Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ISTORIA NOASTRĂ ADEVĂRATĂ / НАША ПРАВДИВАЯ ИСТОРИЯ / OUR REAL HISTORY
Gheorghe PÂRLEA
Drumurile Mareşalului au trecut şi pe meleagurile noastre

După apariţia monografiei Comuna Miroslăveşti – oameni şi locuri, la realizarea căreia am contribuit, am intrat în posesia unei cărţi în care un grup de veterani – majoritatea ofiţeri superiori în timpul ultimului război, comandanţi la diferite niveluri ale Armatei – descriu episoade de luptă de pe frontul Moldovei, unele petrecute pe linia frontului din preajma satelor noastre.

Această valoroasă lucrare (Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei, Ed. „Vasile Cârlova”, Bucureşti, 1977), obţinută prin intermediul profesorului Cezar Pătraşcu de la şcoala din Soci, mi-a prilejuit, pe lângă satisfacţia de a-mi îmbunătăţi reprezentarea în legătură cu ceea ce a însemnat pentru omenire cel mai modern şi mai distructiv război planetar, regretul că nu am obţinut-o mai devreme. Dacă s-ar fi întâmplat asta, capitolul din monografie dedicat celui de-al Doilea Război Mondial pe meleagurile noastre nu s-ar fi rezumat doar la mărturiile localnicilor şi la cele câteva documente rămase de la părintele Nicolae Sfrijan.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Încercând să adun din această lucrare, pentru o eventuală completare, informaţii valoroase din capitolul Bătălia Moldovei, am dat peste un pasaj care face obiectul a ceea ce urmează.

Sunt sigur că mai toţi cei interesaţi de cunoaşterea istoriei Neamului au vibrat, din resorturi asupra cărora nu-mi propun să zăbovesc, la felul cum s-a raportat la misiunea sa comandantul Armatei Romane, mareşalul Ion Antonescu. Şi asta, cu toate incertitudinile (sau certitudinile celor avizaţi să le aibă) asupra alternativelor benefice pentru România acelor vremuri, asupra rolului Mareşalului în ceea ce istoria a consacrat terminologic prin sintagma Holocaust.

Un personaj istoric de un înalt tragism, prin contradicţiile personalităţii sale (dacă nu cumva aceste antagonisme au fost născocite), prin caracteristicile contextului istoric în care acest erou (pozitiv, după unii, negativ, după alţii) şi-a consumat destinul. Aşa este văzut, în genere, mareşalul Antonescu.

Totuşi, reverberează în mine (desigur, rolul inimii ar trebui să fie secundar în judecarea istoriei) vorbele cunoscutului scriitor din diaspora Petru Dumitriu: „Mareşalul Antonescu a fost aproape (…) nevinovat, împuşcat pe nimica. El nu a fost un criminal şi nu a fost un criminal de război. Acolo s-a făcut pe placul ruşilor (…) care voiau sânge. El n-a persecutat pe evrei.”

Revenind la episodul pe care vi-l propun să-l reţineţi, aflu din cartea amintită că prin preajma Paştelui din 1944, în luna aprilie, apoi în luna mai Mareşalul a venit în inspecţie pe linia frontului din zona satelor noastre. Un comandament al marilor grupuri de armate de pe acest segment de front era instalat în castelul lui Sturza de la Miclăuşeni, unde comandantul suprem a fost primit de către generalul Radu Niculescu-Cociu, comandantul Diviziei 1 Gardă. De aici a mers direct către dispozitivele de luptă.

Ramificaţiile sistemului de apărare atingeau şi pădurea din dealul Parcului (Mirosloveşti), localizată de povestitor (maistrul armurier Vasile Apostol din Reg. 27 inf.) drept centrul de comandă pentru lupta crâncenă dată pentru recucerirea satului Stolniceni-Prăjescu. Aflat în tranşee, ori în cazemate, la 100 m de linia inamicului, mareşalul a privit prin binoclu poziţiile ruseşti, a gustat din raţiile alimentare ale ostaşilor, a stat de vorbă cu ei şi cu, desigur, comandanţii lor.

Unul dintre interlocutorii acestuia, un sergent, întrebat care e starea sufletească a combatanţilor alături de care luptă cot la cot, n-a putut ascunde, în simplitatea lui, faptul că tovarăşii săi de arme sunt descurajaţi de perspectiva înfrângerii, urmare a îndemnului insistent venit din megafoanele inamicului de a se preda. Şi ostaşul îi raportează înaltului inspector militar: „Vă vor pe dumneavoastră, domnule mareşal; despre noi zic că, dacă ne predăm, nu ne vor persecuta.” Mareşalul
l-a privit pe soldat cu îngăduinţă, fără însă a-şi putea ascunde tremurul buzei de jos. L-a întrebat apoi pe general dacă crede că ruşii îşi vor împlini planul, cu referire la el. Interlocutorul său a negat cu o oarecare simulare a sincerităţii, căci era aproape convins, mărturiseşte acesta, că mareşalul fie urma să se sinucidă, fie să obţină protecţie în străinătate.

Dar caracterul Comandantului Armatei Române era mai presus de egoismele omului comun. Şi destinul Mareşalului, cum se ştie, s-a împlinit prin „mâna” ruşilor. Cu glonţul pornit din puştile propriilor săi soldaţi.

Tragic destin!

Precizări necesare

Primirea acestui articol, de înv. Gh. Pârlea, prin poşta electronică, ne-a amintit încă o dată despre locul şi rolul pe care le-a avut, le are, Mareşalul Ion Antonescu în istoria noastră recentă. Spun „ne-a amintit încă o dată” pentru că ceva mai înainte, prin aprilie-mai, ne făcuse să ne gândim la această neordinară personalitate lectura manuscrisului Cireşe pentru Mareşal, de Ion Iachim. Este un roman de-a dreptul tulburător, ce a văzut recent lumina tiparului la Bacău (editurile „Vicovia” şi „Babel”), fiind lansat la Centrul de cultură „G. Apostu” din acest oraş, în prezenţa unui numeros public, printre care s-au aflat basarabenii Nicolae Dabija, V. Şoimaru, Ion Iachim, Nina Vartic, Vlad Pohilă; au asistat la eveniment, desigur, şi editorii bacăuani Viorel Cucu şi Ionel Ruse. Data lansării – 2 iunie – a impus ţinerea unui moment de reculegere, respectat de toţi cei prezenţi la manifestare.

Deşi avem chiar aici la îndemână câteva fapte de comemorare (articolul de la Mirosloveşti-Iaşi; romanul, de la Chişinău; activitatea culturală de la Bacău), constatăm cu tristeţe că Mareşalul mai rămâne din diverse motive un nume trecut cu vederea de contemporani.

Amintim, în context, că Ion Victor Antonescu s-a născut acum 130 de ani – la 2 iunie 1882, la Piteşti, şi a fost asasinat de membrii unui autoproclamat „tribunal al poporului” cu 66 de ani în urmă – pe 1 iunie 1946, la închisoarea Jilava. Tot în luna iunie – la 22 – a anului 1941, Mareşalul a emis legendarul ordin: „Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul”, astfel pornind „războiul sfânt, anticomunist, drept şi naţional”, eliberând Basarabia şi Nordul Bucovinei de tirania bolşevic-kominternistă (ce-i drept, pe o perioadă de numai patru ani...). Pe 9 noiembrie 1941, 99 la sută din participanţi (4,7 milioane) la plebiscitul naţional au aprobat politica dezrobitoare a Mareşalului. Nu este defel întâmplător faptul că asasinii lui din Kominternul încuibat deja şi la Bucureşti au decis ca Mareşalul să fie înmormântat într-un loc menit să fie neştiut – desigur pentru a se evita pelerinajele.

În zilele când Calendarul conştiinţei noastre înscrie două date foarte diferite, dar ambele axate pe personalitatea Mareşalului, în semn de omagiu am inserat materialul de mai sus, completându-l, mai jos, cu un document inedit, în măsură să prezinte cel mai obiectiv statura sa măreaţă de ostaş şi patriot.

(Vl. P.)

* * *

DOCUMENT

„Ruşii vor ţine ţara ocupată nedefinit. O robie pentru vecie! Numai un nebun ar putea
accepta o astfel de condiţie”

(Testamentul către istorie al
mareşalului Antonescu, din noaptea
de 23 august 1944)

Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15:30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând, ca de obicei, o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. […]

Ţara, prin câte trei milioane de voturi (referendumul naţional – n.n.), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? […]

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să alungăm pe nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiune rusească cu toate consecinţele ei. […]

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. […]

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu
i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.

Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu şase-şapte soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „Dle Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu.” […]

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de două-trei ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat, cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. […]

(După FrontPress, 22.10.2011)

Înv. Gheorghe PÂRLEA,

com. Mirosloveşti, jud. Iaşi