Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
OMAGIERI / ANNIVERSARY / ГОДОВЩИНЫ
Iulian FILIP
Lidia Kulikovski – destin şi caracter

Când mă entuziasmează un om împlinit, am pornirea copilărească să-l vorbesc și cântăresc, împărtășindu-mi această stare cu un cerc de prieteni deosebiți. De cele mai dese ori aceste bucurii îmi provin din partea celor care scriu – poezii mai ales – și din partea celor care pot vorbi frumos și adevărat.
Aventura mea în birocrație / administrație mi-a facilitat înțelegerea unor constituții mai complexe, purtătoare nu doar a crucii proprii.
O, cercul martorilor pe care mi-i implic în aceste cântăriri / evaluări a firilor alese devine un pic mai larg – în spațiu și în timp. Le vorbesc prietenilor și colegilor încă în viață. Dar le verific și cu autorități din alte dimensiuni…
Cum se aleg aceste firi? Cum devin? Că e un noroc și pentru personalitatea respectivă – că trăiește din plin! Dar e și norocul celorlalți, majoritatea dintre care nici nu-și pun problema umerilor potrivite sub crucea tuturor. (O, motivul crucii tuturor – ce frumoasă eternă dezghiocare!)
Aceste firi ilustrează polemica veche (de când e lumea omului gânditor) despre bunurile vieții omenești. S-o luăm de la Aristotel, care le împărțea „în trei clase: cele din afară, cele sufletești și cele trupești”. Arthur Schopenhauer, care a păstrat de la Aristotel „numai treimea împărțirii”, consideră că „deosebirile în soarta muritorilor se pot întemeia pe trei fundamente: 1) ceea ce este cineva…; 2) ceea ce are cineva…; 3) ceea ce înfățișează sau reprezintă cineva” (Aforisme asupra înțelepciunii în viață, Chișinău, Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1994, p. 11).
E de accentuat că omul de cele mai multe ori are iluzia că împlinirea lui înseamnă să aibă. Iar prestigiul în fața celorlalți înseamnă a doua amăgire… Polemica mai spectaculoasă e între avere și părere. Pe când cel mai important lucru e ceea ce ești și realizarea acestui bun, acestui fundament.
Părintele Arsenie Boca intervine în polemica lungă cât omenirea cu o notă îmblânzitoare a verbelor esențiale a avea și a fi: până la o jumătate de drum dai din ceea ce ai, iar de la o bucată de drum dai din ceea ce ești.
Poetul și dramaturgul francez Alfred de Vigny implică o categorie de altă polemică (pe care vom evita s-o drămăluim aici): Destinul conduce jumătate din viața unui om. Pe cealaltă o conduce caracterul.
Despre Lidia Kulikovski am scris repetat, dar am vorbit-o de mai multe ori, încercând, de fiecare dată, să nu mă prea repet. De data aceasta cred că am dat lovitura cu parada ilustră de susținători / martori.
Pe partea destinului vine norocul ereditarului și a al provocărilor din mediul unde ți se afirmă sinele. Mare lucru genetica și psihologia. Aici revin la norocul să te naști într-o familie în care chiar ești așteptat, iar familia să fie din Nicorenii Drochiei.
Nordul Basarabiei are câteva ambiții incontestabile: să fii între cei vorbiți de bine, iar între aceștia să-i ai în vizor pe cei mai căpoși, cu care să te întreci (declarat ori tainic). E motivul modelelor (care poate fi vorbit mai elevat și mai pe îndelete, dar aici să se rețină esențialul).
Am remarcat-o pe Lidia Kulikovski în condiții reale de luptă și în relații necruțător de concrete, în care existau două variante – să fie relație între șef (eu adică) și subaltern (ea) ori să fim coechiperi. E o manifestare de democrație alegerea Lidiei Kulikovski să-mi zică și azi șefu și trecerea mea peste asta, ca să ajungem să reluăm un dialog multianual în limbaj de proiecte, programe, vise (parte din care realizabile ori deja realizate).
Cărturăria nicorenencei drochiene e un spectacol la scenă deschisă, în măsura în care a știut să fie în pas cu limbajele moderne și tehnologiile performante în domeniu, iar ca să-și găsească repere pentru aceste escaladări, a bătut drumuri lungi prin țările unde aceste limbaje și tehnologii funcționează din plin, sunt la ele acasă.
E modul de viață al Lidiei Kulikovski relația cu cartea și cu noutatea complexă din jurul cărții. E destinul ei, cu certitudine.
Dar împlinirea i-a vârfuit-o caracterul. Sincer vorbind, beneficiul meu de la relația noastră a fost mai mare – aveam certitudinea că la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” e un om la locul lui, pe care te poți bizui, și alergam mai îndelung în celelalte dimensiuni ale complexei gospodării spirituale / culturale ale capitalei, unde ducătorii de cruce mai erau căutați.
La Primărie lumea cu deciziile mai era (!) refractară la noutățile tehnologice în domeniul culturii, considerându-le un lux nepermis în tranziția noastră cronică.
Aici am descoperit-o pe Lidia Kulikovski, ajunsă mai devremior decât alții la limbajele moderne și eficiente ale proiectelor, posesoară a unui caracter de luptător pe distanță lungă. Prin proiecte realizate de echipa Domniei Sale și prin promovarea acestora Biblioteca Municipală s-a modernizat pas cu pas, oferind paradigma modernă a performanței și chiar a supraviețuirii (în confruntarea cu celelalte ispite moderne, pe de o parte, și cu lipsa de dinamism administrativ, pe de altă parte).
Experiența profesorală a răsplătit-o cu un poligon, unde a cunoscut și și-a racolat coechiperi – din ce în ce mai tineri. Factorul uman și cel tehnologic de permanentă ultimă prospețime i-au hărăzit o fierbere permanentă în formule experimentale, proiecte și concursuri atractive, care o prind foarte bine la… patret.
Transmiterea puterii directoriale e de model pentru celelalte teatre, unde motivul scaun (al puterii) ajunge la deformări tragicomice de toată tristețea. Promovând-o anterior pe Mariana Harjevschi în postul de director al Bibliotecii Publice de Drept, având posibilitatea s-o observe într-o rețea de directori de filiale, a transmis puterea (crucea!) Marianei, rămânând în echipă (la Departamentul studii și cercetări), dar răspunzând și momelii programului Novateca, proiect de modernizare a rețelelor de biblioteci publice din întreaga republică.
Splendidă împlinire viața cărturarei Lidia Kulikovski, uluitor și luminos destin.