Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / PEOPLE AND BOOKS / ЛЮДИ И КНИГИ
Dinu MIHAIL
Cine duce-n mîini o carte e un om şi jumătate

Adversari ai citatomaniei, vom începe totuși acest demers în favoarea cărții cu o scurtă poveste, pe care am găsit-o în Sertarul cu aplauze al unui scriitor drag inimii noastre: Ana Blandiana.
…Pe vremea aceea, când un pictor era arestat, i se dădea voie să-și poarte cu el în închisoare și trusa cu pensule și vopsele. Astfel, atunci când a intrat în celula întunecoasă din turn, primul gând al eroului acestei povești a fost să-și picteze pe unul din pereți o fereastră. Pictă într-adevăr o fereastră deschisă, prin care vedea cerul orbitor de albastru. Dimineața, când intră să-i aducă bucata de pâine și apa, temnicerul trebui să închidă ochii, orbit de lumina care pătrundea prin fereastra pictată. „Ce se întâmplă aici?”, răcni el și se repezi să închidă fereastra, dar se lovi de perete. „Am deschis o fereastră, răspunse pictorul liniștit. Era prea întuneric.” „Ha, ha, ha”, râse temnicerul uimit că se lăsase înșelat. Și-l îngână batjocoritor: „Ai deschis o fereastră? Ai pictat o fereastră, nenorocitule! Nu-i o fereastră adevărată. Îți închipui doar tu că e o fereastră.” Pictorul răspunse calm: „Am vrut să fac lumină în celulă și am făcut. Prin fereastra mea cerul se vede. Chiar și dumneata, intrând, a trebuit să închizi ochii din cauza luminii.” De data asta temnicerul se supără: „Crezi că mă poți îmbăta cu apă rece? Turnul acesta nu are nicio fereastră, cine intră aici nu mai ajunge să vadă lumina zilei.” „Și totuși, în celula mea lumina intră prin fereastra deschisă”, spuse pictorul. „Da? își bătu joc temnicerul. Atunci de ce nu evadezi? Așa m-ai convinge și pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.” Pictorul îl privi cu atenție, înaintă câțiva pași spre zid și se aruncă pe fereastră. „Stai!”, sări temnicerul înspăimântat, încercând să-l oprească. „Alarmă! A evadat!” începu el să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului despicând aerul spre lespezile de la piciorul turnului…
Morala acestei povești ar putea fi următoarea: și cartea este o fereastră spre lumină. Și încă ce fereastră! E, de-a dreptul, una miraculoasă. O fereastră spre trecut, prezent și viitor. Iar cine nu cunoaște trecutul, nu înțelege sarcinile prezentului și riscă să rateze șansele viitorului. Cărturarul Nicolae Milescu Spătarul ne atrage, de peste veacuri, atenția: „Inima privind la cele trecute mai lesne prevede cele viitoare.” Unul dintre neajunsurile, năravurile noastre rele este, se pare, hemoragia, beția de cuvinte. Vorbim mult, ne pupăm teatral-zgomotos și trăim puțin, sinucigaș de puțin în intimitatea cărții. A cuvântului tipărit în general. Pe când chiar și din punct de vedere anatomic suntem făcuți mai mult pentru ascultare decât pentru melițare / vociferare. Dovada se vede de la o poștă: Dumnezeu ne-a dat două urechi și o singură gură.
Omul fără lecturi este un infirm, un automutilat, un invalid spiritual. O pitacanie, un liliput intelectual. Ne întrebăm deseori de ce e puțină minte, credință în lume. Domnul Dumnezeu explică clar în cartea cărților, Biblia: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup.” Oameni-trup, tub digestiv lângă trup digestiv, fără cealaltă dimensiune esențială: spiritul, care se dezvoltă, se acumulează numai prin cunoaștere, prin lectură. Oricât de ocupați am fi, trebuie să gestionăm în așa fel timpul ca să ne croim o oază de liniște, de răgaz și pentru informare, pentru lecturi. Căci nu e de glumit: în secolul al XXI-lea vor rezista și se vor impune numai popoarele bine documentate. Nimic durabil nu se realizează pe mizerie materială și intelectuală, fără informare temeinică, fără disciplină interioară și beția riscului. Neconcurențialii vor fi storși ca o lămâie între chingile bicisniciei economice și vor fi aruncați la coșul cu gunoi de lux al istoriei. Dintre numeroasele instrumente ale minții omenești (cum ar fi: roata, plugul, microscopul, telescopul, telefonul, radioul, internetul și încă multe altele) cel mai uluitor este, fără putință de tăgadă, cartea.
Ca și sportul, ca și artele marțiale, bunăoară, cartea îl suveranizează pe om. Îl face mai liber, mai sigur de sine. Îl ferește de capcane existențiale, inclusiv ideologice. Ne plângem la orice colț de minut că avem parlamente de lupi. Corect! Dar cine naște un parlament de lupi? Un popor de oi, oismul (citește: incultura) – bioderma care suge sângele și energia popoarelor – luându-se din lipsa de informare fundamentală. Felul în care cuvintele, gândurile apar și se aliniază în noi, sub formă de frază și discurs, nu este ceva înnăscut, ci se obține prin deprindere, prin exercițiu. Deci, se obține. Deci, se poate obține. Important este să vrem. Dacă vrei tare, toate celelalte vin parcă de la sine.
Emoționantă, plină de învățăminte este povestea Anei Blandiana… Poate că ar trebui să mă bucur. Totuși, constat că sunt obosit ca un măr năsădit. Și scârbit. Sunt traversat de vreo postmodernistă angoasă sau poate vreun acces de flatulență mă apasă? Nu fi trist, măi greiere, las’ că pân’ la urmă înjghebăm noi o țară-poveste de minune, în pofida miliardelor furate de animăluțele politice. Totul este scump pe la noi, inclusiv râia și sifilisul lights. Numai omul a fost și este ieftin. Adevărul e că ne cam pierdem viața tot câștigându-ne existența. Viața noastră, ce-ați făcut cu ea? Ca să n-o apuci pe coclauri cântând, în asemenea momente este bine să te transferi, fie și imaginar, în locuri dragi sufletului tău.
Ei bine, mă aflu la Bălți, capitala nordului falnic, printre niște oameni jos pălăria! Cum ar fi profesorii și scriitorii Gheorghe Popa, Nicolae Leahu, Anatol Moraru, Valentin Jitaru, Vasile Buzdugan ori Gheorghe Calamanciuc, uneori poreclit Dulcea Bucovină de către cei apropiați. Aflu, printre altele, că relativ recent Valentin Jitaru a editat o carte de largă utilitate pentru cititorii de la șapte la 70 de ani: Dicționar de greșeli uzuale. Alături de regretatul Valentin Mândâcanu și Alexei Palii, de Ion Ciocanu și Valentin Guțu, de Irina Condrea și Vlad Pohilă, domnul profesor V. Jitaru este o santinelă de nădejde la hotarul dreptei întrebuințări a cuvântului. Totodată, Domnia Sa este și un cititor exigent, scrupulos, cu „pretenții”. Din câte am înțeles, el nu citește ca să „omoare” timpul, ci din necesitatea bine conștientizată de a fi un om cult, informat și, mai ales, descătușat. Lucrul acesta se desprinde clar și din interviul de mai jos, pe care dumnealui a acceptat cu plăcere să ni-l acorde.
* * *
– Ne interesează următorul aspect: cum citiți? Luați cărțile la nimereală sau aveți un sistem de lectură?
– În primul rând, mă străduiesc să „ciugulesc” vârfurile din fiecare literatură. Să zicem, de la englezi iau Shakespeare, Dickens, William Golding… De la ruși – Turgheniev, Dostoievski, Cehov; de la francezi – Hugo, Baudelaire, Maupassant… Și tot așa mai departe. Apoi mă străduiesc să-i „vânez” pe laureații Premiului Nobel în domeniul literaturii, cum ar fi Albert Camus, Ernest Hemingway; Mario Vargas Llosa, Thomas Mann, Márquez etc., etc.
– Se învață cititul, așa cum se învață scrisul, odată cu fiecare lectură?
– Cred că da. Fiecare text, într-un fel, îi propune cititorului o aventură nouă. Cititorul trebuie să decidă cum va parcurge acea carte nouă. Asta depinde nu numai de cartea însăși, ci și de timpul de care dispune cititorul, de dispoziția în care se află el. Un cititor pe care îl dor dinții va citi altfel decât un cititor care tocmai a încheiat, de exemplu, un voiaj de nuntă. Sentimentul cu care ne apropiem de carte la lectură determină și el lectura.
– Care este cartea vieții Dumneavoastră?
– Nu există o carte a vieții mele. Există cartea diferitelor momente din viața mea. În general, sunt de părere că omul nu trebuie să citească muuult, ci destul, adică selectiv și bine, cu creionul în mînă. Ca să-și noteze cuvinte noi, expresii, gânduri…
– Am vorbit despre plăcerea lecturii. N-am vorbit de pericolele care, spun unii, le comportă sau amenință lectura. Sunteți pesimist sau optimist în legătură cu viitorul lecturii?
– Sunt optimist. Cred că o carte este un obiect care poate fi (și) periculos. Lectura e o activitate intrinsec subversivă. Tocmai de aceea cred că cei care se află în poziții de putere se tem permanent de puterea cititorului. Pentru că cititorul excavează, sapă realitatea sau, cel puțin, are putința de a citi în profunzime, spulberând propaganda și dogmele. În special, societățile totalitare de pretutindeni se tem de lectură, se tem de cititorul-cititor, avizat și bine documentat. Tuturor tiranilor, führerilor, dictatorilor și democraților numai cu numele le este frică de omul care cunoaște. Știți de ce? Fiindcă omul înnobilat de carte devine suveran lăuntric, adică liber, puternic prin lectură, deci nu poate fi influențat sau manipulat așa cum dorește vreun Guvernoiu nătâng.