Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Vlad POHILĂ
Discreta perseverenţă literar-culturală a lui Andrei Burac

V-aţi întrebat vreo dată: pe ce se ţine mai mult o literatură, o epocă literară? Pe nume „sonore”, aflate mereu în vizorul criticii literare şi (de multe ori) în atenţia „consumatorilor” de proze, poezii, scrieri dramatice, eseuri şi alte asemenea? Sau poate pe nume în genere obscure, dar care izbutesc să se impună totuşi prin scriituri tributare unor exigenţe, rigori oficiale, apoi unor provocări, mode literar-estetice – toate, până la urmă, trecătoare? Dar, posibil, se ţine totuşi pe opera autorilor care (mai puţini, de regulă), pur şi simplu, îşi văd de treabă, îngrijindu-şi, cultivându-şi talentul, plăsmuind scrieri filtrate doar prin propriul suflet, prin propria raţiune (de a scrie, dar şi de a fi), punând cu discreţie, la dispoziţia publicului cititor / spectator, lucrări a căror valoare se dezvăluie peste ani?

În linii mari, în ultimă instanţă, şi o epocă literară, oscilează între „agonie şi extaz”, între zgomote (literare) şi tăceri (intelectuale); între aspiraţia, firească, de a te impune, pe orice căi; şi perseverenţa discretă, delicată, ghidată de un bun-simţ ce devine o marfă tot mai deficitară. Trebuie să recunosc: chiar dacă îmi sunt dragi scriitorii – nu chiar toţi, dar foarte mulţi – sufleteşte, i-am avut mai aproape, întotdeauna, pe cei discreţi, delicaţi. Despre unul dintre aceştia am şi scris, cu cinci ani în urmă, anticipând o aniversare, pentru o prestigioasă sursă de referinţă care se numeşte Calendar Naţional, editat sub auspiciile Bibliotecii Naţionale din Chişinău. Apoi, şi pentru o Biobibliografie a aceluiaşi autor, elaborată şi tipărită cu girul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, punând la baza acestui portret literar chiar articolul introductiv din acea frumoasă realizare bibliologică. Am scris şi pentru a dovedi – dacă e nevoie – că aserţiunea de mai sus, cu simpatiile mele literar-intelectuale, nu e o simplă declaraţie.

Nu am putut, dar nici nu mi-am propus acest obiectiv, greu realizabil – de a descifra toate resorturile creaţiei literare şi ale activităţii culturale ale lui Andrei Burac. Ceea ce pot spune, cu certitudine, e că, dincolo de harul literar nativ, opera dumnealui este marcată de o apreciabilă pregătire şi simţire, respectiv, trăire umană şi intelectuală. Marcată, foarte posibil, într-o măsură nu mai mică, şi de profesia sa de bază – medicina, chirurgia; foarte posibil şi de anturajul artistic de excepţie în care se află de ani şi ani. Se prea poate şi...

Dar cel mai sigur răspuns la aceste şi alte întrebări le-am găsi citindu-i opera: relativ restrânsă ca volum, dar amplă, variată şi complexă ca demers. Mai mult: cu certitudine, o operă inconfundabilă în fluxul literar, teatral, cultural şi culturologic de la noi – tumultuos (şi tulbure, pe multe segmente) aici, între Nistru şi Prut, dar cu reflexe tot mai vizibile peste apele acestor fluvii (ne)îngrăditoare.

Andrei Burac a debutat editorial cu placheta Ispita înfloririi (1970). Apariţia cărţii a fost anticipată de o atitudine refractară, agresivă chiar, a cenzurii care găsea (inclusiv prin recenziile „de uz intern” ale unor colegi de breaslă mai în vârstă), în lirica lui A. Burac, „anarhism poetic”, specific unei epoci de „dezechilibru social” și „descompunere morală”, astfel încât creaţia tânărului poet ar fi străbătută de o „netă detaşare de formele obiective ale realităţilor noastre [socialiste]. Autorul este nevoit să schimbe titlul plachetei (manuscrisul, prezentat editurii încă în 1967, se numea iniţial Orizont vertical), să-i revizuiască sumarul, să scoată din cuprins unele poeme, pe care avea să le publice abia în anii de relativă deschidere, de liberalizare a vieţii social-culturale, cunoscută prin mântuitoarele pentru noi calificative „perestroika” şi „glasnost”, promovate de ultimul lider al URSS, Mihail Gorbaciov. De altfel, în epoca de tristă faimă a existenţei cenzurii sovietice, au fost găsite „grave carenţe de ordin ideologic”, „reflexe antisovietice” şi în alte manuscrise prezentate de A. Burac editurilor... Şi mai curios e că asemenea „cusururi” erau „depistate” şi divulgate în recenzii „de uz intern” de către redactori-colegi de breaslă mai tineri care, după 1989-1991, aveau să se situeze în avangarda înnoirii literaturii noastre. S-au situat impetuos, unii – şi impertinent, alţii – ca nişte impostori „de marca hard” – ca să recurgem la un joc de cuvinte care încep cu litera i-, în greaca veche un semn al negării. Şi iată că tocmai unii din acei cenzori de cândva, acum se erijează în arbitri, dacă nu chiar în procurori ai procesului literar, cultural, poate şi social de la noi…

Cel de al doilea volum liric de versuri al lui A. Burac, Culegători în amurg (1976), beneficiază de implicarea lui Mihai Cimpoi – ca redactor, şi a lui Liviu Damian – ca prefaţator. Cum era să se constate mai apoi, deja versurile din această plachetă „au spart frontul „poeziei la cravată” (alias tradiţionalistă până la refuz, dar şi excesiv de tributară rigorilor „realismului socialist” – n.n., Vl. P.), venind cu o respiraţie liberă, nouă” (Leo Bordeianu).

În 1977 A. Burac scoate de sub tipar cartea Perpetuele bucurii, cuprinzând publicistică, în forma unor dialoguri cu diverse personalităţi din Moldova. Din acest an se consacră exclusiv activităţii literare. Avea să se impună, mai ales, ca dramaturg (inclusiv scenarist) şi poet, deşi se manifestă şi ca prozator şi eseist, în această ultimă ipostază – şi printr-o prismă etnoculturologică. Din acest unghi de vedere trebuie percepute unele interviuri (luate sau acordate), o serie de eseuri propriu-zise, precum şi traducerile făcute de A. Burac.

Dar face dumnealui nişte traduceri antrenante şi, mai ales, autentice, „vii”, căci păstrează, respectă neabătut demersurile autorilor primari – pe de o parte, pe de altă parte – replămădindu-le poezia (iscusit, firesc, fără falsuri, invenţii şi exagerări, cum procedează unii, pe la noi), într-o expresivă limbă românească. Se spune că hotarul dintre original şi tălmăcire – mai ales în cazul poeziei – este întotdeauna unul fragil, dar A. Burac ştie a imprima acestei fragilităţi veridicitate şi frumuseţe. Impresionează şi geografia transpunerilor realizate de dumnealui: de la redutabili autori suedezi la… mari anonimi japonezi! – fără a trece pe lângă corifei ai liricii ruse, cehe, slovace, din alte spaţii slave, spaţii pe care traducătorul nostru le cunoaşte subtil, inclusiv datorită unei comunicări directe, „de la suflet la suflet” (sau: „de la intelect la intelect”), cu autorii tălmăciţi sau cu urmaşii acestora.

În 1979 este montată piesa Primăvara în doi, care avea să fie pusă în scenă şi în Rusia; după care scrie piesa Spovedania (1982, revăzută în 1984). Un destin similar cu Primăvara... l-a avut şi spectacolul Iulia, montat şi acesta – după Chişinău – foarte curând şi în Rusia, cu precizarea că pe baza lui s-a turnat la noi şi un film: Fii fericită, Iulia (studioul Moldova-film, regizor Iacob Burghiu, care a angajat în roluri actori de seamă ca Mihai Volontir, Victor Ciutac, Eugenia Todoraşcu; Elena Proklova din Rusia ş.a.). În acelaşi an la TVM se montează filmul-spectacol Moartea de după prânz, în regia Ariadnei Rudeaghin, cu participarea unor faimoşi actori ca Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Vitalie Rusu, V. Madan. La Teatrul rus de dramă din Tiraspol este pusă în scenă piesa Fântâna Anghelinei (1985, regizor Efim Rubinstein, compozitor Ion Aldea-Teodorovici), iar TVM montează Bufniţa (1987), în regia Ariadnei Rudeaghin, spectacol ce a fost re-transmis de mai multe posturi de TV din câteva republici ce făceau parte din URSS.

În 1988, TVM montează Primăvara în doi, atrăgând la realizarea spectacolului mai mulţi actori tineri. E de reţinut că numeroşi dintre aceşti actori vor forma trupa Teatrului de avangardă „Eugen Ionescu”. În acelaşi an se produc două evenimente importante în viaţa scriitorului: Teatrul din Tiraspol pune în scenă piesa Staţia, iar Editura „Literatura Artistică” scoate de sub tipar volumul Primăvara în doi, în care sunt incluse patru piese de teatru: Primăvara în doi, Fântâna Anghelinei, Bufniţa şi Iulia. Cuvântul introductiv şi referinţele la această carte sunt scrise de Mihai Cimpoi, Leonid Cemortan, Eugen Gheorghiţă. Volumul include şi un interviu pe care autorul nostru îl acordase lui Ognian Stamboliev, traducător din română în bulgară. Tradus în bulgară, interviul a fost preluat şi în revista de literatură universală (ce apare şi în prezent) Fakel („Flamura”), din Sofia, capitala Bulgariei. După cum observă Mihai Cimpoi, „dramele lui [A. Burac] sunt nişte parabole etice sau poetice care ascund un sâmbure de povaţă: omul plăteşte pentru o anumită faptă – ca să te afirmi şi să te realizezi e nevoie de fapte proprii, e nevoie să descoperi tu însuţi legile existenţei: fântâna se cade a fi curăţată permanent [...]. Sensurile parabolice se insinuează discret, subtextual”.

Editează, în 1990, volumul antologic Întoarcerea lui Traian – o carte ce include pagini, riguros selectate, de poezie, de proză şi de dramaturgie.

* * *

Anul 1991 este unul pe care scriitorul îl consacră, în linii mari, unei recunoaşteri internaţionale, din punctul de vedere al spiritualităţii, a Republicii Moldova, care tocmai îşi proclamase suveranitatea, apoi şi independenţa. Graţie bunelor raporturi ale lui A. Burac şi rodnicei sale conlucrări cu colegi de breaslă – scriitori de la Bucureşti şi de la Stockholm, Uniunea Scriitorilor din Moldova (mai exact, un grup de fruntaşi ai USM, printre care V. Leviţchi, A. Busuioc, M. Cimpoi, N. Rusu, S. Vangheli, Lida Istrati ş.a.) este cooptată în PEN Club. Astfel a fost posibilă primirea, prin vot unanim, la congresul său de la Viena (în noiembrie 1991), a organizaţiei scriitoriceşti de la Chişinău într-o prestigioasă Asociaţie mondială a poeţilor, prozatorilor şi eseiştilor, întemeiată de John Galsworthy, în 1921, şi care îşi are până în prezent sediul la Londra.

În 1996 Andrei Burac lansează la Radio Moldova un serial din şapte piese, de inspiraţie evanghelică – despre Patimile lui Iisus Cristos, alcătuită din secvenţele intitulate după cum urmează: Ispita lui Iuda, Fiul Tatălui, Urechea lui Marcu, Cireneanul, Răzbunarea lui Caiafa, Nebunia lui Pilat, Legenda Marelui Rabin. Chiar dacă a pornit de la o sugestie literară a scriitorului italian Giovanni Papini, după cum au remarcat mai mulţi critici literari, autorul nostru a putut crea o operă originală, vădind o cunoaştere subtilă a materialului originar, din Noul Testament şi a celui din Sfânta Scriptură în ansamblu. Spectacolul, avându-i ca regizor pe Olga Şveţ, iar în calitate de compozitor pe Vlad Burlea, s-a bucurat de un surprinzător succes la ascultători, beneficiind de numeroase reluări. De fapt, această piesă radiofonică de A. Burac se transmite pe unda postului de Radio Moldova an de an, în Săptămâna Mare, tot aşa cum sunt transmise la posturile TV filme americane despre fapta, jertfa şi biruinţa prin înviere a Mântuitorului nostru.

În 1997, acelaşi post de radio montează altă piesă de A. Burac: Paznic la izvoare. În 1998 Editura „Cartier” îi tipăreşte volumul Cu toată fiinţa, spre altundeva, considerat de juriul Uniunii Scriitorilor din Moldova cea mai bună carte de poezie a anului respectiv. În opinia lui Gh. Tomozei, „Andrei Burac e un cerebral, versurile sale se organizează cu lentoare în jurul unui «sâmbure» ideatic şi, cu aparenţa unui fabulist ce începe prin a deconspira «morala», poetul se învăluie în mister. Stenic (indecizia opţiunilor sale e doar aparentă), A. Burac rosteşte cu simplitate adevăruri existenţiale de maximă gravitate, păstrând pe «chip» (vers) o penumbră de îngândurare şi pătimire”. În context, vom reţine şi o apreciere a criticului Gr. Chiper, care consideră că „multe din poemele lui A. Burac conţin rânduri de maximă concentraţie poetică [...]”, ce denotă „o fire decisă, la un loc cu tema resemnării, prin care exprimă, întâi de toate, devalorizarea obiectelor celor mai de preţ, creează acel soi de poezie inconfundabilă, viguroasă în redarea fragilităţii”.

În anul 2003 scrie piesa Câteva zile şi nopţi cu vedere la mare; tot atunci, Teatrul „Satiricus – Ion Luca Caragiale”, pune în scenă spectacolul Ispitirea lui Iuda, din ciclul cu subiecte evanghelice. Din nou, chiar dacă în această lucrare s-ar putea regăsi unele paralele cu o celebră lucrare a scriitorului rus Leonid Andreev (1871-1919) sau posibile similitudini cu alte creaţii literar-dramatice, abordând acelaşi subiect, piesa dramatică a lui Andrei Burac a constituit, cu certitudine, o revelaţie pentru spectatorul nostru, inclusiv graţie unei chei proprii cu care autorul basarabean a putut „deschide uşile” spre o tematică amplu, masiv explorată, de-a lungul secolelor, în majoritatea literaturilor popoarelor creştine, şi nu numai.

Anul 2005 a fost unul remarcabil pentru Andrei Burac, măcar şi din motivul că îi apar concomitent câteva volume: Flacăra din vechile oglinzi (poezie) – la Bucureşti; Între somn şi veghe (proză) – la Chişinău; şi Asediaţi de cuvinte (publicistică) – la Timişoara. În 2006 tipăreşte volumul antologic de poezie Există ore.

Om de vastă şi subtilă cultură, cu o percepere sui generis a valorilor literare, estetice şi general-umane, cu o filozofie proprie asupra lumii şi timpului în grăbită scurgere (ceea ce poate fi sesizat atât în creaţia sa „strict” literară, cât şi în interviurile sale, în luări de cuvânt şi de atitudine, în emisiuni radio şi TV), Andrei Burac scrie pentru reviste literare şi de cultură nu numai de la Chişinău, dar şi din Bucureşti, Iaşi, alte importante centre culturale româneşti; din Rusia, precum şi din mai multe ţări europene, unde, în afară de traduceri din poezie, i-au fost inserate eseuri şi dialoguri. Are o vie colaborare cu unele publicaţii ale diasporei româneşti, la acest capitol un loc aparte revenindu-i revistei Argo, publicaţie de elită („caiet solstiţial de poezie şi desen”), editată de Alexandru Lungu (născut pe 13 aprilie 1924, la Cetatea Albă, medic de meserie, autor a circa 40 volume de poezie; mulţi ani a trăit în Germania, unde a şi decedat, pe 3 iulie 2008). Andrei Burac este unul dintre puţinii basarabeni găzduiţi de revista Argo, cu poezie şi eseu.

În demersul culturologic al lui Andrei Burac trebuie inclusă şi ampla, prodigioasa d-lui serie de interviuri (uneori – monologuri, reflecţii „de lungă durată”) la Radio Moldova: cu deosebire la emisiunea de literatură universală Secolul XXI (inexplicabil, sistată, din păcate) a redactorului Veaceslav Gheorghişenco, precum şi la emisiuni în limba rusă, de la acelaşi post, din ciclul Spaţii culturale, redactor Ludmila Şcebneva. Este prezent şi la glorioasele cândva posturi de radio Europa Liberă, Vocea Americii sau Deutsche Welle (Unda germană). Nu vom trece cu vederea nici faptul că A. Burac este adeseori invitat în jurii ale uniunilor de creaţie: USM, UNITEM, Uniunea Cineaștilor, al căror membru este.

* * *

Încă de la debuturile sale, poezia lui A. Burac a atras atenţia colegilor de breaslă din metropole, Moscova şi Leningrad (Petersburg), din alte republici zise „unionale”, iar apoi şi din ţările numite atunci „frăţeşti”, iar acum – ex-comuniste. Astfel, în anii ’70-’80 apar traduceri din lirica lui A. Burac în rusă, ucraineană, letonă, armeană, georgiană, bulgară, cehă, germană etc. În aceeaşi perioadă, graţie „dublării” (traducerii simultane) a unor spectacole televizate, şi câteva piese dramatice (de ex., Bufniţa) ale lui Andrei Burac au răsunat în rusă, dar şi în alte limbi ale unor popoare înglobate în URSS (ucraineană, bielorusă, letonă, lituaniană, armeană, georgiană etc.). La răspântia secolelor XX-XXI, se extinde cu mult numărul limbilor în care sunt tălmăcite poezii, eseuri, proze, scrieri dramatice de A. Burac: engleză, franceză, greacă, suedeză, finlandeză, cehă, slovacă, polonă, sârbă, croată, slovenă, maghiară, spaniolă, ebraică, chineză ş.a.

Scriitorul a efectuat mai multe călătorii de studii, documentare, dar şi de propagare a valorilor culturale româneşti, preponderent pe cele din R. Moldova, în: Rusia, Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia; Germania, Spania, Austria, Suedia, Finlanda, Turcia, China, India, SUA etc.; cu diferite ocazii, s-a aflat în vizită în mai multe oraşe din România. A scris eseuri, note de călătorie, unele prezentate în emisiuni radiofonice şi TV, la diverse întâlniri cu colegii de breaslă şi cu cititorii.

Se pare că unii ar vrea să se uite, dar am comite o mare nedreptate dacă nu am aminti, mai ales într-un context aniversar, că tocmai Andrei Burac este membru-fondator al PEN Club-ului în R. Moldova, devenind ulterior secretar (1991), apoi şi preşedinte (1998) al Filialei din Chişinău a acestei organizaţii mondiale a oamenilor de litere. În 1993 devine membru al World Academy of Art & Culture (Academia Mondială de Arte şi Cultură), apoi şi al World Congress of Poets (Asociaţia Mondială a Poeţilor) din California, SUA. Activează în calitate de Consul Onorific al Republicii Cehia în R. Moldova, organizând importante manifestări culturale de natură să propage la noi cultura cehă, dar şi pe cea îngemănată – slovacă: Zilele filmului ceh, lansări de carte, expoziţii de artă, întâlniri cu personalităţi ale literaturii şi artei cehe, respectiv, slovace. Are un merit aparte la organizarea, în premieră la noi, a Zilelor literaturii suedeze, eveniment anticipat de scoaterea unui număr special, „suedez”, al revistei Viaţa Basarabiei, precum şi a unor întâlniri-colocvii ale traducătorilor din mai multe ţări.

Creaţia literară şi activitatea culturală şi culturologică a lui Andrei Burac sunt apreciate: i se acordă Premiul pentru poezie al USM (1998), în 2002 îi revine Premiul UNESCO Pentru propagarea Binelui şi a Culturii (pentru dramaturgie), iar în 2004 – Premiul de Excelenţă pentru contribuţia la dezvoltarea dramaturgiei naţionale – oferit de Uniunea Teatrală din Moldova, Premiul Gh. Asachi al Teatrului „Satiricus – I.L. Caragiale” (2006), Certificatul de preţuire şi recunoştinţă al Companiei „TeleRadio Moldova” (2007), Premiul Thalia – pentru scrieri dramatice, la Salonul Internaţional de carte SIC-2013 etc. Deţine Medalia Mihai Eminescu (1998); în mai multe rânduri a fost cap de listă la nominalizări de genul Cea mai bună carte de poezie, Cea mai bună scriere dramatică etc.

* * *

Raportate la o epocă relativ „calmă”, „rectilinie” – anii ’70-’80 ai secolului trecut, criteriile de evaluare a operei unui scriitor, a omului de creaţie în ansamblu, s-au învălmăşit ameţitor, în ultimele decenii. Totuşi, cel puţin un criteriu de preţuire „a rămas în picioare”, aproape la fel, din cărunta Antichitate şi până în siniliul zilelor noastre. Ne referim la solicitarea creaţiei literare – din partea editurilor (a celei dramatice – din partea teatrelor etc.), cerere care, de cele mai multe ori, echivalează cu interesul, simpatia, aprecierea, din partea cititorilor (respectiv, a ascultătorilor / spectatorilor). Din acest unghi de vedere, scrierile lui Andrei Burac străbat epoca noastră, a consumismului, sub o zodie ce poate fi numită a împlinirii. După volumul cu titlu edificator Arena, scos în 2008, după o pauză relativ lungă, în acest an – unul mai deosebit pentru scriitorul nostru, ajuns la trei pătrare de veac – dânsul a fost solicitat să tipărească un număr record de volume. Acordaţi atenţie şi la frumuseţea titlurilor – în lista de mai jos, dar şi denumirile amintite mai sus – e şi aici o particularitate a lui Andrei Burac.

Astfel, în 2013, numai la prestigioasa Editură „TipoMoldova” din Iaşi i-au apărut următoarele cărţi: Ghilotina de aur (poezie), Între somn şi veghe (proză plus fragmente de jurnal), Suflete la plimbare (piese dramatice), Cercul de cretă basarabeană (eseuri), Suflete la plimbare (eseuri). Editura „Lumina” scoate de sub tipar volumul antologic Aşteptarea, incluzând proză scurtă, poezie, fragmente de jurnal şi din scrieri dramatice; un interviu. Se află în curs de apariţie cartea Mergi până se termină drumul

Este, indiscutabil, o performanță editorială. Dar adevăratul record constă, credem, nu în mulţimea, ci în consistenţa scrierilor lui Andrei Burac, pe care le adună în volume cu o proverbială meticulozitate, la o înaltă cotă a exigenţelor de autor. La fel, mai rezidă şi în rezistenţa – literar-estetică, morală, dar şi civică –, a operei editate. Ne alăturăm tuturor celor care se bucură de aceste apariţii editoriale, felicitându-l din suflet pe Andrei Burac pentru facultatea-i mai rar întâlnită de a se impune – delicat, discret, dar şi perseverent, apoi, iată, şi durabil – în lumea tot mai bulversată a literelor, artelor, ideilor, intenţiilor de calitate.

65%20Burac%20A.tif

Vlad POHILĂ