Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MISCELLANEA
Ionel CĂPIŢĂ
Omul-simbol

Avem nevoie de modele ce reprezintă Neamul destoinic şi cu demnitate.

De ce ai uita, ajuns cineva?

Cine nu-l cunoaşte? E destul doar să-i pronunţi numele... E om văzut şi apreciat de toată lumea, şi – nu de flori de cuc! Poezia, proza, publicistica lui – să le pui la rana sufletului. Îţi dau leac de ce te doare. Mai ales de eşti rănit de dragoste de Ţară şi de Neam, de dor de Mamă, Tată, Soră, Frate, de eşti rănit de nedreptate. E omul Luminii, Adevărului şi Libertăţii, al Credinţei în împlinirea Idealului nostru Sfânt.

Spunând doar astea, bănuiesc că de-acum nici nu-i nevoie să-i pronunţ numele că v-aţi şi dat seama despre cine e vorba. Nu, n-aţi greşit. El este. Da, e omul care pentru tot neamul a devenit simbol. Din păcate, se pare, că anume asta îi supără cel mai mult pe unii: de ce El şi nu ei simbolizează lupta pentru Renaştere Naţională, pentru Adevăr şi Dreptate, pentru Libertate, Unitate şi Dragoste de Neam.

E bine totuşi că lumea e deprinsă cu reacţia celor care se simt rău, când altuia îi este bine, cu reacţia celor, care se îmbolnăvesc şi mai tare, când văd că ei sunt bolnavi, iar cineva e sănătos... Vai, cine nu ştie că şi broasca s-a dorit a fi elefant? Ei, şi? Fiecare e doar aşa cum l-a creat Dumnezeu. E greu oare de înţeles acest adevăr elementar? Sau poate vorba ceea:

– Măi ţigane, ce faci?

– Dau foc la arătură!

– Păi, nu vezi că arătura nu arde?!

– Ei şi ce? Eu – rău să fac!

Altminteri cum? Altminteri poate că nici n-am fi noi: această lume cu bune şi rele.

Doare totuşi că vânturile mari dau la pământ arborii mari, care stau în calea tuturor primejdiilor. Bineînţeles că reuşesc ele, vânturile, să-şi facă mendrele, mai ales atunci când aceşti arbori ajung sleiţi de puteri, sub povara anilor... Până atunci, ca să vezi, tot vântul puternic este acel care-l întăreşte şi-l oţeleşte pe acel arbore ce stă neclintit în calea tuturor răutăţilor. Din motive lesne de înţeles, arborii mici nu „pricep” că arborii mari sunt acei care îi apără de rele. Rămaşi fără apărare, n-au decât să stea ei în calea vântului... ce-i va mătura cu uşurinţă. Nu degeaba se spune: „Dă Doamne minte şi pe piatră!” Dar de unde?! Dacă n-are cui, nici Dumnezeu nu dă. Miră însă altceva: când Dumnezeu îţi dă har cu vârf şi apăsat şi mulţumită acestui har tu ajungi să fii venerat şi urmat de-o lume, tot tu eşti acela care, cu bună ştiinţă, te laşi să-ţi cânte osanale sub fereastra casei tale, ba şi mai şi – deschizi larg toate geamurile şi asculţi, mulţumit de sine, vocile pestriţe din corul pierzaniei tale. Nu ştiu, zău, nu ştiu cine te-o fi blestemat? Cine ne-o fi blestemat? Cine măsura sfântă ţi-a luat? Cine? Altul eşti tu pentru Neam şi altul te vrea Neamul, omule, ce-ntruchipezi Tămăduirea.

Esenţa firii

Trec prin uşa tainei

dincolo... de umbra hainei.

Ce e spuma faimei?

Elixirul vieţii

Şi spre Mare

curg izvoare.

Curg...,

dar câte ajung?

Graba vieţii

De ce alergi?

De ce nu ţi-ajunge?

Te ajunge...

Drumul cunoaşterii

Cel mai greu drum

Al meu,

E drumul spre mine.

De-o viaţă merg,

Şi nu-l cunosc,

Şi nu mă cunosc.

Dar merg.

Spre mine merg,

Să pot ajunge... la tine.

Eu şi lumea

Sărac, bolnav, bătrân...

Plâng

Pe caldarâm.

Lumea trece

Rece.

Trece...

Eu... rămân.

Curajul frumuseţii

În jur –

tună şi fulgeră...

O floare zâmbeşte.

Rana…

Timpul lecuieşte...

Doar când a trecut.

Rana trădării are...

doar început.

Drum şi scrum

Cauţi, te zbaţi,

Vrei să răzbaţi...

Unde-ai ajuns,

Când toate s-au dus?

(Versuri din cartea
în curs de apariţie
Dangăt de dor)

Ionel CĂPIŢĂ