Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
OMAGIERI / ANNIVERSARIES / ГОДОВЩИНЫ
(Consemnare: Tamara GORINCIOI)
Scriitoarea care îşi visează cărţile…

SCRIITOAREA CARE ÎŞI VISEAZĂ CĂRŢILE…
(Interviu cu Liuba-Drăgostiţa Bujor, muziciană şi scriitoare)

Liuba-Drăgostiţa Bujor, protagonista acestui interviu, este femeia – scriitoarea şi artista – care şi-a învins destinul. Asemeni unei păsări rănite, a izbutit prin voinţă şi dragoste de viaţă să se înalţe în zbor, deasupra durerilor şi decepţiilor, să-şi crească aripile şi să ajungă o învingătoare. Povestea eicutremurătoare este parcă decupată dintr-un film, asemănătoare cu cea a eroului central din fascinantul roman al lui Hector Malot Singur pe lume. Abandonată la naştere este găsită printr-un miracol în pădure de o femeie, lângă un strat de flori, sub un stejar secular. Astfel, în continuare viaţa ei prinde alte contururi şi întâmplări la fel de zguduitoare. Tentaţia de a privi trecutul în faţă a îndemnat-o să preţuiască timpul, în căutarea celui pierdut, prin curajul de a-şi povesti viaţa în romanul autobiografic În Tine am nădăjduit, Doamne… „Numai cu Dumnezeu în suflet am reuşit să realizez multe lucruri. Or, tot ce am făcut în această viaţă, am reuşit, îi datorez bunului Dumnezeu. Şi oamenilor buni şi frumoşi care m-au ajutat şi pe care mi i-a dăruit soarta. Căci dacă oamenii se întâlnesc în viaţă, îşi unesc sufletele, aşa vrea bunul Dumnezeu. De noi depinde dacă ştim să preţuim acest dar. Am avut noroc de mulţi oameni buni care la timpul cuvenit m-au ajutat enorm, m-au îndreptat spre calea cea bună”, ne mărturiseşte scriitoarea.

Liuba-Drăgostiţa Bujor este în creaţia sa un semănător de dragoste. Seamănă cu dăruire şi pasiune pe ogorul scrisului toate seminţele binelui. Autoarea îşi transformă ea însăşi clipele ce i-au fost date într-un mod mirific, dându-le o înfăţişare nouă, dar nu în stilul eroului mitologic, ci inspirându-le dragostea de tot ce poate să însemne viaţa”, punctează într-o recenzie Claudia Partole. Tratată ca un fenomen în ascensiunea sa de om de creaţie, am putea spune că a răbufnit asemeni unui pom înflorit în primăvară, uimind prin tenacitatea şi dorinţa de a se afirma, de a cuceri noi trepte. Poetă, prozatoare, eseistă, compozitoare, interpretă este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, membră a Uniunii Muzicienilor din Moldova. Are mai multe înregistrări în fonoteca postului de Radio Moldova, cu Ansamblul de muzică populară „Folclor”. Debutează editorial cu volumul de cântece Bucuraţi-vă de-un dor (1998), prefaţat de poetul Anatol Ciocanu, care include 100 de piese muzicale, unde figurează în tripla ipostază – de autoare a melodiilor, textelor şi interpretă. Au urmat: cartea de cântece pentru copii Mama, tata şi eu (1999) şi plachetele Lacrimă de dor (2001), Clipele ierbii (poeme, 2011), Cântăm gama do-major (abecedar muzical-poetic pentru copii, 2002), Feţele clipei (eseuri, tablete, 2004), Ţărmul de vis (poeme, 2005), În tine am nădăjduit, Doamne… (roman-destin, 2007), Pietre printre ierburi (eseuri, tablete, 2009), Darul lui Iisus (povestiri pentru copii, 2010). Mai semnează CD-uri cu muzică de estradă, valsuri, tangouri, cântece populare Clipele iubirii: muzică uşoară, Iubirea mea (23 de cântece, 2000), Lacrimă de dor (23 de cântece, septembrie 2000), Liuba-Drăgostiţa Bujor (21 de cântece) şi cântece pentru copii Gama fermecatăBunicuţa-ţi va cânta azi copilăria ta. Interpretă de diverse genuri muzicale (doine, romanţe, tangouri, valsuri, cântece de mahala şi de pahar), în majoritate – compoziţii proprii (texte, muzică). Autoare a textului şi interpretă a cântecului Chişinău, Chişinău, dedicat aniversării a 560-a a municipiului Chişinău (compozitor Eduard Dopireac). Scrie epigrame, versuri cu un subliniat subsol nostalgico-romantic, dar şi poezii cu demers civic.

* * *

– Sunteţi scriitoarea care visaţi crâmpeie din versuri, poveşti, cântece?

– Visam încă din copilărie. Am tins dintotdeauna la ceva frumos, neobişnuit, să ajung împlinită ca suflet, ca om. Aş zice chiar că toate pornirile mele au fost de la vise. Ar putea fi ciudat pentru unii, dar şi cântecele mele, melodiile parcă vin dintr-un vis, ca o revărsare de note, vibraţii şi sentimente aidoma unei păsări care se opreşte din zbor pe pervazul de la fereastră.

– Sunt gândurile, visele de la ora trei de noapte, când sufletul e racordat la univers sau, altfel spus diferenţa dintre vise şi visuri este aceea că primele se întâmplă în somn, iar celelalte nu te lasă să dormi?

– Exact. Clipele, orele de după miezul nopţii sunt pentru inspiraţie, creaţie. Mă trezesc adeseori cu melodia şi cu textul aproape gata. Se întâmplă şi invers. Dacă mă cucereşte, mă emoţionează mă inspiră, mă copleşeşte o poezie de un anumit poet, atunci îmi vine imediat şi melodia în armonie cu starea sufletească. Dacă a venit vorba de vise, uneori visez şi imagini pentru coperta cărţilor. După ce am scris cartea Feţele clipei, alcătuită din trăiri şi tablete despre oameni dragi şi personalităţi, am visat imaginea de pe copertă. În vis se făcea că treceam pe lângă biserica din satul de baştină, biserica ce a rezistat vitregiilor vremurilor, fiind un lăcaş de suflet şi în anii de ocupaţie sovietică, şi am văzut un copac în formă de cruce, împodobit cu nişte icoane fascinante. Această imagine a devenit coperta cărţii.

– Spuneaţi undeva că visaţi şi poveştile pentru copii…

– Se întâmplă că uneori mă trezesc cu povestea sau nucleul ei plămădit. Aşa s-a întâmplat în cazul poveştii Darul lui Isus. Titlul a venit de la sine. Cred că visez ce îmi transmite acel spirit divin, Dumnezeul din ceruri. Mă trezesc şi vin la masa de scris ca să pot înregistra mesajul. Este ora când cuvintele curg ca o lumină lină, ca o ploaie de cuvinte. În asemenea momente cred că simţi ce înseamnă chinul şi deliciul scrisului. Eu cred ca noi trăim într-o lume paralelă. Nimeni, niciodată nu a pătruns, nu a definit lumea viselor şi nici nu ştim ce se întâmplă între cer şi pământ în timpul nopţii. Sufletul, care se desprinde de trup, călătoreşte în cer, în univers, în cele mai ascunse locuri. Se întâmplă că de multe ori sunt spectatorul unor imagini, scene, lumi ciudate, ancestrale. Le percep pe toate ca nişte mesaje. Odată m-am visat într-o poiană fermecată cu flori. Am reţinut cum două flori sărutându-se, se cuprindeau cu frunzele, care probabil le serveau ca mâini. M-am trezit mişcată de această imagine. Şi florile se iubesc, au emoţii, sentimente. În jur totul e iubire. Iar noi nu întotdeauna ştim să o preţuim, să o protejăm, pentru că ea face parte din noi, din viaţa noastră. Distrugem şi mergem împotriva naturii, distrugându-ne pe noi. Altă dată am visat o poiană mirifică într-o noapte cu lună, stelele coborând şi sărutând florile într-o ploaie de lumină divină.

– Ce v-a făcut să scrieţi pentru copii?

– M-a inspirat nepoţica mea Diana. M-am pomenit că nu aveam ce-i cânta când era micuţă, de vreo cinci-şase luni. Inventam ceva, îi cântam la ureche şi vedeam că îi plăcea. Atunci mă străduiam să înregistrez cât mai repede. Aş putea spune că primul examen l-am susţinut în faţa nepoţelei mele. Ce am reţinut, copiilor le plac anume poveştile inspirate din visele mele.

– Când aţi conştientizat drama că aţi fost un copil abandonat?

– Povestea tristă a vieţii mele am aflat-o la cinci anişori. Mi-a mărturisit-o o femeie din mahala. Mi-a spus că sunt înfiată şi că am fost găsită în pădure. Cred ca a dorit să mă compătimească, să mă consoleze. Pentru că părinţii adoptivi mă obideau, mă băteau crunt fără niciun motiv. Umblam doar în vânătăi. Atunci am fugit de acasă. Dar m-au găsit şi m-au adus înapoi. Doar la vârsta de 13 ani am devenit oarecum independentă, am scăpat de tortură venind la şcoala internat din Târgu Vertujeni. Aici mi-am găsit adevărata familie. Familia de profesori Maria şi Ion Cărăuş au fost ca şi părinţii mei de suflet. Mergeam la ei în ospeţie ca o fiică, mă primeau cu mult drag. Am avut noroc de mulţi oameni buni, la timpul potrivit, care mi-au dăruit căldură şi înţelegere. Pe mama am aşteptat-o o viaţă întreagă. Şi acum o mai aştept. Nu i-am purtat pică, nu am condamnat-o pentru că nu se ştie în ce împrejurări s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Cineva, o femeie care m-a găsit, a spus că era şi un bileţel… Dar cine ştie ce era scris acolo… Era în anii 1945-46, ani de foamete de după război, oameni mulţi, oameni necăjiţi, peste tot era sărăcie… Dacă aş şti că este undeva, aş merge la ea pe jos, i-aş săruta mâinile… Dumnezeu mi-a dat a doua viaţă. Mi-a dat voce să cânt, să-mi alin sufletul, să supravieţuiesc. Deşi am avut destinul pe care l-am avut. Mă simt un om împlinit. Sunt fericită că am doi copii, un băiat şi o fată, nişte copii minunaţi, fiica în Israel, fiul – în SUA. Ne sunăm în fiecare zi, comunicăm. Am noroc de Vlad, un prieten şi un soţ minunat.

– Cui datoraţi faptul că în ultimii ani aţi răbufnit, v-aţi afirmat pe mai multe planuri: muzică, literatură, pictură …

– Cred că în primul rând m-a ridicat dragostea pentru Dumnezeu. Am început să compun muzică atunci când am nimerit pe lista neagră la RadioTeleviziune, fiind concediată. Eram solistă în corul companiei, dar totodată evoluam în orchestra „Folclor”. Colaboram cu compozitorul Dumitru Gheorghiţă, dar aveam în repertoriu şi cântece populare. A fost primul val de epurare politică, folclorul românesc era considerat, ca să vezi, „duşman de clasă”, pericol al românizării.

Primul om care m-a încurajat să cânt, să fac studii muzicale, a fost scriitorul Andrei Lupan, la o întâlnire la şcoala internat, alături de Grigore Vieru şi Gheorghe Vodă. El m-a îndemnat să merg după absolvire la Institutul de Arte să învăţ vocalul. La şcoală îmi spuneau „privighetoarea noastră”. Participam la concursuri, festivaluri şi întotdeauna luam premii. La un concurs republican am participat cu un cântec compus de mine, intitulat Moldova mea. Destinul a făcut să cunosc oameni şi personalităţi care mi-au întins o mână de ajutor şi pe care mi i-a trimis, cu siguranţă, bunul Dumnezeu. Le sunt recunoscătoare pentru sprijinul moral oferit poetei Leonida Lari, Jana D’Arc a Basarabiei, scriitorului Anatol Ciocanu, minunatei cântăreţe Tamara Ciobanu ş.a.m.d.

Pe când activam la ziarul Glasul Naţiunii, condus de Leonida Lari, l-am cunoscut pe scriitorul şi lingvistul Vlad Pohilă. Într-o bună zi i-am arătat primele mele poezii, gânduri, tablete ca să-i cer opinia, un sfat prietenesc. Deja aveam discuri cu muzică. A venit la mine în ospeţie, a început a citi şi după ce a terminat, mi-a zis: „Eu nu pot să-ţi spun să nu scrii…” Pentru mine a fost o încurajare. Pe atunci era deja redactor-şef la ziarul Mesagerul. Era un ziar combativ, îl citeam cu plăcere, îndeosebi editorialele lui Vlad Pohilă, investigaţiile tale despre corupţie politică, mafie etc.

– Sunteţi un cuplu de scriitori. Cum e să fii la aceeaşi masă de scris?

– Dimpotrivă, aş zice. Ne completăm, colaborăm şi între noi există armonie şi înţelegere. Pentru mine, soţul meu, Vlad Zbârciog, este şi un model, un sprijin, un profesor chiar. Eu vin din muzică, din alt domeniu, dar care are multe tangenţe cu literatura, cu creaţia. De la el am învăţat şi mai am multe de învăţat, între care dragostea pentru cuvânt, universul infinit şi muzicalitatea slovei scrise.

Într-o bună zi, întorcându-mă de la fiica mea din Israel, era în anul 1998, am deschis televizorul, TV Moldova, unde era difuzat un interviu-confesiune cu scriitoarea şi omul de cultură Lucia Purice. Ea fiind foarte bolnavă, ţintuită la pat, ruga pe cineva dintre cei care o ascultă să o ajute să-şi fixeze gândurile la maşina de scris. Am rămas profund impresionată de felul cum vorbea, de erudiţia ei şi am gândit să mă ofer să o ajut. De la ea aveai ce învăţa. Am sunat la redacţie, de unde am aflat că a fost o emisiune in memoriam la patruzeci de zile de la deces. Nu ştiu de ce am izbucnit în plâns. Cred că durerea şi suferinţa ei mi se transmisese mie. Întârziasem, parcă, pierdusem o soră dragă. Oricum, odată ce mă oferisem să o ajut, mi-au dat telefonul de acasă poate e nevoie de dactilografiat manuscrisele lăsate… Aveam două maşini de scris, una portativă şi una de birou. Am sunat şi Vlad Zbârciog mi-a adus manuscrisele.

Aşa a început prietenia noastră…Vreau să spun că îi mulţumesc Domnului că l-am întâlnit pe Vlad Zbârciog. Este profesorul şi prietenul meu cel mai drag şi, dacă el apreciază ce scriu eu, este cea mai mare notă primită.

– Vă mulţumesc şi vă doresc ca toate visele aprinse din dragoste să prindă contur în creaţia Dvs.

Pentru conformitate: 
Tamara GORINCIOI

Post-scriptum

Pe 26 mai curent, Liuba-Drăgostiţa Bujor, şi-a sărbătorit jubileul de 70 de ani, o vârstă a împlinirilor şi a înălţimilor. Cu această superbă ocazie la Casa Scriitorilor a avut loc o festivitate de suflet la care au participat scriitori, cântăreţi, oameni dragi, săteni din Temeleuţi, Soroca, locul de baştină. A conferit un suflu de primăvară şi de armonie ansamblul de copii de la Liceul „Anatolie Popovici” şi de la şcoala nr. 12 din sectorul Ciocana al capitalei, a micilor cititori ai Bibliotecii de Arte „T. Arghezi”, care au interpretat şi au recitat din creaţia Liubei-Drăgostiţa Bujor. I-au adresat cuvinte de înaltă apreciere şi consideraţiune scriitorii Vlad Zbârciog, Tudor Palladi, Vlad Pohilă, Galina Furdui. Cu un recital de excepţie din poezia lirică au evoluat actriţele Ninela Caranfil şi Paulina Zavtoni. Special pentru Liuba-Drăgostiţa Bujor au evoluat şi cântăreţii de muzică uşoară Lenuţa şi Sergiu Manciu, precum şi studenta Anastasia Jantic. În postură de organizator şi moderator a evoluat cu multă inspiraţie Adriana Răileanu, studentă la Academia de Arte din Chişinău. Cu multă veneraţie şi dragoste a fost felicitată de mesagerii Sorocii: un grup de copii în frunte cu profesoara Zinaida Melnic şi Alexandru Meleghi, primar de Temeleuţi.

Ajunsă la un palmares impunător în activitatea sa de interpretă populară – circa 20 de ani solistă în Corul Radioteleviziunii din Moldova (1967-1990) – are mai multe înregistrări în fonoteca postului de Radio „Moldova”, cu Ansamblul de muzică populară „Folclor” cu care concertează în satele Moldovei – autoare de cântece şi cărţi pentru copii, Liuba-Drăgostiţa Bujor. ar fi meritat dacă nu o menţiune sau o apreciere din partea Ministerului Culturii, cel puţin un mesaj de felicitare… Ar fi fost cazul, credem, să prezinte felicitări şi Uniunea Muzicienilor, unde mai pui că la serata omagială au venit să o felicite şi fostele colege de la RadioTeleviziune, Ludmila Meşov, Veronica Mihai şi Nina Iermurachi, prezentând un repertoriu de melodii neuitate de altădată.