Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL
Vlad POHILĂ
VALORI EUROPENE, VALORI PERENE

VALORI EUROPENE, VALORI PERENE

Istoria omenirii se prezintă ca un şir continuu, aproape că neîntrerupt de civilizaţii, cele mai multe dintre ele lăsînd cicatrice, însemne, urme, persistente sau abia vizibile, în memoria colectivă. De cele mai multe ori o civilizaţie se identifică cu un popor, şi mai des, cu un stat, ajuns, pentru timpul ori conducătorul său, la o formă optimă de organizare. Puţine civilizaţii au rezistat de-a lungul mileniilor; şi mai puţine sînt cele definite printr-o continuitate multimilenară. Caracterul efemer al civilizaţiilor (al statelor, al domniilor, al perioadelor de prosperare a unui sau altui popor) a fost remarcat şi de către marele nostru cronicar, poet şi învăţat, Miron Costin (1633-1691), în mai multe scrieri ale sale, dar cu o deosebită fineţe surprinde inevitabilitatea acestui fenomen în poemul Viaţa lumii. O face, este adevărat, prin prisma denunţării poetico-filozofice a vanităţii existenţei umane sau, cum precizează autorul însuşi: „…din toate stihurile [ce alcătuiesc poemul] să [= se] înţeleg [= reiese, se subînţeleg] deşărtările şi nestătătoare lucrurile lumii, şi viaţa omenească scurtă…” „Nu-i nimic să stea în veci, toate trece lumea, / Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume”, consideră învăţatul, avertizînd că „norocul [aici, probabil = destinul, soarta] la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul / Anii nu potŭ aduce ce aduce ceasul.” În ultimă instanţă, „vremea începe ţările, vremea le sfîrşeşte / Îndelungate împărăţii vremea primeneşte. Vremea petrece toate; nicio împărăţie / Să stea în veci nu o lasă, nicio avuţie / A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume / Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abia nume / Le-au rămas de poveste”.

În deplină concordanţă cu Miron Costin, vom menţiona că „acu de-abia nume le-au rămas” nu numai ale multor împăraţi şi împărăţii, dar şi ale unor civilizaţii cu importante emanaţii în epocă – antică sau medievală timpurie. Cu adevărat, mai ales evocările cronicăreşti şi vestigiile arhitecturale au rămas din viguroase şi impresionante civilizaţii ca cea egipteană, sumeriană, babiloneană, chineză sau etruscă, persană, aztecă, maya, incaşă etc. Oricît de regretabilă, pare a fi adevărată și constatarea că a lăsat mai multe enigme, taine – decît probe clare – și civilizația strămoșilor noștri geto-daci. Deși nu s-au scurs decît două milenii de la „asimilarea” ei, violentă, de către cuceritorii romani, peste avatarurile Daciei străbune planează masiv incertitudinea. Cu riscul de a simplifica excesiv lucrurile, vom spune că o situaţie mai deosebită o au civilizaţiile greacă (elenă) şi romană (latină), acestea lăsînd urme adînci, distincte în artă, literatură, ştiinţă, filozofie, relaţia om – societate – conducători – organizare obştească şi statală etc. Nu întîmplător promotorii Renaşterii din Italia şi din alte ţări vest-europene intenţionau să refacă, în condiţiile unei epoci noi (sec. XIV-XVII), tot ce fusese mai frumos, raţional şi util omului în Antichitate. Da, desigur, viaţa spirituală a Bizanţului (sec. V-VI şi pînă la căderea Constantinopolului, în 1453), poate mai ales arta şi cronografia bizantină, continuă să frapeze şi astăzi minţile şi sufletele pămîntenilor. Totuşi, cele mai solide şi mai impresionante repere cultural-spirituale ni le oferă Europa de Vest, din Evul Mediu tardiv şi în secolele următoare. Renaşterea fiind epoca unei erupţii vulcanice în viaţa comunităţii, erupţie ale cărei ecouri, respectiv, efecte, se fac simţite pînă în prezent. E de reţinut că mişcarea culturală din Renaştere, general recunoscută ca o perioadă de prosperare a artelor, literaturii, ştiinţei, arhitecturii, a avut ca principal temei, imbold şi izvor de inspiraţie credinţa creştină. Nu e defel întîmplător că epoca respectivă a fost definită de traducerea şi tipărirea Bibliei lui Martin Luther, în Germania anilor ’20-’30 ai sec. XVI, întreaga Renaştere europeană fiind mult favorizată de inventarea tiparului, de tipărirea cărţilor, apoi şi a publicaţiilor periodice, ca o sursă deosebită pentru instruirea oamenilor. O continuare firească a Renaşterii a fost Veacul Luminilor (sec. XVII – începutul sec. XIX), supranumit şi Epocă a raţiunii şi cunoaşterii. Atunci au fost puse bazele unei noi filozofii; atunci au apărut enciclopediile, iar numărul universităţilor şi al academiilor s-a dublat, în raport cu primele decenii de Renaştere. Secolul XIX, definit şi ca „veac al naţiunilor şi al revoluţiilor”, a lăsat posterităţii frapante realizări în domeniul literaturii, artelor, filozofiei, ştiinţei şi tehnicii, activităţii pentru binele obştesc. În această perioadă Europa s-a extins mult din punctul de vedere al răspîndirii culturii: bunăoară, dacă literatura artistică de calitate era considerată pînă atunci un rod al talentelor din ţări ca Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Spania, încă alte cîteva state, din nordul continentului, apoi, de la chiar debutul sec. XIX apar uimitoare realizări literare şi în Polonia, Suedia, Rusia, în partea centrală şi de sud a Europei. Tot atunci, trecînd Oceanul, au prins a se impune capodopere şi pe continentul american – în engleză, la nord, şi în spaniolă şi portugheză, la sud. Dacă spiritul enciclopedic al lui Dimitrie Cantemir a fost, în linii mari, unul singular, în ţările române ce existau cumva paralel cu Epoca Luminilor din vestul continentului european, apoi în sec. XIX, după unirea Principatelor şi cristalizarea statului român modern, la Iaşi şi la Bucureşti se deschid universităţi devenite de notorietate, iar în aceste centre culturale (ca şi la Viena sau la Pesta, cu remarcabile prezenţe româneşti de-a lungul sec. XIX – începutul sec. XX) activează poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti, de limbă română; la fel şi pictori, compozitori, cercetători care intră tot mai sigur în competiţia literar-artistică şi savantă general europeană. Secolul trecut, XX, a rămas în analele istoriei prin două oribile conflagraţii şi mai multe „revoluţii” nu mai puţin monstruoase; dar, din fericire, şi printr-o prosperare excepţională a ştiinţei şi tehnicii; a valorilor culturale, literar-artistice, filozofice, sociale – atît prin desăvîrşirea, cît şi prin diversificarea lor –, ambele la fel de impresionante, ce-i drept, şi derutante pe alocuri.

Pentru mulţimea de realizări – în beneficiul omului, întru prosperarea culturii, literaturii, artelor, filozofiei, învăţămîntului, ştiinţei, inclusiv, mai nou: a tehnologiilor informaţionale – Europa este admirată, iubită, dorită. În multe privinţe Europa de Vest a devenit un model pentru alte popoare şi continente (Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Noua Zeelandă sau Israelul sînt, în general, nişte emanaţii, ale Occidentului european). Chiar şi unele popoare situate geografic în Europa (în centrul, în sudul sau în estul continentului) aspiră să ajungă la standardele europene, prin care se are în vedere, desigur, modelul occidental, vest-european. Este un model amplu, cuprinzător, complex, care înseamnă pentru unii standardul înalt de viaţă, pentru alţii – implantarea efectelor unei democraţii autentice; pentru cei din a treia categorie – realizările din învăţămînt şi din ştiinţă; plus, libertatea creaţiei, secundată de protecţia operelor de artă şi a creatorilor lor. Şi în prezent, unele state, respectiv, naţiuni, care au făcut paşi siguri spre apropierea de Europa (de Vest) sau spre încadrarea în spaţiul ei politic, economic, cultural, mai pun problema promovării consolidate a valorilor europene la ei acasă. Ce să mai vorbim de noi, cetăţenii Republicii Moldova, care, în virtutea unor circumstanţe istorice şi geopolitice vitrege, continuăm a sta la o margine de Europa – nu atît geografic, cît, mai ales din punctul de vedere al (ne)despărţirii de un trecut nu prea îndepărtat, însă departe de a fi unul european. „Vîrfurile” de la Chişinău vorbesc mult despre „vectorul european”, „opţiunea occidentală”, „priorităţile vest-europene”, dar cînd trebuie să se întreprindă acţiuni concrete, apare inconsecvenţa, incertitudinea, duplicitatea, lipsa voinţei politice, triumful unor interese egoiste. Cît priveşte „rădăcinile”, recte majoritatea populaţiei R. Moldova, aceasta se află într-o stare de derută, dacă nu de dedublare. Cei mai mulţi cetăţeni ai R. Moldova care merg în Occident, pentru a-şi redresa dificila stare materială sau la studii, beneficiind din plin de avantajele caracteristice societăţii vest-europene, fireşte, sînt cei mai siguri votanţi ai opţiunii prooccidentale în societatea basarabeană. Cu regret, nu toţi manifestă şi activismul necesar pentru realizarea acestei opţiuni. Mai mult: beneficiind de plecările (inclusiv de stabilirea cu traiul) în Occident, unii conaţionali de-ai noştri rămîn fideli băltoacei noastre postsovietice, neocomuniste, filoruse, respectiv, antioccidentale; nu-şi fac niciun fel de probleme că poartă în ei şi răspîndesc în jur devastatorul „sindrom Stockholm”.

Fenomenul acesta, al unei atracţii specifice pentru Europa de Vest are o mulţime de motivaţii şi explicaţii, care ar merita un studiu special, imposibil de rezumat măcar în limitele unui editorial. Concis de tot, vom menţiona că dacă Occidentul este iubit, adorat, jinduit de foarte multă lume din afara lui, tot atît de adevărat e că acest Occident este şi respins, criticat, privit printr-o prismă exclusiv a suspiciunilor şi a atitudinilor negative. Este chiar urît de moarte de unii, care fac tot posibilul ca să-i determine şi pe alţii să respingă, să deteste nu numai ţările din Europa de Vest sau din America de Nord, dar să dispreţuiască de-a valma şi valorile occidentale: democratice, general-umane, culturale etc. Valori ce şi-au demonstrat viabilitatea şi eficienţa pentru un număr enorm de comunităţi, pe un termen suficient ca să fie preluate şi perpetuate. Supremația legii, în raport cu oricare cetățean, de la prim-ministru și prosper businessman, la boschetar; respectul față de om, nu fetișizarea statului; oferta de șanse egale, reale, la discreția tuturor membrilor comunității; flexibilitatea și mobilitatea ideilor, principiilor, oportunităților – iată doar cîteva atuuri, totodată și valori, ale Occidentului, într-o imaginară confruntare cu Răsăritul împietrit încă în mituri, tradiționalism, autoritarism. Chiar dacă admitem că o fi existînd şi valori mai temeinice, ele se potrivesc altor spaţii demografice, în cazul Europei, din care facem parte şi noi, numai valorile europene au prins rădăcini adînci, devenind perene, unicele acceptabile cel puţin pentru epoca în care trăim noi şi vor trăi generaţiile tinere, care nu concep să se „convertească” la temeiuri spirituale non- sau chiar antieuropene. Cu regret, adversarii valorilor occidentale – sinceri sau angajaţi, benevoli sau năimiţi, nu mai contează – în multe privinţe reuşesc să-şi realizeze planurile. Inclusiv pentru că Occidentul este o lume deschisă, în care se văd cu ochiul liber şi realizările, şi eşecurile, şi avantajele, şi dezavantajele, şi valorile, şi nonvalorile etc. Ceea ce nu se poate spune despre Rusia sau despre China, ca să ne limităm la doi dintre cei mai înverşunaţi critici, oponenţi şi chiar adversari ai Europei de Vest şi ai Americii de Nord: şi la Moscova, şi la Beijing funcţionează armate de „specialişti”, angajaţi în instituţii solide, cu salarii şi alte oportunităţi fantastice, iar activitatea acestora constă în a denigra tot ce este valoare europeană, concomitent, elogiind, spoind, lustruind orice „manifestare de [falsă, imaginară] superioritate” rusă, respectiv, chineză, doar să frapeze minţile şi sufletele celor situaţi în preajmă, inducîndu-i abil în eroare.

În această situaţie, apropierea noastră cu Vestul Europei (de identificare nici nu face să vorbim) rămîne, vorba cîntecului, „un vis frumos, chiar prea frumos, să poată fi şi adevărat”. Ce-i drept, o logică a evoluţiilor, ne sugerează că pînă şi cel mai greu realizabil vis, odată şi odată devine realitate. Mai ales dacă visul, intenţia, aspiraţia au ca punct de pornire un exemplu în genere demn de urmat (fie şi cu unele cusururi, care oricum pălesc pe lîngă tarele noastre postimperiale, parasovietice, filoruse, de-a-ndoaselea, neokominterniste etc.). Bătălia între opţiunea prooccidentală şi presiunile euroasiatice capătă o tot mai înverşunată amploare. Deşi această bătălie se poartă mai mult în surdină, adeseori este secundată de atacuri banditeşti şi chiar letale – a se vedea situaţia din ultimul an şi jumătate, la doar cîteva sute de kilometri de noi, în Ucraina. Tancurilor şi rechetelor ruseşti, milioanelor de tone de material propagandistic à la Putin noi nu le putem opune decît timide şi, totuşi, incontestabile argumente precum: nici deportări, nici gulaguri, nici colectivizare forţată, nici strămutări de populaţii pe criteriul etnic sau religios, nici foamete, nici spitalizări forţate în clinici de psihiatrie, nici „dedovşcina” (terorizarea, din partea „veteranilor”, a tinerilor recruţi, în armată), nici cultul personalităţii, nici cenzură… – nimic din aceste monstruozităţi nu pot fi în Occident, pe cînd în Răsărit, ele sînt nişte realităţi cotidiene atîta timp cît în fruntea statului, a oraşelor şi regiunilor stau figuri autoritare, cît legea este sfidată ca să poată înflori corupţia, protecţionismul, „cumetrismul”, „nepotismul”.

Confruntarea aceasta, despre care mai mult se tace decît se vorbeşte, necesită suite de manifestări în beneficiul opţiunii vest-europene a majorităţii absolute a populaţiei din republica noastră. În acest sens, capătă valenţe nebănuite Anul promovării valorilor europene, declarat în noiembrie 2014, din iniţiativa BNRM, ca un generic şi un plan de acţiuni pentru bibliotecile din R. Moldova. Cele mai importante biblioteci de la Chişinău, din municipii, din prestigioase universităţi, din unele centre raionale, au schiţat programe de activitate, pe alocuri au şi iniţiat desfăşurarea lor, unele instituţii bibliotecare se pot mîndri cu anumite împliniri în acest sens. Pentru promovarea valorilor europene, în Anul consacrat special acestei tematici, în biblioteci se recurge la întregul spectru de iniţiative, acţiuni, manifestări – de la cele tradiţionale, la unele noi, inedite, inovative şi creative, ca să ne exprimăm în limbajul specific al programelor noastre de activitate din ultimii ani.

Lansările de cărţi noi, de autori notorii din ţările europene, rămîn o modalitate sigură de propagare a unor faţete captivante ale valorilor europene. Acestea vor convieţui în firească armonie cu lansările de carte originală, autohtonă, românească. Nu ştim dacă mai este cazul să accentuăm, dar o facem şi pe aceasta pentru cei care au eventuale temeri: promovarea valorilor vest-europene nu poate împiedica, nici reduce din importanţă, nici eclipsa popularizarea valorilor noastre naţionale. Dimpotrivă, am spune: dincolo de faptul că se vor găsi numeroase similitudini, tangenţe, confluenţe între autori, fenomene, opere din literaturile occidentale şi din cea română, e bine să se ştie că numai cunoscînd realizările altora le poţi vedea mai bine şi aprecia mai just pe ale tale. Omagierea unor personalităţi şi evenimente marcante din Occident ar fi modalitatea cea mai la îndemîna oricărui bibliotecar de a propaga valorile vest-europene. În context, amintim că – anticipînd, într-un fel, Anul promovării valorilor europene – în editorialul din BiblioPolis, nr. 4 pentru 2014, am formulat un şir de sugestii ce ar prinde bine lucrătorilor din biblioteci care doresc să se includă în opera de familiarizare a utilizatorilor cu diferite aspecte ale culturilor vest-europene.

Nici măcar Chişinăul, nu că Soroca, Orhei, Cahul sau Bălţi, nu prea sînt răsfăţaţi de vizite ale unor scriitori, artişti, politicieni din statele membre ale Uniunii Europene, din cele două Americi, din Asia sau Australia. Dar tot mai mulţi basarabeni vizitează – şi descoperă, cunosc, îndrăgesc – aceste ţări, cultura şi starea de spirit de acolo. Ar avea mari şanse de reală popularitate întîlniri ale cititorilor cu conaţionali de-ai noştri din această categorie, pe care i-am numi, convenţional, „apropiaţi ai valorilor europene”. Şi nu e obligatoriu ca aceşti „apropiaţi ai Occidentului” să fie somităţi (jurnalişti, deputaţi, miniştri, artişti…); pot fi simpli trăitori ai cartierului în care se află biblioteca-gazdă, important e ca invitatul să fie un observator cît de cît fin al unor realităţi încă străine nouă, un om capabil să discearnă generalul de particular şi, ce nu contează mai puţin – să nu fie tributar propagandei agresive ce vine dinspre Răsărit, adeseori prin cuvîntul scris (în ziare, reviste, pe bloguri / portaluri / site-uri) sau rostit la Radio, TV, uneori, din păcate, şi de la amvon.

Nu pot lipsi de pe agenda bibliotecilor noastre, cu deosebire în acest an, expoziții de cărți, prelegeri, conferințe, dispute despre Uniunea Europeană, văzută prin spectrul priorităţilor legislației, economiei, vieții sociale și, desigur, ale vieții culturale. Practic, orice bibliotecă are acum posibilități de a organiza călătorii imaginare în Occident: bunăoară, prin expoziții de ghiduri turistice sau albume de artă ce reproduc capodopere din faimoase muzee ca Luvru, British Museum, El Prado, Metropolitan, Tate Galery, Zwinger, Galeriile Uffizzi, Ermitaj ș.a. Am inclus în această listă și un celebru muzeu din Rusia, convins că, promovînd valorile vest-europene, nu este neapărat să le contrapunem celor răsăritene; dimpotrivă, atunci cînd există șanse, ar fi bine să arătăm posibilele avantaje ale apropierii pe linia Vest-Est.

Un aspect practic, de maximă utilitate, ar fi studierea limbilor străine, avem în vedere, a limbilor de circulaţie internaţională. Copiii, adolescenţii, tinerii, curioşi din fire cum sînt, ar forma cele mai harnice grupe de doritori de a învăţa sau de a-şi perfecţiona cunoştinţele în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, poate şi în unele limbi vorbite în ţări mai mici sau mai îndepărtate, cum ar fi greaca, ceha, norvegiana, portugheza etc. Unora le va părea superfluă, inutilă, această precizare: totuşi, nu trebuie să uităm că studierea, respectiv, cunoaşterea oricărei limbi este o bilă în plus pentru inteligenţa noastră şi un avantaj incontestabil pentru familiarizarea cu alte culturi. Oricît de străine ar părea ele într-o anumită instanţă, ulterior nu numai că ne devin apropiate, dar obțin și un indiscutabil grad de utilitate, mai sînt şi reale surse de satisfacţii sufleteşti.

Aşadar, multe putem realiza în acest An al promovării valorilor europene, şi toate manifestările ne oferă şansa de a le face captivante, agreabile, utile. Însă, oricîte ar fi ideile de manifestări, acţiuni, activităţi, nu vom uita că în centrul atenţiei oricum va rămîne cartea şi lectura. Şi cum am început acest articol cu o trimitere la un faimos cărturar român, cu un citat tot din Miron Costin am dori să ne încheiem demersul. Este un gînd edificator despre calitatea lecturii, pe care unii cititori, în graba specifică acestei epoci, o cam neglijează. Iată ce ne sugera, cu vreo 325 de ani în urmă, redutabilul nostru cronicar: „Cetindŭ [trebuie s-o faci astfel, încît – Vl. P.] mai vîrtos [= mai bine, mai mult] să înţelegi ce citeşti, că a ceti şi a nu înţelege iaste [este ca şi cum] a vîntura vîntul.”

Vlad POHILĂ