Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / REVIEWS AND NOTES / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ
Nicolae RUSU
Dăscălind cu Ion Iachim

DĂSCĂLIND CU ION IACHIM

Protagonistul naraţiunii Păstorind cu Ahile1*, volum semnat de Ion Iachim şi publicat la Editura „Vicovia” din Bacău în ultima lună a anului 2014, este bătrânul Alistar Vărzărescu. El se consideră longeviv („am peste optzeci şi patru”) şi în lunga sa viaţă a exersat trei profesii mai serioase, acestea fiindu-i plăcute sufletului, dar fără a-i umplea punga, după care urmează alte trei, mai puţin plăcute, dar bănoase. Cele şase meserii încep cu păscutul caprelor bunicului în copilărie, apoi urmează cea de profesor şcolar şi de instructor la comitetul raional de partid. Iar după ce partidul comunist sovietic îşi dă obştescul sfârşit, „instructorul” se reprofilează în „tamada”, adică în moderator al ospeţelor „la nunţi, cumetrii şi alte petreceri”. Această „meserie” este îmbinată şi cu cea de „orator la înmormântări” care, deşi cam sinistră, îi aduce remuneraţii copioase. Ultima sa profesie, „care, de fapt, nu este profesie, ci un dat de la Dumnezeu, a fost şi mai rămâne (…) cea de scriitor”. Referitor la această „brăţară de aur”, bătrânul Alistar Vărzărescu mărturiseşte, că aceasta i-a adus şi bucurie, şi tristeţe, şi atenţie publică, şi invidii veninoase, şi gologani, şi boală, şi arest la domiciliu, când trebuie să stai priponit la masa de scris, şi călătorii fantastice în lumi miraculoase, de cele mai multe ori inventate de mine” (pag. 11). Păstorind cu Ahile, din punctul său de vedere, nu e nici roman sau nuvelă, „deşi s-ar putea să iasă anume o operă literară” (pag. 9).

Într-adevăr, cartea în cauză pare să nu se înscrie în categoria genului clasic al romanului, ea având parcă mai multe afinităţi cu textele de factură memorialistică. Ion Iachim reuşeşte însă abil să contrazică aparenţele, folosind ingenios procedeele realismului magic şi făcând abstracţie de timpul real al naraţiunii. Astfel, graţie „profesiei de orator la înmormântări” a naratorului cititorul se pomeneşte martor la ceremoniile funerare ale unor scriitori clasici ruşi. Ascultând în noiembrie 1982 ceremonia de înmormântare a liderului sovietic Leonid Brejnev, naratorul se află simultan (or, realismul magic admite asemenea fenomene) şi la înhumarea din noiembrie 1910 a clasicului literaturii ruse L.N. Tolstoi. În timpul discursului de comemorare şi de omagiere a celui care a fost, după spusele contradictorii ale lui Lenin şi „oglindă a revoluţiei ruse”, dar şi „un moşier smintit întru Hristos”, naratorul nu vede niciun preot (nici nu avea cum să-i vadă, deoarece Biserica rusă îl excomunicase pe scriitor), în schimb sunt la vedere celebrele personaje ale marelui romancier – Pierre Bezuhov, Denis Davîdov, Hélène, Nataşa… La fel e şi cu înmormântarea lui I. Turgheniev, la care în rând cu personalităţi ale timpului (cântăreaţa de operă Paulina Viardot şi soţul ei, directorul unui teatru din Paris, un alt artist de operă, Paul Robeson, în trecut fiu de sclav) participă şi unii care la vremea ceea trecuseră demult în împărăţia umbrelor. Printre aceştia sunt Vissarion Bielinski, „precursorul realismului socialist, care a răposat cu treizeci şi cinci de ani înaintea lui Turgheniev”, apoi mai apar şi şaisprezece împăraţi ai dinastiei Ming din China, dar şi unele personaje ale lui I. Turgheniev, printre ele fiind „omul nou” Bazarov, dar şi „omul de prisos” Rudin.

Acest procedeu lărgeşte cu mult spaţiul de interpretare a lucrurilor şi evenimentelor descrise de autor şi, chiar dacă unele scene şi întâmplări au un evident substrat autobiografic, naraţiunea obţine valenţele unei ficţiuni artistice care captivează şi mişcă sufletul cititorului. De menţionat sunt mai ales paginile în care naratorul îşi descrie experienţele meseriei de profesor şcolar: În tinereţea mea, ziua de întâi septembrie, deşi nu este sărbătoare religioasă, era marcată, numaidecât, de curăţenie şi lumină, de bucurie şi entuziasm, ca şi sfânta sărbătoare a Crăciunului şi cea a Învierii Domnului” (pag. 12). Asemenea definiţie o putea formula doar un dascăl total îndrăgostit de munca pedagogică. Totodată, numai un pedagog cu un fin talent de prozator ar fi scris ceea ce a observat naratorul la prima sa sărbătoare de întâi septembrie: „Când au luat sfârşit cuvântările, elevii s-au năpustit (s.n. – N.R.) cu buchetele de flori asupra învăţătorilor (pag. 13). Sunt memorabile portretele pedagogilor din Goruni, localitate unde-şi începe naratorul cariera sa de dascăl, precum sunt directorul şcolii Beregovoi, directorul adjunct pentru educaţie (responsabil pentru jocul militar-sportivZarniţa) Gheorghe Stanca, profesoara de limba rusă Svetlana Maximovna şi altele.

Subiectul naraţiunii cu linia sa mozaicală aminteşte mai degrabă un caleidoscop în care scenele mai colorate şi mai pitoreşti sunt cele din copilăria naratorului, când bunicul îl trimitea „dimineaţa, când castraveţii mai erau cu roua-n cap” cu cele trei-patru capre la păscut. Năzbâtiile şi jocurile de atunci îi trezesc mai târziu, după ce îl găseşte patima lecturilor, şi nişte similitudini cu eroul mitologic al Greciei antice Ahile. Acest personaj „i-a zguduit imaginaţia” nu pentru că avea un călcâi vulnerabil, ci pentru că era, precum naratorul în copilărie, „un alergător foarte bun” şi, mai ales, pentru că„acest legendar erou grec a păscut caprele pe Insula Şerpilor” (pag. 146). În cele din urmă, naratorul chiar visează cum Ahile îl însoţeşte la păscut caprele într-o bozărie de lângă Agudul lui Holban, după care îl invită să înnopteze în casa bunicului. Înainte de culcare, anticul păstor îi şopteşte discret colegului său păstor Alistar să fie atent când va urca în podul casei bătrâneşti, fiindcă acolo e ascunsă o comoară. Descoperită ulterior, ea conţine „vreo patruzeci de monede a câte o sută de lei fiecare (…) emise în anii treizeci ai secolului douăzeci”, iar micul păstor nu ştie la ce i-ar servi acestea şi până la urmă le împarte prietenilor şi consătenilor săi. Gestul are o semnificaţie simbolică, deoarece în el se prefigurează viitorul pedagog care-şi împrăştie învăţăceilor arginţii cunoştinţelor şi erudiţiei sale. Poate şi din acest motiv, înţeleptul său bunic nu-l ceartă, ci, dimpotrivă, îi cumpără pantaloni şi curea, îi dăruieşte un cosor şi-l duce să se tundă la frizer, semn că „băieţelul devenise băiat” (pag. 190).

Alte „pietricele colorate” ale naraţiunii sunt şi cele despre activitatea naratorului în calitate de instructor la comitetul raional de partid „pe timpul domniei lui Gorbaciov”. În acele timpuri „perestroika şi glasnostiul promovate de acesta ca o nouă Evanghelie a PCUS au adus în rândurile partidului, chiar şi în eşaloanele de conducere (cele de clasa a treia), indivizi cu gândire democratică, visători de mai bine, de mai frumos…” (pag. 51). Şeful său cu „mici slăbiciuni democratice” este un tip care-şi ortografiază numele de familie Busuec, în manieră rusească, mai având şi pretenţii de filozof, de unde şi porecla de Platon. Acest Ivan Ivanovici este un conformist notoriu, exemplar tipic al nomenclaturii fostului partid comunist sovietic, ins cinic şi rapace, precum întreaga faună partinică de atunci: „Majoritatea lucrătorilor de partid erau pospăiţi cu nişte pseudocunoştinţe politice şi istorice (…), lor le era de ajuns Kratki kurs istorii KPSS (pag. 56). Această constatare a naratorului e condimentată cu diverse întâmplări ilare, acestea evidenţiind adevărata faţă a personajelor, care nu-şi scoteau nici în somn masca obligatorie cu denumirea de Codul moral al constructorului comunismului.

Reflecţiile naratorului de profesie scriitor sunt şi nişte veritabile mostre de lecţii de cultură şi artă, procedeu în care autorul reuşeşte să-şi exprime crezul său de mânuitor al cuvintelor. Ion Iachim afirmă, prin gura protagonistului său, că „oricât de talentat ar fi un scriitor, el va putea reda în cartea / romanul pe care-l scrie doar o parte din gândirea şi trăirile sale. Imaginea artistică nu poate reflecta tot, absolut tot, ceea ce gândeşte şi simte scriitorul. Dar cu cât aceste gânduri şi dispoziţii sufleteşti sunt oglindite mai profund, mai veridic, cu atât mai mult câştigă romanul / cartea” (pag. 72). Actualmente, naratorul este absolut sigur de ce are de făcut pentru a realiza o operă autentică: „Ca să reuşesc, urmează să mă claustrez în propriul eu, să cobor în profunzimile iadului şi raiului din mine, să tulbur demonii şi îngerii, după care să mă ridic deasupra mediocrităţii literare, pe care n-o poate înzăbăla nimeni, mai ales în democraţie” (pag. 73). În consens cu aceste afirmaţii, autorul descrie o tulburătoare scenă a unei staniţe căzăceşti de la Cotul Donului unde ajunge naratorul, localitate cu doar o singură locuitoare, bătrâna Matroana. Din diverse motive, consătenii acesteia părăsiseră satul, lăsându-i pentru păstrare şi cazuri neprevăzute cheile de la casele lor şi atunci, când supliciul singurătăţii era insuportabil pentru ea, bătrâna scotea şiragul cu cele o sută douăzeci şi şapte de chei şi discuta cu ele.

În plus, naratorul este conştient că „actul scrisului merge mână-n mână cu cel al răstignirii benevole” (pag. 75), considerând că „un scriitor vine, creşte dintr-o pasiune irezistibilă pentru lecturi” şi persiflând pe seama unor „scriitori tineri care recunosc, nonşalant, că nu le place să citească: preferă să scrie” (pag. 122). Naratorul este contrariat şi de faptul că „după ce realismul socialist a sucombat, unii colegi de breaslă se complac într-un evazionism «estetic» sau dau dovadă de cea mai josnică indignitate naţională” (pag. 124), el subliniind că a preferat să scrie cărţi „care voiau (…) să trezească sentimentul de demnitate naţională” (pag. 125). Mai mărturiseşte, apoi, că un romancier trebuie să ştie a visa, a născoci lucruri captivante: „A minţi inspirat este o mare artă literară, care nu-i hărăzită tuturor” (pag. 168). Într-adevăr, şi înţelepciunea populară confirmă acest deziderat, când zice: „Şi minciuna are nume, cine ştie a o spune.” Ea se reduce la fraza inspirată, exprimată metaforic, precum sunt expresiile din volum: Ţârâie zimţat un greieraş, zumzăie străveziu o libelulă” (pag. 24) sau „Mă cotnarizam, la propriu şi la figurat…” (pag. 126) şi altele de acest fel. Sunt memorabile şi chipul bunicului Stelea, şi destinul dramatic al consăteanului său Dima, cu prenumele adevărat Adam, dar pe care acesta şi-l renegase, aluzie la uriaşa cohortă de basarabeni cu memoria etnică spălată până la mancurtizare de apologeţii regimului sovietic.

Naraţiunea Păstorind cu Ahile nu are un final de factură clasică, deznodământul fiind înlocuit cu o „referinţă” a unui personaj Vasile Ghimposu, acesta fiind critic literar care-l prezintă pe narator într-o cheie ironică, specifică stilului auctorial ce-l caracterizează atât de bine pe Ion Iachim. Acest procedeu este unul inedit în literatura română din Basarabia şi e, probabil, o reacţie ingenioasă a autorului la felul în care unii critici de la noi reflectă procesul literar autohton. Cărţile lui Ion Iachim s-au bucurat de aprecieri din partea mai multor colegi de breaslă şi a diverşilor exegeţi ai domeniului, dar autorul nu este omul care să nu reacţioneze la reflecţiile unor tendenţioşi critici literari „de elită”. Printre altele, un Vasile Ghimposu al generaţiei optzeciste, de exemplu, într-un studiu despre proza din Basarabia, publicat în revista Sud-Est cultural din 2013 îşi începe investigaţiile cu proza din secolul XIX (C. Negruzzi), apoi o trece în revistă pe cea din perioada interbelică (C. Stere, Gh. V. Madan), urmată de proza de după război reprezentată de scriitorii generaţiei anilor ’60 (V. Vasilache, Vl. Beşleagă, I. Druţă, A. Busuioc, plus P. Goma), trece peste cei din generaţia lui Ion Iachim, considerând că ea nu a lăsat nimic în proza din Basarabia şi se axează copios pe prozatorii optzecişti, ei fiind în concepţia sa axis mundi a literaturii române dintre Nistru şi Prut. Astfel, în concepţia acestuia adevărata literatură română din Basarabia începe de la generaţia optzecistă, deoarece „V. Gârneţ are o scriitură modernă, anticalofilă (…) care vine (…) pe linia Proust (…) şi a unui univers al imaginarului pur, borgesian-mrquezian (…), N. Popa, poet şi prozator, este scriitor absolut (…), Gr. Chiper, scriitorul de un rafinament aparte (…) pe segmentul literar (şi existenţial!) dintre Camus şi Daniel Vighi (…), Gh. Postolache sustrage mitologii din cotidianul urban, îmbinând duritatea prezentului nemijlocit de factură llosaiană cu mitografia mrqueziană (…), Em. Galaicu-Păun construieşte reţele narative complexe (…), îmbină scriitura radical-modernă (Joyce) cu cea reflexivă, a fluxului conştiinţei în manieră proustiană…” etc., etc. Având atâtea personalităţi literare „cu afinităţi” universale, Vasile Ghimposu al generaţiei optzeciste în mod paradoxal se contrazice, afirmând în acelaşi studiu, că „având o evoluţie sincopată, cu vectori de dezvoltare haotici şi discontinui (…) proza din Basarabia nu există (…), aici nu există o literatură, există doar scriitori.”

Iată că personajul iachimist Vasile Ghimposu prin referinţa sa din romanul Păstorind cu Ahile îl contrazice pe criticul literar al optzeciştilor şi afirmă, pe bună dreptate, că în Basarabia există proză, menţionând, în pofida unei uşoare note de sarcasm auctorial, că Ion Iachim este un scriitor cu „o voluptate deosebită a discursului epic, este un spirit cu străluciri diamantine” (pag. 211). În plus, ca un adevărat şi valoros „exeget”, criticul îi găseşte autorului şi anumite hibe, afirmând că acesta este „un prozator prea prozator”. A persifla şi a ironiza pe seama propriei creaţii este dovada unui spirit viguros şi a unui talent de autentică valoare artistică, iar prin cărţile sale, inclusiv prin romanul Păstorind cu Ahile, Ion Iachim se înscrie firesc printre acei foarte puţini creatori de asemenea anvergură.

Nicolae RUSU


1IACHIM, Ion. Păstorind cu Ahile. Bacău: Ed. Vicovia, 2014. – 212 p.