Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
REMEMBER
Vlad POHILĂ
Ultima împlinire a prozatorului Dumitru Ciobanu

Încercând să fac un portret de creaţie al scriitorului Dumitru Ciobanu, mi-am dat seama că viaţa şi cariera sa literară sunt marcate de câteva pasiuni fundamentale, definitorii şi, posibil, chiar decisive.

Prima ar fi pasiunea pentru pictură care, nu ştiu în ce măsură s-a manifestat la realizarea unor tablouri (poate acuarele, poate grafică, poate nişte şarje?...), dar ştiu bine că şi-a găsit expresie pregnantă într-o serie mare de eseuri despre artă, publicate în anii ‘60-’90, în revistele Cultura, Nistru, în ziarul Transnistria, sau citite în emisiuni la RadioTeleviziunea din Chişinău. Nu a fost în Basarabia pictor sau sculptor mai răsărit despre a cărui creaţie să nu fi scris D. Ciobanu! Unde mai pui că unii dintre protagonişti i-au fost colegi, iar alţii – profesori la Colegiul de arte plastice numit acum „Alexandru Plămădeală”. Însă tot el a popularizat, cu drag şi în cunoştinţă de cauză, şi arta plastică din alte ţări, excelând în prezentarea corifeilor artei renascentiste şi a reprezentanţilor curentului impresionist şi postimpresionist: Drer, Rafael, Michelangelo, Claude Monet, Van Gogh, Degas, Renoir, Pissaro, Gauguin, Picasso ş.a.

Altă pasiune remarcabilă a scriitorului este Nistrul, mai exact, malurile acestui fluviu, inclusiv pământul de pe malul drept, unde s-a născut, a copilărit şi, iată, trăieşte de o viaţă de om Dumitru Ciobanu. A trăit în timpuri când malurile Nistrului mai mult apropiau oamenii, decât îi despărţeau, cum se întâmplă acum, de aceea e firesc să fi străbătut locurile şi în partea stângă transnistreană. Din păcate, mai mult într-o perioadă „neagră” a istoriei noastre recente – războiul de pe Nistru – în calitate de reporter al ziarului Transnistria (unde susţinea rubrica Reportaje de pe linia de foc), de care am amintit deja. Însă abia aici am găsit locul să menţionez că tocmai Dumitru Ciobanu a fondat această publicaţie, luptând ulterior cu înverşunare pentru supravieţuirea ei, convins că este foarte necesară, în special, pentru a acorda un sprijin moral conaţionalilor noştri domiciliaţi în stânga Nistrului sau refugiaţi de acolo, fugind, în 1991-1992, de urgia războiului şi a noii ocupaţii ruseşti.

O mare, sinceră şi statornică pasiune a lui Dumitru Ciobanu – despre care nu se prea obişnuieşte a se spune, dar eu insist să o consemnez! – este soţia sa, dna Tamara Gorincioi, o talentată şi curajoasă jurnalistă, cu care împarte, iată, de trei decenii şi jumătate, bucuriile şi necazurile vieţii, ale existenţei unui cuplu de creaţie într-un cuib comun, în care îşi face loc mai întâi omenia, apoi şi meandrele creaţiei.

În fine, încă o pasiune a lui Dumitru Ciobanu: scrisul, proza, miraculosul univers al literaturii... Nu pot afirma cu precizie ce o fi fost hotărâtor la apariţia şi perpetuarea acestei pasiuni: o dragoste nativă pentru cuvinte, un dar din născare pentru a le potrivi în naraţiuni? Studiile la Facultatea de Litere a unicei, pe atunci, Universităţi din Chişinău şi din Basarabia sovietizată? Sau poate studiile la Moscova, la Cursurile de literatură, din cadrul faimosului Institut de literatură „Maxim Gorki”, pe unde păşiseră cam toţi „monştrii sacri” ai literaturii popoarelor înglobate în URSS, inclusiv toţi cei care se numesc, acum, reprezentanţi de vază ai literaturii române din Basarabia? Familiarizarea cu lumea zvăpăiată, pestriţă şi neordinară a scriitorilor, apropiere ce s-a produs încă la începutul carierei de muncă a lui D. Ciobanu, la revista de literatură şi arte Cultura?

Chiar dacă pretind că îi cunosc viaţa şi opera, mi-ar veni greu să fac o ierarhizare şi a pasiunilor lui Dumitru Ciobanu. Dar poate că nici nu e cazul să insist asupra acestui subiect? Poate ar fi mai cu cale ca, respectând rigorile speciei de prefaţă (sau cuvânt-înainte) la o nouă carte, să mă refer preponderent la activitatea scriitoricească a lui Dumitru Ciobanu? Aşa este, aşa voi face, însă nu mi-a venit întâmplător în cap ideea cu pasiunile protagonistului nostru. Pur şi simplu, aceste pasiuni, poate şi alte câteva, încă, se împletesc şi se întrepătrund organic, chiar miraculos, în canavaua romanului pe care îl veţi citi după ce veţi parcurge rândurile ticluite aici de subsemnatul. Şi, am impresia, nu e pentru prima dată când autorul recurge la asemenea urzeală: pasiunile sale primordiale i-au însoţit întreaga creaţie literară, de-a lungul a vreo patru-cinci decenii, asigurându-i un loc anume printre prozatorii basarabeni categorisiţi convenţional ca „şaizecişti-şaptezecişti”.

Aşa este: D. Ciobanu a debutat cu nuvele şi povestiri în presa periodică de la Chişinău la finele anilor 60 ai secolului trecut deja. În 1974, are loc debutul său editorial, cu volumul de proză scurtă Linii de contur, urmat de alte cărţi cu schiţe, povestiri, nuvele: Din toată inima (1979), Ziua de azi, ziua de mâine (1982), Am mai trăit cândva (1989) etc. Abia în 2009 a putut edita, cu mijloacele proprii, o carte de proză scurtă cu text transcris în alfabet latin – Zburătorul, selecţia făcută de autor conferind volumului aspect de antologie a celor mai izbutite naraţiuni. După aceasta, câţiva ani a lucrat la o pânză epică mai largă, adunând în ea subiecte, crâmpeie, episoade şi chipuri care nu-l lăsau în pace, dându-i ghes, parcă ţipând că se doresc înşirate pe paginile unui roman. Noua lucrare se numeşte Vârtejul (într-o variantă de lucru avea ca titlu un neologism la care autorul a renunţat ulterior: Tornado).

Cronologic, acţiunea romanului se desfăşoară în ani de glorie, dar şi de restrişte pentru noi: 1989-1992, când Mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni înregistra impresionante victorii (ce-i drept, nu întotdeauna şi durabile), dar nici adversarii acestei Mişcări nu stăteau cu mâinile în sân: inspiraţi, apoi şi ajutaţi pe toate căile de colosul militar-imperial de la Moscova, ei au declanşat, pe malurile Nistrului, un sângeros război, pe urmă şi un adevărat genocid, ale căror consecinţe tragice se mai fac simţite şi azi, după două decenii încheiate.

Vârtejul este o stihie, o calamitate care-l smulge pe personajul principal al romanului, Marcel Frunzetti, dintr-o relativă normalitate – viaţa în RSS Moldovenească, după ce făcuse, mai înainte, câţiva ani de norocos serviciu militar în cadrul trupelor sovietice de ocupaţie din Germania Răsăriteană – ca să-l ducă într-o lume a demenţei kafkiene sau orwelliene. Mai larg, vârtejul este şi forţa malefică ce a bulversat, a mutilat şi a nimicit destinele multor moldoveni, de pe ambele maluri ale Nistrului: basarabeni sau transnistreni. Acel tărâm al nenormalităţii, al absurdului, al nelegiuirii, al minciunii şi fărădelegii se numeşte Transnistria ocupată şi administrată de militarii ruşi, în complicitate cu „voluntarii” cazaci, alţi venetici din Răsărit (unii cu o „vechime” de câteva decenii a aflării în stânga Nistrului), dar şi unii basarabeni trecuţi în slujba vrăşmaşilor pentru că s-au speriat de perspectiva „românizării” Basarabiei... Este oribilă încăierarea între moldoveni şi slavi, dar nu mai puţin oribilă este lupta fratricidă, ca efect sigur al sovietizării, al mutilării conştiinţelor sub regimul comunist de factură rusească. Deşi este prezent şi conflictul strict militar, totuşi, semnificativ ni se pare, în acest roman, conflictul dintre mentalităţi, dintre educaţii, dintre caractere, suflete, grade de inteligenţă. Care, în ultimă instanţă, e o încăierare între omenia păstrată, în pofida oricărei prigoane, şi omenia pierdută ori abandonată, de multe ori benevol, în numele unor înşelătoare, provizorii comodităţi.

Romanul Vârtejul are, în egală măsură, valoare documentară („de spovedanie istorică”) şi valoare beletristică, sentimentală, căci relaţiile interumane, anomalia lor, mai ales, adeseori împinge în plan secund precizia istorică a derulării evenimentelor. Un laitmotiv al scrierii este dragostea pătimaşă pentru casa părintească (şi la propriu, şi la figurat – ca baştină, pământ natal, strămoşesc) a eroului principal, dar şi a altor, de aceeaşi percepere cu el, Marcel Frunzetti. Este tocmai ceea ce conferă spor de calitate unei proze artistice, pentru care autorul a adoptat o manieră antrenantă. Iar aceasta – inclusiv grație unor incursiuni specifice romanului poliţist – fac romanul perfect lizibil, capabil de a acapara atenţia cititorului, de a-l face părtaş al evenimentelor, simpatizant al unor personaje şi adversar al altora.

Este probabil proza cea mai consistentă a lui Dumitru Ciobanu, dacă nu punem în calcul manuscrisele pe care dânsul le mai scoate, din când în când, din sertar, pentru a le da o configuraţie numai bună de tipar. Până la punerea la punct a unor proze viitoare, nuvelistul de calitate D. Ciobanu se consacră, iată, şi ca romancier, lansând pe piaţa editorială o carte ce îşi va găsi numaidecât cititorii. Iar cine va avea interesul şi răbdarea de a citi primele 20-30 de pagini, va descoperi un narator mai vechi, dar intrat categoric într-o fază nouă, a unui salt în zugrăvirea pânzei epice; în tensionarea trăirilor prin care trec personajele sale; în zidirea eşafodajului romanesc etc.

Început de vară, 2013

P.S. – Am scris textul de alături ca o prefaţă la romanul lui Dumitru Ciobanu, Vârtejul.

După ce a citit acest cuvânt-înainte, autorul mi-a telefonat ca să-mi mulţumească şi să-mi adauge câteva fraze în stilu-i marcat mereu de bunăvoinţă, vioiciune, optimism: „Mă Vlădică, nici nu ştiam că sunt un om al scrisului atât de interesant şi... important! – după cum mă prezinţi tu!...”

L-am asigurat că am scris sincer, din suflet, această prefaţă şi că, de va fi cazul – voi mai „încropi” şi alte prefeţe, căci ştiam că are în sertar şi alte proze, mai scurte sau mai lungi, pe care le definitivează, le revede, poate, pe alocuri, dorind mult să mai editeze vreo carte-două.

Însă destinul a vrut ca acesta să fie un ultim Vârtej în zbuciumul de creație al lui Dumitru... După o săptămână de internare în stare gravă la Spitalul „Sfânta Treime”, după ce-şi revenise ridicând dispoziţia colegilor de salon şi a personalului medical, în seara lui 5 septembrie 2013 inima scriitorului a încetat să mai bată...

...Iar pe 8 septembrie, într-o zi însorită ca şi sufletul lui D. Ciobanu, l-am condus pe ultimul drum, la cimitirul din satul natal, atât de iubit, Vadul lui Vodă. Alături de soţia, deja văduvă, îndurerată, colega noastră, publicista Tamara Gorincioi, au fost surorile, cumnaţii şi nepoţii, vecini şi alţi consăteni, scriitorii Vlad Zbârciog şi Eugenia David. La o masă de pomenire, întinsă conform rânduielii creştine, l-am evocat cu căldura ce o avea şi pe care o merita, inclusiv în acea zi de rămas bun, definitiv.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Omenia şi harul lui, risipite în zbuciumata-i viaţă şi în cărţi, nu vor permite să se aşterne uitarea peste ţărâna din care se înalţă stingheră o cruce de lemn, ca un punct într-o frază, neterminată, ce-i drept...

Vl. P.

Vlad POHILĂ

50%20%20D.tif