Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Iulius POPA
Good bye, biblioteca?!

Cunosc o sumedenie de bibliotecari. Din Chişinău şi din Orhei, dar mai ales din Bălţi, în cercurile lor intime, într-o atmosferă dezinvoltă şi neoficială, am aflat o noutate care nu se rosteşte la tribuna adunărilor. Eu aş formula-o curajos, însă, din păcate, nimeni nu mă pofteşte. De aceea o reproduc aici în scris. Cică în republică avem numai doi rectori care-şi bat capul de biblioteci: Andrei Galben de la ULIM şi Nicolae Filip de la Universitatea bălţeană. Noutatea s-a învechit relativ, or, ultimul a decedat acum trei ani. Aşa că în prezent Andrei Galben, aidoma unui orfan, rămâne în deplină solitudine.

Grea şi tristă singurătatea vizavi de soarta cărţilor. Rectorul Andrei Galben a publicat un articol formidabil în Literatura şi arta, sinonim cu dangătele de alarmă ale clopotului bisericesc. Ulterior, am citit şi reacţii consistente. De asemenea alarmante. Regret că vă afectez starea de spirit, dar nu am încotro: articolul rectorului a răsunat, mai degrabă, ca un strigăt de durere... în deşert. Metaforă demnă pentru o societate surdomută la problemele culturii.

Mă irită la culme declaraţiile entuziaste ale unor adormiţi, preferând să viseze, în loc să vadă realitatea crudă. Cică noi avem cititori, şi nu puţini. Cică mulţi tineri s-ar apuca de citit, dar ghinion! – cărţile sunt rele. Oare? Am impresia că autorii acestor afirmaţii locuiesc pe Lună, privind spre Pământul natal printr-un microscop cu lentile plesnite. S-ar cuveni să ardem toate cărţile, ca apoi să scriem altele mai bune sau, dacă nu reuşim, să le procurăm măcar din alte ţări doldora de talente scriitoriceşti.

Eu, unul, posed altă statistică. Personală, ce-i drept. În ultimii opt ani am predat un curs opţional consacrat istoriei culturii. În fiecare grupă studiau câte 25-28 de inşi. La întrebarea elementară Ce titluri de ziare naţionale cunoaşteţi? vedeam ridicate vreo trei-patru mâini. În unele grupe – nici măcar una. Să aflu suplimentar ce cărţi citesc – m-am temut de mine însumi. O situaţie similară se proiectează şi în corpurile didactice.

La noi, din când în când, se lansează cărţi. Operaţie comparabilă cu un fel de botez al proaspetei opere a autorului. De obicei, la aceste manifestări nu vine prea multă lume. Minoritatea aşteaptă să-i dai cartea pe gratis, iar majoritatea, cu ochii la uşă, aşteaptă sfârşitul ceremoniei. Rar de tot cine o cumpără. Dacă sala se umple cu spectatori, aceştia-s studenţi. Sosiţi constrânşi de împrejurări. La sesiune vor avea un examinator: fie pe autorul cărţii, fie pe prietenul autorului cărţii. În ultimii cinci ani am memorizat doar câteva volume vândute normal. Prin intermediul librăriilor. Le calific drept incidente fericite. Aşa mi-i de ciudă că-mi vine s-o iau şi eu razna pe Lună, poate îmi va surâde norocul: să plutesc într-un vis roz, prin microscopul stricat, cu munţi de cărţi şi armate de cititori.

E o nenorocire să fii bibliofil în Republica Moldova. Păstrez vreo opt mii de cărţi în apartament, unele de patrimoniu, şi presimt ce soartă le aşteaptă după moartea mea. O rudă m-a sfătuit – parcă în glumă, dar cine mai ştie – să alcătuiesc lista cu preţuri la toate volumele şi, principalul, să indic, corect şi concret, adresele potenţialilor cumpărători. Ar fi util, ca şi cititorii acestor rânduri să nu scape ocazia de a-mi expedia adresele, evitând, astfel, îmbulzeala la coadă. Preţuri în concordanţă cu volumul portofelului.

Intuiesc, într-un viitor apropiat sau niţel îndepărtat – Good bye, biblioteca! Lacrimi nu prea disting pe obrazul societăţii, iar guvernanţii, în forul lor interior, chiar se bucură. Ce cluburi de noapte superbe, cu fetişcane graţioase şi darnice, s-ar instala în locul rafturilor cu cărţi învechite şi colbuite! Şi câte milioane se vor scurge în buzunarele şefilor depolitizaţi!

Clară situaţia noastră. Mari pretenţii nu am. La urma urmei, nu noi am inventat cartea pe faţa pământului. Adevărat, nici alţii n-au inventat-o, dar s-au învăţat a citi şi au citit enorm, la modul serios. Pe scară internaţională. Lecturile intraseră în modă. Frumoasă îndeletnicire. La cititorii de limbă rusă mă refer. Nu erau ei, slabă nădejde să fi devenit bibliofili poligloţi. Dacă nu mă înşală memoria, Uniunea Sovietică devenise campioana lumii la numărul de cititori. Tirajul ziarului Аrgumentî i faktî a încăput în cartea recordurilor Guiness. Opera în două volume a poetului Mihail Lermontov, în 1988, cu 14,5 milioane de exemplare, de asemenea a înregistrat o performanţă mondială.

Astăzi starea de lucruri la capitolul lecturi s-a înrăutăţit şi în Rusia. De pe locul întâi sovietic, ruşii au zburat pe al 28-lea printre cele 32 de ţări dezvoltate pe mapamond. Titlul de campioni la citit în prezent l-au cucerit India şi Thailanda.

În anul 2005, ex-ministrul informaţiei şi presei al URSS, Mihail Nenaşev, expediază o scrisoare picantă ministrului culturii al Federaţiei Ruse, Aleksandr Sokolov, din care extragem cifrele triste de mai jos. Aproape 40 procente din populaţia Federaţiei Ruse astăzi nu mai citeşte, iar 52 procente niciodată nu cumpără cărţi. Tirajele ziarelor, comparativ cu anul 1990, au scăzut de şase ori, iar ale revistelor – de opt ori. Doar 20 procente din populaţie citeşte în prezent ziare şi reviste. Oraşele cu o populaţie mai mică de o sută de mii de locuitori au rămas, în mare parte, fără librării. Din această cauză jumătate din ediţiile apărute zac în depozite, în Rusia abia cinci-şase procente din tipărituri ajung în biblioteci, pe când în ţările occidentale circa 30-35 procente din lotul de cărţi editate intră în posesia bibliotecilor municipale, federale şi universitare.

Ne-au întrecut ruşii, ne-au întrecut. Ca să fie fericiţi, ei trebuie să ajungă în al şaptelea cer. Iar noi – tocmai în al nouălea. În definitiv, astea-s problemele lor. Ale noastre sunt mai grave. Şi, pare-mi-se, incurabile.

Ştiinţa, învăţământul şi biblioteca reprezintă Sfânta Treime în procesul cunoaşterii. Primele două componente nu pot funcţiona normal fără bibliotecă, iar biblioteca, la rândul ei, ar constitui un element de prisos în lipsa învăţământului şi a ştiinţei.

A dispărut dictatura comunistă din ţările fostului lagăr socialist. Excelentă victorie! În schimb respectivele state s-au ales cu o penibilă criză a învăţământului. Pătrunderea curentului democratic în procesul de instruire îl confunzi uşor cu o anarhie de toată frumuseţea. Bolşevicii au avut o atitudine foarte serioasă faţă de carte, în opera de creare a omului nou, fără ştiinţă nimic nu izbuteşti şi nicidecum nu vei demonstra în practică superioritatea comunismului comparativ cu capitalismul. Figura n-a trecut, dar, cu regret, a dispărut şi atitudinea serioasă faţă de carte, faţă de ştiinţă, faţă de bibliotecă.

Uneori, argumentele cu concluzii neplăcute se infiltrează pe furiş chiar în ziarele anticomuniste. Săptămânalul nostru din 17 mai curent a publicat un articol eminamente convingător. Se numeşte Tinerii cercetători, tranziţia şi destinele ţării, semnat de Tatiana Rotaru. Să citim atent un fragment: „De exemplu, în anul 2004 finanţarea ştiinţei a constituit 0,22 % din PIB, în 2005 – 0,37, în 2006 – 0,46, în 2007 – 0,58, în 2008 – 0,7 %, an în care statul a investit în cercetare 388,2 milioane de lei – cea mai înaltă cotă atinsă în anii de independenţă a Republicii Moldova. Din anul următor, începe un declin în subvenţionarea ştiinţei şi inovării, proces ce continuă şi în prezent: în 2009 – 0,59 % din PIB, în 2010 – 0,50, în 2011 – 0,42, iar în anul curent sunt preconizate 0,4 % din PIB.”

Incredibil: până în 2009 la putere se afla odiosul regim comunist. Iar din 2009, de la venirea Alianţei Europene, investiţiile pentru ştiinţă scad din an în an? Mda! Concertele patriotice pe scenă sunt bune. Am acumulat experienţă în acest domeniu. Păcat că se termină repede. În schimb proza amară a realităţii ne sufocă, aidoma romanului de groază fără de capăt. Mai citiţi o dată cifrele enunţate.

În ultimele decenii biblioteca şi-a găsit un prieten inimaginabil de erudit: calculatorul. Acesta e ca şi omul: cu calităţi pozitive, cu calităţi negative. Omenirea, de obârşie lenoasă, îl exploatează preponderent la capitolul negativ. Se îndoapă cu pornografie, cu o multitudine de informaţii lipsite de importanţă, cu jocuri prosteşti, îi fură texte de valoare, schimbă câteva cuvinte în ele, asumându-şi ulterior rolul de autor etc., etc. Fără voia lui, calculatorul s-a pomenit duşman al bibliotecii.

Nu ţin minte ca vreun demnitar să fi luat apărarea bibliotecii. Aşa cum procedează unii demnitari din Germania, Finlanda sau chiar din Rusia. De ce ar trebui să mă indignez, când şi unii miniştri basarabeni nu cunosc măcar anii de viaţă ai lui Eminescu? Despre care orizont cultural discutăm?

Îmi pare rău, dragi bibliotecari, să vă întristez. Statul vă asigură salarii mizerabile, apoi, de ziua voastră profesională, vă amăgeşte ca pe nişte copii. Vă înmânează o hârtie pe care e scris Diplomă de onoare, evocând prestigiul profesiei voastre. Câtă neobrăzare! Mai bine v-ar ceda o bucăţică din salariile grase ale guvernanţilor, iar voi, ca recompensă, întoarceţi-le hârtiile cu titluri aurite, ca să le depună în rame de nuc lângă patul conjugal. Şi să adoarmă, citindu-le cu glas tare împreună cu nevestele lor.

Căutaţi un prilej să conversaţi cu rectorii. Daţi cu chirie câte o sală de lectură pentru un bar cu program special. Vrei o cafea? – Citeşte un articol din ziar! Doreşti o bere? – Povesteşte-mi o nuvelă! Ai poftă de un păhărel cu vin? – începe un roman!

Incontestabil, sunteţi oameni treji la minte. Nici mâine, nici poimâine studenţii, cu profesorii la un loc, nu se vor îndrăgosti de cărţi. Priviţi la neamurile din jur ce li se întâmplă. Sloganul englez, ameninţător, Good bye, biblioteca! se apropie cu paşi viforoşi. Ca şi ostaşii de odinioară ai Răsăritului. Voi cu necazurile voastre, eu cu ale mele. Pe Lună, m-am răzgândit să zbor.
Mi-e silă de microscoapele de acolo, răblăgite cum sunt. În regim de urgenţă, alcătuiesc lista de preţuri ale propriilor cărţi. Cu lista cumpărătorilor stau prost. S-au rărit. Poate o voi completa. Poate. Staţi uşurel, calmaţi-vă: de sfaturi nu am nevoie. Salut!

(După „Literatura şi arta”, 2012, nr. 21)

Iulius POPA