Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
FILE DE ISTORIE / CHAPTERS OF OUR HISTORY / СТРАНИЦЫ НАШЕЙ ИСТОРИИ
Maria TOACĂ
Noi n-am uitat de ce au ajuns românii la Cotul Donului şi la Stalingrad

„Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare, decât să mor în paradisul unei Românii mici.”
(Ion Antonescu)
Februarie, ca și începutul lui aprilie, ca și întreaga lună iunie vine cu un calendar îndoliat de date triste, cu parastase și comemorări ale martirilor și eroilor neamului. Tragediile se țin lanț în istoria românilor, mai ales a celor din ținuturile înstrăinate de țară. Și chiar dacă ne-am îmbolnăvi cu toții de amnezie, s-ar găsi „prieteni” (tovarăși) să ne amintească de marile „păcate” săvârșite de români în istorie, îndeosebi după încheierea pactului tâlhăresc Ribbentrop-Molotov, care, de altfel, n-a fost condamnat oficial de Federația Rusă, nici de Ucraina democratică și suverană.
* * *
Nu putem fi decât antisovietici
Liderii de la Kremlin nu ratează niciun prilej ca să arunce pietre în istoria României. Bunăoară, nu demult Ministerul de Externe al Federației Ruse a „depistat” în România încercări de a retușa sau a rescrie istoria celui de-al Doilea Război Mondial și, cu ocazia acestei mari „descoperiri”, și-a exprimat îngrijorarea față de folosirea, în România, a unei retorici cu pronunțat caracter antirusesc și antisovietic. Purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, într-o conferință de presă, care a avut loc la Moscova, la 4 februarie a.c., a criticat expoziția organizată la București, având ca temă atrocitățile armatei sovietice săvârșite în timpul deportării sașilor din Transilvania în URSS, în 1945. În contextul în care pe plan internațional se comemora Ziua Holocaustului, conform aprecierilor ei, la București această dată a fost marcată „prin evenimente destul de modeste” în comparație cu expoziția despre deportarea etnicilor germani în URSS, care a avut „tonuri fățiș antisovietice și antirusești”. Cică prea s-a pus accentul pe condamnarea acțiunilor „crude, inumane” ale „forțelor de ocupație sovietice” față de „etnicii germani”. La finalul „obiecțiilor” sale, purtătoarea de cuvânt a MAE al FR a adăugat că, în aceste zile când este marcată capitularea naziștilor la Stalingrad, Rusia nu a uitat de partea cui a luptat armata română în acea perioadă.
Ei nu uită de partea cui au luptat românii, dar noi nu uităm, căci știm bine, pentru ce au mers la moarte românii în cel de-al Doilea Război Mondial și de ce au ajuns tocmai la Stalingrad. Unii experți în istorie susțin că a fost o mare greșeală a Mareșalului, că trebuia să se oprească la Nistru, să nu înainteze până la Cotul Donului, împânzind pământuri străine cu oseminte românești. Nu e de competența mea să mă aprofundez în controversele unui trecut la care nici istorici versați n-au pus punctul pe „i”. Dar cunosc frânturi din istoria vie a baștinei mele, mărturisiri zguduitoare de la consătenii care s-au întors cu sufletul distrus din infernul de la Stalingrad. Nu le-am înregistrat, pentru că eram pe atunci un copil naiv, care lua în serios tot ce se învăța în școala sovietică. Cine ar fi crezut cum se vor schimba timpurile, că se va nărui colosul sovietic? Acest exemplu de inevitabilă destrămare inspiră speranța că orice e posibil în timp, vorba fiind doar de câți ani trebuie să treacă până când va bate ora dreptății – două-trei decenii sau poate mai mult de-un secol și jumătate, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Habsburgic?
Citind Jurnalul de companie
al lui Tudor Nandriș…
Cedate dictatorului de la Kremlin fără nicio împușcătură, Bucovina de Nord cu Ținutul Herța și Basarabia și-au sacrificat fiii în cea mai strașnică bătălie din istoria celui de-al Doilea Război Mondial nu pentru a cuceri teritorii străine, ci pentru a reveni la sânul Patriei. Regretând că n-am ascultat amintirile de pe front a câtorva vecini, de care, de fapt, mă temeam să mă apropii în copilărie, deoarece nu erau ca toți oamenii din cauza contuziilor, rănilor trupești și sufletești, am citit și recitit Jurnalul de companie al doctorului Tudor Nandriș, medic militar pe front, aflat pe linia întâi a focului din prima zi (22 iunie 1941) și până la sfârșitul războiului – august 1945. Cronicarul neamului, doctorul Gheorghe Nandriș, consacră volumul V al Familiei Nandriș, acestui vlăstar al vestitei dinastii de cărturari și martiri din Mahala. Și pe timp de pace, și pe timp de război, Tudor și-a consacrat viața slujirii țării, iar Jurnalul său de război, unde a însemnat toți pașii până la Stalingrad și drumul străbătut pe jos acasă este cea mai convingătoare pledoarie pentru pace. O bună parte din viața sa de medic și-a petrecut-o în bubuit de tunuri, într-o continuă fierbere: „Prin văzduh urlă obuzele de toate calibrele… Pământul geme în urma exploziilor asurzitoare de tot felul… Și în asemenea situație trebuie să-mi fac datoria. Cu mâinile tremurânde de emoție pansez răniți. Suflete nevinovate zboară spre cer și trupuri înroșite de sânge, sfârtecate de obuze stau împrăștiate pe aceste câmpii atât de departe de țara noastră. Aici este imperiul morții, aici viața nu mai este decât o simplă scânteiere între două veșnicii, aici se clădește din trupuri, din suflete și din oase, viitorul popoarelor de mâine.”
Despre ziua de 29 decembrie 1942, după ce a mărșăluit pe un ger ce îngheța și măduva în oase, Tudor Nandriș scrie în jurnalul său: „Cred că Infernul lui Dante nu era nimic pe lângă aceste grozăvii. Printre sfărâmăturile căruțelor am văzut zăcând morți pe zăpadă pe bravul meu sergent sanitar Robu Cristofor, pe conducătorul căruței sanitare Corneanu Ion, iar ordonanța mea, Damian Ion – grav rănit. …Bietul Damian! S-a stins în mâinile mele, mulțumit că mă vede lângă el în ultimele clipe ale vieții sale.” În catastrofa militară de la Stalingrad, românii au pierdut peste 158 000 de soldați, mulți au fost răniți, luați prizonieri. Printre ei au fost bărbați din Boian, despre care își mai amintesc copiii sau nepoții lor deja îmbătrâniți. Mai arde lumânarea memoriei pentru un tată, un unchi, un verișor, căzuți în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, la Stalingrad – eroi cărora li se pregătea înălțarea unui monument în cimitirul din Boian. Dar, după pământescul sfârșit al celor doi entuziaști – profesorul Vasile Bizovi și preotul Boris Țapu –, numai sculptorul Dumitru Gorșcovschi era interesat să-și vadă realizată schița. S-a dus în lumea celor drepți și sculptorul, lăsând monumentul doar în mapele sale.
Boinceana Maria Toma și-a zidit un monument în suflet, pentru unchiul ei Mihai Costel, născut în Primul Război Mondial, dar care s-a prăpădit în bătălia de la Stalingrad, în chiar ziua capitulării generalului german Paulus, după cum au fost înștiințați părinții. Maria păstrează certificatul de naștere și scrisoarea de pe front, aducătoare a negrei vești că unchiul ei Mihai Costel este dat dispărut fără urmă în ziua de 2-3 februarie 1943. Aflat la finele anului trecut la Cernăuți, Vasile Șoimaru din Chișinău, autorul celor două ediții ale volumului Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, mi-a lăsat o carte și pentru dna Maria Toma. Încă n-am reușit să ne întâlnim să i-o transmit, însă, la telefon mi-a spus că e foarte bucuroasă și recunoscătoare autorului pentru acest prețios dar.
Focul memoriei arde
și pentru români
Lui Vasile Șoimaru ar trebui să-i fie recunoscătoare multă lume pentru că, în sfârșit, la Stalingrad focul memoriei arde și pentru români. Anul trecut, de Ziua Armatei (25 octombrie), la cimitirul militar de la Rossoșka de lângă Stalingrad, a fost ridicat un monument în memoria soldaților români. Cimitirul intră în Complexul Comemorativ Internațional, înălțat în memoria militarilor germani și aliaților lor de atunci, care au participat și au căzut în oribila luptă de la Stalingrad. Mai bine de 70 de ani, soldații români căzuți la Stalingrad nu au avut nici cimitir, nici cruce. În sfârșit, memoria lor a fost onorată. Ei sunt comemorați la fel ca germanii, italienii, maghiarii și combatanții de alte naționalități care și-au dat viața în bătălia considerată drept punct de cotitură în desfășurarea războiului.
Prima cruce a pus-o acolo basarabeanul dr. Vasile Șoimaru, unicul dintre români ce a străbătut de trei ori drumul de mai bine de două mii de kilometri, pe urmele infernului prin care au trecut ostașii români aruncați pe Frontul de Est în cel de-al Doilea Război Mondial. Fără susținere de nicăieri, V. Șoimaru a pornit de la Chișinău în căutarea urmelor celor 600 mii (mai precis, 624 540) de români căzuți la datorie – de la suburbiile Odesei până în Crimeea, Caucazul de Nord, Stepa Calmucă, ajungând până la Cotul Donului. Cimitirul românesc a fost inaugurat după apariția cărții sale, care a tras alarma că numai eroii români, cu excepția celor din Ardeal, mobilizați în armata maghiară, nu au un cimitir acolo: „Memorialul unguresc este iluminat nopțile în șir, vara și iarna, focul memoriei nu se stinge niciodată, pentru că a fost construită și o conductă specială de gaz pe zeci de kilometri. Locuitorii din satele din jur încă n-au conductă de gaze… La cimitirele lor rusești doar de ziua victoriei se aprinde pentru o zi «focul veșnic» (sacru) de la o butelie de gaz.”
Astfel, a apărut prima necropola de război construită pentru militarii români căzuți în luptele de la Stalingrad. Se știe că în Federația Rusă până în prezent, în diferite regiuni, au fost înălțate 15 monumente în memoria militarilor români morți în prizonierat. Configurația primului cimitir românesc de onoare din Federația Rusă are la bază modelul crucii latine, cu o înălțime de patru metri, a cărei formă se regăsește în amplasarea aleilor și în tipul monumentului comemorativ comun. Realizată din granit de culoare deschisă, la baza Crucii este fixata o placa din granit negru pe care este gravata inscripția: „In memoriam militarilor români căzuți în luptă la Stalingrad.”
Amintind de izbânda lui Vasile Șoimaru și a susținătorilor săi, gândul mă poartă mult mai aproape – la cimitirul ostașilor români din Ojeve, raionul Secureni, la mormintele eroilor care au căzut în bătălia de acolo, și acestea având de asemenea nevoie de îngrijire.
Zorile Bucovinei, 13 februarie 2016,
Cernăuți
(http://www.zorilebucovinei.com/news/show/1389)