Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
DIALOGURI MAGISTRALE / CREATIVE DIALOGUES / ТВОРЧЕСКИЕ ДИАЛОГИ
(Consemnare Marcela MARDARE)
Ion Iachim: „Un scriitor trebuie să fie om al cetăţii”

„UN SCRIITOR TREBUIE SĂ FIE OM AL CETĂŢII”
(Interviu cu prozatorul Ion Iachim)

Marcela Mardare: Cornova (Ungheni), satul în care v-aţi născut, şi Codreanca (Străşeni), unde v-aţi petrecut copilăria şi adolescenţa, se regăsesc în creaţia artistică a scriitorului Ion Iachim?

Ion Iachim: Se regăsesc, dar nu în calitate de „personaje centrale” şi cu numele, uneori, modificate. Ce-i drept, în ultimul meu roman, Păstorind cu Ahile, satul Codreanca figurează cu numele propriu; un alt sat, Cărpineni, unde am făcut o lungă „armată” de pedagog, îl găsiţi cu numele de Goruni. Satele acestea mi-au servit drept cronotop, esenţialul că în ele locuiesc personaje bolnave de nostalgia trecutului, care, vai, nu se mai întoarce…

– Cine dintre profesorii din şcoala medie Codreanca v-a influenţat şi aţi decis să Vă înscrieţi la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă”?

– Nu putea să decidă altcineva pentru mine. Aş fi putut deveni şi profesor de istorie sau de geografie. Dar nu şi tractorist sau matematician, n-am nicio înclinaţie pentru aceste profesii. M-a influenţat, într-o anumită măsură, Constantin Bobeică, fostul meu dascăl de limba şi literatura română.

– În 1972, după absolvirea cu eminenţă a facultăţii, aţi fost repartizat la şcoala medie din Cărpineni, Hâncesti. Cum vi s-a părut „pâinea de pedagog”?

– Şi dulce, şi amară, dar, mai ales, interesantă. Atâtea am învăţat, învăţându-i pe alţii! Am trăit fermecătoarea ardere de tot (formulă biblică), mai ales, în anii tinereţii. Scenele, întâmplările din şcoală mi-ar ajunge pentru zeci de romane.

– Între anii 1975 şi 1978 aţi făcut doctorantura la Institutul de Limbă şi Literatură al AŞM. Deşi aţi avut la toate examenele note excelente, nu v-aţi definitivat teza de doctorat. Din ce cauză?

– Din mai multe. Una, esenţială, a fost că, citind multă-multă literatură, mi-am dat seama că pot scrie nu mai rău ca aşii realismului socialist. M-a furat beletristica.

– În ce relaţii aţi fost cu scriitorul Alexandru Cosmescu, cel care v-a prefaţat cartea de debut Întoarcerea la mare? Cine v-a sugerat titlul cărţii?

– Am fost în relaţia maistru-învăţăcel. S-a mai spus că Alexandru Cosmescu s-a risipit în istorii, povestiri, poate şi în romane orale, pe care le spunea cu o generozitate de prinţ. În preajma marelui cărturar Cosmescu trebuia să fii atent cum vorbeşti, să nu comiţi greşeli de limbă. Deşi ne corecta cu multă bunătate, ne era ruşine că ştim aşa de puţin limba noastră. Titlul cărţii Întoarcerea la mare l-am găsit singur – o povestire din volum chiar aşa se numeşte.

– Aţi scris numeroase articole, material cu tematică pedagogică în presa republicană, aţi scos de sub tipar o culegere de eseuri pedagogice (Apostol fără nimb), aţi fost coautor la manualul Literatura română pentru clasa a VII-a, dar nu aţi perseverat în domeniul respectiv, dând câştig de cauză… literaturii artistice. Ce v-a motivat alegerea?

– Faptul că am scris (mai scriu şi acum publicistică pedagogică) nu a fost de ajuns ca să mă fac autor de manuale. Am editat, apoi şi reeditat, manualul de care amintiţi (la care am fost doar coautor), într-o perioadă când începuse revenirea la rădăcinile noastre naţionale, pe atunci ministru al Educaţiei era Nicolae Mătcaş. Trebuia să avem manuale noi, nesovietice, şi am fost angajat în această activitate. De ce nu am perseverat în domeniul respectiv? Din simplul motiv că acum avem autori care fac manuale mai bune decât acelea de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut.

– Mulţi ani aţi activat ca profesor, munca Dvs. fiind înalt apreciată – vi s-a acordat titlul Eminent al Învăţământului din Republica Moldova şi Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul învăţământului. Nu regretaţi că aţi părăsit şcoala? Nu tânjiţi după copii?

– Regret şi tânjesc după şcoală. Însă nu pot să mă împart în mai multe domenii: ziar, literatură artistică şi şcoală. N-aş putea lucra în şcoală doar cu o treime de gabarit. Aşa că am fost nevoit să renunţ la ea.

– Pedagogul şi scriitorul Ion Creangă ocupă un loc aparte în creaţia Dvs. Romanul Cu jăraticul pe buze, al cărui personaj central este marele povestitor humuleştean, cunoaşte patru ediţii (1994, 2000, 2004, 2012). Cum explicaţi această popularitate a romanului? Ce tangenţe aveţi cu Ion Creangă?

– Cred ca Jăraticul a plăcut. De la ediţie la ediţie am făcut redactări şi completări. În privinţa tangenţelor – iartă-mi, Doamne, lipsa de modestie! – am anumite afinităţi cu marele povestitor… N-aş putea scrie, în ruptul capului, să zicem, un roman despre Ioan Slavici, cu toate că şi pe el tot Ion îl cheamă.

– Numiţi câţiva scriitori notorii care au apreciat romanul Cu jăraticul pe buze.

– Spiridon Vangheli, Nicolae Rusu, Ion Proca, Marcela Mardare, Eugenia Bulat, precum şi de dincolo de Prut – Virgil Raţiu, Theodor Codreanu, Ion Buraşi…

– Mai aveţi câteva volume care au cunoscut câte două-trei sau mai multe ediţii? Numiţi-le, vă rog.

– O istorie a expansiunilor ruseşti, Teia, Amintirile piţigoiului Zbanţ, Decameron basarabean.

– V-a legat o mare prietenie de fostul Dvs. profesor şcolar Constantin Bobeică. M-a impresionat o frază, pe care aţi rostit-o în una dintre discuţiile noastre, ce se referea la C. Bobeică: „Şi azi am ce învăţa de la el!” Ce a luat pedagogul şi scriitorul Ion Iachim de la Constantin Bobeică?

– Un răspuns laconic: perseverenţa în muncă, simplitatea în relaţiile cu oamenii, devotamentul faţă de cauza românismului şi faptul de a fi incapabil de obedienţe ideologice. Parcă-i puţin?

– Criticul literar Theodor Codreanu, de care vă leagă o prietenie mai veche, referindu-se la volumul Ca floarea de măr, fericirea, nota: „Ca prozator, excelează în surprinderea psihologiei adolescentine, cu o rară fineţe a nuanţelor.” Aveţi în proiectele Dvs. noi lucrări adresate adolescenţilor?

– Ca şi majoritatea scriitorilor, am şi proiecte, şi manuscrise pregătite pentru tipar. Inclusiv cu tematică adolescentină. Dar nu mă grăbesc să le scot din sertar, fiindcă ştiu: cu cât o lucrare este ţinută mai mult la rece (în sertar), cu atât are şansa să devină mai bună.

– Ce înseamnă pentru prozatorul Ion Iachim spusa maestrului Spiridon Vangheli „Ion Iachim e un povestitor cu har de la Dumnezeu, un povestitor de care nu prea avem mulţi…”? Am participat la mai multe lansări / prezentări de carte ale scriitorului Ion Iachim, la întâlnirile lui cu cititorii săi din Chişinău, Cojuşna, Cărpineni, Hâncesti, Ialoveni, Glodeni etc., care s-au transformat în sărbători de suflet. Cum credeţi, prin ce-i atrage creaţia Dvs. pe copii?

– Aprecierea maestrului Spiridon Vangheli înseamnă mult pentru mine. Este un pinten pentru a crea şi alte opere, dar e şi un îndemn la o mai mare responsabilitate în faţa cititorului. În ceea ce priveşte partea a doua a întrebării, am să vă răspund cu un citat al unei eleve din Micăuţi, Străşeni (o cheamă Mihaela Dorogan): „Romanul [Cu jăraticul pe buze – n.n.] m-a impresionat într-un mod inexplicabil. Este o carte minunată (…), citind-o, sincer vă spun, am râs în hohote şi am plâns cu lacrimi amare, nu sunt vorbe aruncate în vânt (…). Atâta haz şi atâta nostalgie la care eu nici nu m-am aşteptat.” Deci, o carte trebuie să fie sinceră şi neapărat, neapărat, neapărat să emoţioneze. Să te facă să trăieşti momente de zbor sufletesc, dar şi de mâhnire adâncă.

– În ultimul timp sunteţi atras de romane cu tematică istorică – Decameron basarabean sau Dumnezeu i-a dat omului puşca, pânza epică de proporţii Cireşe pentru Mareşal, avându-l ca personaj principal pe mareşalul Ion Antonescu. Prin ce se explică acest interes sporit pentru istorie?

– Am considerat întotdeauna că un scriitor – dacă Dumnezeu l-a dăruit cu har – trebuie să fie şi un om al Cetăţii. Tocmai acesta a fost motivul care m-a determinat să scriu cele două romane menţionate de Dvs. Şi nu doar aceste două. Nu-i vorba de un simplu interes pentru istorie, ci, cum aţi menţionat, de unul sporit. Aş mai adăuga: interesul pentru momentele / personalităţile care au fost / mai sunt şi astăzi puse la index, dar lumea trebuie să cunoască adevărul. Tot adevărul, nu doar acel pe care-l enunţa, de exemplu, în Observator cultural un Cristian Cercel, care, în raport cu Goga, Eliade, Mareşalul Antonescu, ia între ghilimele cuvântul patriot. Intenţionez să realizez o trilogie, un roman-zigurat, ce ar arăta jertfa supremă a ostaşilor români în cel de-al Doilea Război Mondial. Două cărţi (Decameron… şi Cireşe pentru Mareşal) deja le-am scris. Mai rămâne a treia. În altă ordine de idei, O istorie a expansiunilor ruseşti dezminte mitul veşnicului „eliberator”. Dar o fac şi cu instrumentele scriitorului, nu doar ale istoricului. Am încercat şi cred că am reuşit să fac în această carte o istorie care îmbibă artisticul ca un burete. Constantin Bobeică scria despre cartea în cauză: „Îmbinarea fericită a talentului de prozator cu cea de cercetător în domeniul istoriei naţionale şi universale, plus acea doză specifică de fină, dar şfichiuitoare ironie, fac din O istorie a expansiunilor ruseşti o veritabilă desfătare spirituală.”

– Câteva dintre cărţile pe care le-aţi semnat au apărut la edituri din România. Cum aţi fost apreciat de către cititorul de peste Prut?

– În România mi-au apărut, până în prezent, patru cărţi. Am fost apreciat cu calificativul bine, dacă pot spune aşa. Vă dau un citat al unui cititor de peste Prut: „Romanul Cireşe pentru Mareşal nu e doar a nu ştiu câta carte a prolificului scriitor Ion Iachim de la Chişinău, ci, în mod excepţional, cartea sa e omagiul scriitorului basarabean adus celui care s-a ridicat, în fruntea Statului Român şi a Armatei Române, spre a aduce la Vatra Neamului ţinuturile româneşti smulse…” (Gheorghe Pârlea, com. Miroslăveşti, jud. Iaşi).

– Truda asupra Cuvântului v-a fost apreciată cu numeroase premii, diplome, menţiuni, care dintre ele vă sunt mai aproape de suflet?

– Dintre toate premiile, diplomele, cele mai apropiate de suflet sunt aprecierile din partea cititorilor. Nu e o făţărnicie în ceea ce afirm. Avem şi scriitori premiaţi care îşi dau aere de cezarism dispreţuitor, care se cred la un pas de premiul Academiei Suedeze, dar care nu au cititori. Eu am cititorii mei şi, vorba ceea, mă mândresc cu ei!

– Criticul literar şi profesorul universitar Timotei Roşca a scris un studiu monografic despre creaţia literară, activitatea publicistică şi didactică a lui Ion Iachim (Dublă revelaţie a chemării). Cum apreciaţi această muncă a fostului Dvs. profesor?

– Ce să zic? Sunt flatat că domnul prof. T. Roşca a socotit de cuviinţă să scrie un studiu monografic „despre creaţia literară, activitatea publicistică şi pedagogică a lui Ion Iachim”. Tocmai 255 de pagini. Îi sunt recunoscător şi îi doresc sănătate, ani mulţi, ca să ne bucure cu noi ediţii despre cărţi şi scriitori.

– Care sunt orele preferate ale lui Ion Iachim când îşi dă întâlnire cu Muza?

– Întâlnirile cu Muza le aşteaptă poeţii. Munca / corvoada (dulce) de prozator presupune altceva decât îmbrăţişările Muzei… Ore fixe de scris, de cercetare, de gândire. Dacă nu munceşti, nu devii prozator. Sigur, e necesară şi inspiraţia. Fără ea, chiar muncind mult, ajungi grafoman. Eu „mă întâlnesc cu Muza”, vorba Dvs., de regulă, dis-de-dimineaţă, între orele 3 şi 7-8.

 Consemnare: Marcela MARDARE
1 ianuarie 2015