” din Iași, coordonată de binecunoscutul poet Daniel Corbu.
Ceea ce surprinde, în primul rând, la Iulian Filip, unul din deosebiții scriitori din acest spațiu cultural românesc, este, în afară de originalitatea arhitectorială incomparabilă, egalitatea cu el însuși, căci Poezia sa nu pare a fi o simplă arhitectură a cuvintelor, ci o Rugă în metafore potențate în cuvinte și între cuvinte. Am adăuga – nu atât a spațiului cuprins, cât a celui necuprins, despre care ne lasă libertatea să intuim, să fim alături de el – Poetul Fântânar – noi înșine.
Botezându-i debutul, poetul Verbului matern, Liviu Damian, nota: „Nu știu ce înseamnă a încuraja un talent. E ca și cum ai pune mâna pe-un pui de pom și l-ai trage de frunze în sus: hai, frate, crește mai repede, că noi n-avem când să te așteptăm. Nu mi se dă mâna să bat pe umeri tinere ramuri. Fiindcă nu le pot da zile cu soare spectaculos. Nici măcar un fir de ploaie rătăcitor nu-l pot abate asupra setei lor. Ce-i drept, ramul uscat îl deosebesc de ramul verde. Și fluturii aducători de omidă îi cunosc. Și apropierea înghețului o presimt. Dar astea sunt adevăruri elementare. Le cunosc nu numai eu. O lume întreagă le știe.” Această Lume este o redescoperire a unor pilaștri de spiritualitate basarabeană neclintită, neînvinsă, asemeni turnurilor Cetății de la Soroca.
Desigur, o deosebită și originală Poezie, precum este cea oferită de Iulian Filip, se susține prin comentarii, recenzii, studii sau prezentări argumentate. Și în cazul poetului nostru, cele mai autorizate autorități critice și colegi de breaslă au premers actului de receptare plenară a poeziei sale: „Iulian Filip dă dovadă de o imaginație frumoasă, jucându-se serios cu vorbele, inventând noțiuni și categorii, înflorindu-și fraza, «rampanizând-o», făcând-o să «spumege», să fie cu efect retoric, operând cu majuscule, cu rarefieri, sublinieri cu bolduri și cu aldine, metaforizând și graficizând, ornamentând cu desene, sigle, semnături. Scrie jucându-se, aproximează, definește, ironizează și o întoarce în serios, pune întrebări grave și se autoîntreabă, constată trist și se bucură luminos când e vorba de o faptă culturală bună (și nu numai culturală); despre Paștele Blajinilor spune bunăoară că e «o luminoasă și creștină întâlnire a noastră cu noi», se dă în spectacol calamburistic, liric sau grav, dramatic, barochizează sau notează simplu, cu creionul, moralizează și ascultă atent lecțiile altora”, menționează academicianul Mihai Cimpoi.
Astfel, poezia scriitorului din cel mai frumos sat din lume – Sofia – este un ochi deschis asupra luminii, din unghiul de vedere al poetului și pictorului Iulian Filip. À propos, pictura, de altfel ca și poezia lui Iulian Filip, în viziunea Gabrielei Ioniță „nu este ilustrativă, ci este un sumum de concepte…” O privire, prin aceeași poezie, din oricare alt unghi, este o privire printr-un transplant poetic.
Jocul caleidoscopic aparține interpretării moderne, dar el este un joc atât al metaforelor, comparațiilor, descrierilor etc., cât și al culorilor cuvintelor venite din interiorul talentului autorului nostru. Poezia lui Iulian Filip este în consensul Timpului prezent – un temperament virtual, o erupție vezuvică mereu axată pe o profunzime de idei: „Un pom suntem, pe-aceeași rădăcină, / același aer ne înfașă lung / și-același întuneric și lumină / la tine, ca la mine-n veci ajung. / Aceeași sevă ne ține nesomnul, / pornită din același sfânt pământ. / Cum ți se-arată și cum vezi tu pomul, / de-i cauți rădăcinile în vânt?” (Conștiință; din ciclul de poeme Cerul fântânilor). Fără îndoială, poezia înseamnă angajare la meditație, la constatare, la monolog, conturând singura și adevărata respirație de citire cu multă luare aminte a creației iuliene. Însă ceea ce ne cere Poezia lui Iulian Filip, pentru a-i percepe pe deplin splendoarea, este de a veni în fața ei (în fața Poeziei!) așa cum ea vine în fața Cititorului, atât de intens acumulată în peste (câte?) volume, încât să se revele prin adevăr și nu prin dezlănțuiri spectaculare: „Ce trebuie să faci, spunea un înțelept acum două mii de ani, trebuie să înveți de la cine face ce trebuie. Cum trebuie să faci (o fi spus, presupunem, înțeleptul), trebuie să înveți de la cine face cum trebuie. Nu poți realiza ceva decât fiind un semn Ș între ce și cum: „Ce faci capătă sens și durată doar prin cum faci…”
„Chiar dacă ziua de lucru a lui Iulian Filip este, precum ne-o spune poetul, «de două veacuri», el nu are timp de risipit. Nu are timp pentru vorbe, nu este un om al vorbelor – are timp pentru cuvânt, este un om al cuvântului. Iulian Filip nu este omul politicii mincinoase – el este omul faptei concrete. Nu-mi amintesc să-l fi auzit pe Iulian Filip bătându-se cu pumnii în piept: «eu lupt», «eu apăr»… Neîmpăcatul meșter, convins că pentru «a apăra» ceva, trebuie să zidești ceva mai întâi, muncește cu har dumnezeiesc îmbelșugat, având un palmares impresionant: cărți de poezie și proză, piese de teatru, cărți pentru copii, culegeri de folclor, traduceri manuale…” (Vasile Romanciuc).
Poezia scriitorului Iulian Filip este o tensiune egal agitată, de unde impresia de calm: „Micuțe și firave cetățui, / copiii noștri fără nicio vină, / ne apără de lipsa de lumină / și ne aduc din umbrele haihui. / De câte ori nici nunta nu ajută / cu amintirea ei amețitoare / și-am împărți nuntașii, lăutarii / și-am apuca-o razna – lumea-i multă… / Dar dăm de ochii lor întrebători, / de mâinile întinse-a așteptare, / de lacrima în prag de revărsare / și mai oprim – mai cântărim erori… (Cetățui cerești; din ciclul de poeme Fir de nisip).
Observați, cum la Iulian Filip metaforele apar întocmai ca perlele pe o întindere plană. Ele sunt mărturii despre o măreție asupra căreia poetul preferă să se refere, este puterea poeziei sale de a se redeschide, este rafinamentul poetic cu care scriitorul nostru știe să se oprească la semicerc, lucrând mereu arcuri de cerc în ornamentalistica poetică a sa, făcând din Poezie – modele. De aici, puternica impresie de arabesc, uneori, de calm și notă clasică, de oprire și înaintare îndelung gândite, cumpătate, căci cuvintele, cum spuneam la început, în Poezia lui Iulian Filip nu rămân ca o lepădare de sine a poetului, nici ca o extorcare a sensibilității poetice, ele rămân ca o virtuozitate a inteligenței creatoare, din lăuntrul și dinafara sa, chiar și prin miniaturi. Iată ce menționează în acest context, harnicul critic și istoric literar, Ion Ciocanu: „După diverse cărți de poezie și dramaturgie, pentru copii și adulți, Iulian Filip ne propune – în 1994 – o carte de catrene: Dansul timizilor. E confruntarea sa cu rigorile miniaturii poetice. Autorul a simțit necesitatea de a îmbrățișa o formă literară veche și pururea nouă pentru a ne spune mult în cuvinte puține și a-și valida anumite potențe creatoare care se cereau valorificate poetic. În caz contrar n-am simți – de data aceasta noi, cititorii – spontaneitatea, cursivitatea, naturalețea spunerii artistice. Totodată n-am avea posibilitatea de a gusta din farmecul unei forme literare atât de specifice, când în numai patru versuri se cuprinde ceva deosebit de important și… consistent ca substanță etică și estetică. […] Lectura și asimilarea creatoare a poeziei miniaturale în genere, a celei cultivate de Iulian Filip în particular, presupune un cititor fin, o atenție sporită la cuvânt, la frază, la sensul acestora, la subtilitățile de sens chiar.”
Desigur e mult mai greu de spus cum anume reușește poetul integrarea cititorului, învăluirea acestuia în inefabilul poeziei, de vreme ce rămâne de cele mai dese ori la un stadiu de taină pură: „Pomul plin de păsări / în deal crescut, mai sus, / îmi freamătă în față / cu frunze care nu-s. / Și iedera prelungă / într-o spirală suie, / înfășurând cu verde / tulpina care nu e / iar păsări stau în aer, / contururi desenând / la pomul încă sâmbur, / visându-și crengi în vânt” (Spațiu lângă sămânță).
Rostirea lui Iulian Filip este liturgică, am zice, prelungă, ca un ison de rit bizantin, un ritual săvârșit printre dealuri și podgorii, pe un drum ce nu are nimic spectacular, dar care cere credință și abnegație pentru a putea fi continuat prin poezia din această Carte în căutarea titlului a lui Iulian Filip intimitatea noastră cu tainele Universului este profund profetică, mărind Viața și Moartea, Ființa și Neființa noastră…
Și mai dorim să spunem, pe final, despre Idee în cuvânt, atunci când este vorba despre creația lui Iulian Filip, atât cât ne-au permis fugarele pagini de față că în poezia iuliană totul este o desfășurare într-un ritual al demnității de gândire: „Eu nu vă explic – / încerc să-nțeleg. Iar voi / ce-ați crezut că fac?” (Încrederea în martori).
Iată deci, profunzimea cuvintelor între cuvinte. Conștiința poetului Iulian Filip este purtătoare de sens în Existență. De unde și rostirea Cuvântului cu grija cu care se naște și se îndătinează un ritual, o Artă: „Tot adevărul / dă-ni-l, Doamne, înapoi/ și nouă pre noi” (Rugă basarabeană de fiece zi și noapte), profetic ne îndeamnă Poetul Iulian Filip.