Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Nicolae RUSU
Spini şi săgeţi întru îndreptarea şi apărarea noastră

După cum a remarcat şi exegetul Theodor Codreanu în prefaţa cărţii Scriitorul întrebat*, Efim Tarlapan este „o puternică personalitate artistică a literaturii româneşti contemporane”, deoarece autorul volumului „nu cultivă o literatură minoră, periferică, de umorist provincial”, în sensul depreciativ dat cuvântului de către G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, unde cataloga lirica epigramatică drept „un strănut literar”.

Redutabil epigramist şi înzestrat cu un excepţional simţ al umorului, Efim Tarlapan nu admite ca acest gen literar să fie depreciat în asemenea hal. În dialogul cu George Corbu despre „detractorii genului” autorul nuanţează că „detractori a avut şi Homer, şi Shakespeare, şi Eminescu, şi Caragiale. De ce, la o adică, n-ar avea şi epigramiştii foarte buni clevetitorii lor?” [p. 207]. Fiind cunoscut faptul că în domeniul epigramatic au apărut chiar şi studii speciale, cum ar fi cele semnate de Elis Râpeanu şi Ioan Feneşan, lucrări care demonstrează că epigrama este un „gen literar satirico-umoristic”, Efim Tarlapan crede că „ epigrama care conţine haz, ironie, ridiculizare etc., este, în cel mai fericit caz, un madrigal, iar în cel mai nefericit, un catren mort” [p. 208]. Făcând aluzie la albina şi la trandafirul înzestraţi cu ghimpi pentru a se apăra, el mai precizează, subliniindu-şi crezul său artistic că „preferă şi admiră epigrama care apără şi se apără. Condamn epigramele care muşcă, omorând, ca târâtoarele veninoase” [p. 203].[1]

În acest context, în dialogul cu Nina Slutu-Soroceanu autorul aduce drept exemplu ciclul de catrene Tarlapaniada, o creaţie colectivă, dar având o singură semnătură. Nicolai Costenco, cel care iniţiase această „glumă”, nu s-a gândit că sub umbrela anonimatului unii clevetitori şi invidioşi îl vor împroşca pe tânărul şi promiţătorul pe atunci epigramist cu cele mai incredibile etichetări şi injurii. El avea despre tânărul său coleg şi asemenea catrene: „Libertatea-i astăzi pentru / Tot ce este buruian / Pân-şi sovestea-i cu membru! / Se cruceşte Tarlapan...” Iar „amicii” au adăugat şi alte soiuri de injurii, precum „Poţi fi rodie pe tavă / Măr domnesc, Andrei Lupan, / Ţap râios, turcoaică sclavă – / Numai nu fi Tarlapan...” [p. 64] – şi tot aşa, peste o sută de strofe. Ajuns fără să vrea în postura de avocat al epigramei, Efim Tarlapan este destul de convingător în dialogul cu colegul său de breaslă, prozatorul Victor Prohin, unde meditează că „proporţiile mici ale epigramei sunt atât de amăgitoare, încât lumea este ispitită să-şi încerce forţele în a o face, fără har şi fără pregătire epigramistică. De aici, multul rebut: plachete, cărţi, tomuri de maculatură. Dacă venim spre epigramă dinspre nereuşitele ei, riscăm să nu-i cunoaştem niciodată forţa, farmecul, frumuseţea. Eu privesc epigrama dinspre Marţial, numele căruia deja de două milenii dăinuie în literatura universală graţie creaţiei lui. Alături de lirica lui Ovidiu, Horaţiu, de satirele lui Iuvenal, au ajuns până la noi şi epigramele lui Marţial. Ar fi fost posibilă longevitatea lor bilenară, dacă epigrama era nonliteratură?” [p. 30].

Definiţia epigramei, în concepţia lui Efim Tarlapan, e aproape un aforism: „Epigrama e lacrima de plâns a lumii antice şi lacrima de râs a lumii moderne”, or, aforismul, după părerea lui, e o „epigramă în proză [...] şi cu cât aforismul este mai profund, cu atât se simte mai «neliber» în «cătuşele» rimei...” [p. 170]. Discutând, în acest sens, cu Mihaela Bacu din Cluj-Napoca, poetul afirmă că şi românul, la fel ca japonezul, s-ar face celebru, dacă, prin traduceri strălucite, ar reuşi să-şi lanseze pe orbita literaturii universale aforismul şi epigrama: „Ca antologator, precizează E. Tarlapan, pot susţine, cu argumente concludente, că în literatura română există două florilegii de aur: unul de cugetări şi aforisme, altul de epigrame [...], pentru că, românul ca şi niponul, este nevoit să comunice cu universul scurt pe doi... Aşa e destinul popoarelor zguduite de cutremure, ciopârţite de războaie, năpăstuite de inundaţii... Sunt sortite să nu nască epopei...” [p. 99]. Devotat acestui gen literar, epigramistul rămâne un autor autentic, gândind în imagini poetice de cea mai înaltă probă. Vorbind despre procesul creaţiei cu poeta Nina Slutu-Soroceanu, Efim Tarlapan precizează că „ea, creaţia, ţine mai mult de suflet decât de raţiune. Raţiunea poate fi dirijată, sufletul, nu. [...] Raţiunea este Pământul creaţiei, sufletul este Cerul ei. Cu pământul poţi «să te joci» cum vrei: se lasă cântărit, măsurat, îi poţi stabili gradul de fertilitate. Cerul poate fi măsurat, şi asta până la un anumit punct. Dar, încearcă să-l cântăreşti sau să-i programezi rotirea!...” [p. 178]. În acest context, discutând cu Horia Muntenuş din Cluj-Napoca despre fenomenul postmodernusmului, poetul e de acord că „experimentele de tot felul sunt binevenite în momentele de stagnare, de lâncezeală a literaturii. De cum însă literatura se trezeşte la viaţă, toate experimentele îşi pierd luciul, devenind istorie literară” [p. 93]. Rămas doar cu aceste consideraţiuni, autorul lor ar fi fost perceput de către unii cititori obişnuiţi drept un oarecare critic literar sau specialist în domeniu, poetul însă punctează metaforic: „În literatură poţi să inventezi armăsari stilistici, cuvinte trăsnite, forme deocheate, dar nu poţi inventa... duh. Acel duh divin, prin care scrisul capătă eternitate” [p. 93]. E frumoasa metaforă poetică, soră dreaptă cu profunda înţelepciune filozofică.

În aceeaşi cheie metaforică îi vede poetul şi pe criticii literari despre care spune că aceştia „...cu mici excepţii, nu sunt cititori. Ei sunt degustători de literatură. Or, un degustător nu este consumator... În plus, aprecierile degustătorilor sunt, uneori, extrem de subiective, eronate...” [p. 69]. În acest caz, au perfectă dreptate anticii care au lansat zicala că gusturile nu se discută.

Deşi această culegere de interviuri, în care autorului i se pun întrebări şi el vine cu răspunsurile pe care le consideră potrivite, are un titlu cu o uşoară nuanţă de autoflatare şi emfază, în Scriitorul întrebat iese în evidenţă, în primul rând, atitudinea sa de om al cetăţii. „Adevăratul satiric trebuie să fie, întâi şi-ntâi, cetăţean” [p. 193], mărturiseşte omul de creaţie Efim Tarlapan în dialog cu poeta Nina Slutu-Soroceanu.

Iar la o întrebare, mai în glumă, mai în serios a unui confrate din Cluj: „Mă, şi voi, cei din Basarabia, chiar ştiţi ce este o epigramă?”, Efim Tarlapan îi răspunde prompt: „Nu numai că ştim, dar o şi practicăm. Şi nu numai pe cea cu gineri, soacre, nurori, gestionari etc. practicată de majoritatea din dreapta Prutului. Noi am pus epigrama la plugul împlântat adânc în problemele politice şi sociale [subl. noastră – N.R.]” [p. 35]. Ca să nu rămână doar cu declaraţia, epigramistul îi recită propria epigramă, Iarnă basarabeană: „Ninge, albind mizeria, / Bate viscolul în uşi: / A venit Siberia / – După noi ori după... ruşi?” Spiritul de observaţie al autorului, fin şi atoateveghetor, e la datorie, deoarece urmează relatarea, că cel cu zeflemeaua s-a dovedit a fi un ex-comunist prosovietic care, auzind epigrama tarlapaniană „a aruncat priviri speriate în părţi şi şi-a continuat vorba, până la despărţire, mai mult în şoaptă...” [p. 35]. Sentimentul dreptăţii şi al adevărului este axa de diamant al creaţiei tarlapaniene şi acest lucru s-a manifestat încă din fragedă copilărie, când viitorul poet nici nu-şi imagina care-i va fi arma de luptă în apărarea sa şi, mai ales, a semenilor săi, de viciile sociale. În dialogul cu Ana Cojocaru din Cluj-Napoca, evidenţiind curajul necesar unui autor satiric, poetul nostru îşi aminteşte un episod din copilăria sa, când l-a înfruntat pe preşedintele gospodăriei, care avea anumite pretenţii faţă de puştiul Efim Tarlapan: „De ce ai intrat, bă, cu dobitoacele pe pământul nostru?” Viitorul poet i-a răspuns cu o replică deznădăjduită: „Nu e al vostru!!! E al omenirii Pământul!!!” În continuare, Efim Tarlapan mărturiseşte: „Şi atunci, şi mai apoi, m-au încurajat şi m-au îndârjit primejdiile cu care mi-e dat să mă confrunt şi să le înfrunt...” [p. 194].

Confesându-se lui Theodor Codreanu, poetul defineşte scrisul său drept „o satiră directă la adresa RĂULUI din BINE şi odă indirectă la adresa BINELUI din RĂU” [p. 43], prin RĂU Efim Tarlapan avându-l în vedere pe cel social, adică viciile societăţii umane. Acest crez al său i-a rămas neclintit de la prima sa epigramă până la cea de ultimă oră. Prostia omenească, ţinta în care Efim Tarlapan nu oboseşte să-şi arunce săgeţile sale epigramatice, este vizată şi-n majoritatea epigramelor din cartea de debut, cum ar fi, de exemplu „Sunt o blană de enot, / Dar mă poartă un netot. / Am făcut, se vede, saltul / De pe-un animal pe altul”, până la cele cu vădită tentă politico-socială: „Din întâmplare, şef la Oi / A nimerit un Porc de soi; / La stână-acum ştiţi ce e? / Întreaga turmă... grohăie!” Sau antologicul caz cu Rondelul intrusului evocat în dialogul cu colegul său Gheorghe Postolache din Chişinău: „Venetice, ce te-aşezi? / Vrei să stau eu în picioare / În căsuţa mea? Nu-ţi pare / Că prea mult pe-aici îmi şezi?” [p. 15], caz care a pus pe jar autorităţile comuniste din fosta reseseme, acesta fiind vizat şi în Raportul prezentat la Plenara a XIII-a c.c. al p.c. al Moldovei din 11 mai 1989.

Ştiind că „satira vine din indignare, iar umorul se naşte de bună voie din voie bună” [p. 127], Efim Tarlapan a cutezat să se indigneze încă de pe când era elev, compunând prima sa epigramă care-l viza în mod direct pe un şef pe câteva sate, activistul de temut fiind un oarecare Ion Musteaţă, făcându-l pe acesta de râsul satului. Tatăl său, ca pedeapsă pentru cutezanţă, l-a transferat la şcoala din localitatea vecină Corneşti, la vreo 15 km de satul său de baştină Măgurele, fapt caracterizat de poet, ulterior, drept primul său „exil” din cauza satirei şi umorului.

Următorul „exil” poetul l-a suportat de la actuala clasă politică din „cel de-al doilea stat românesc” care l-a condamnat pentru nonconformismul şi perpetua sa indignare faţă de Prostia ajunsă la putere şi „creându-i” toate condiţiile pentru a se „autoexila” în celălalt „stat românesc”. Oricum, în pofida faptului că timp de vreun deceniu a fost stabilit la Cluj-Napoca, Efim Tarlapan consideră: „Patria mea nu are plural!” [p. 102]. În dialog însă cu Nina Negru din Chişinău recunoaşte că, din păcate, Ţara „s-a conformat pluralului, purtând azi numele de «două Românii»”... Şi pentru că el este unul dintre cei care „au atentat” la acest plural, pledând mereu pentru singular, s-a ales cu autoexilul.

Cei douăzeci şi unu de interlocutori din volumul de interviuri Scriitorul întrebat au reuşit să-l pună pe Efim Tarlapan în situaţia de a-şi „developa” sensul şi esenţa creaţiei sale artistice, demonstrând în pofida unor ordinari cârcotaşi că, oricât de mari ar fi pretenţiile lor de somităţi literare şi intelectuale, epigrama este parte integrantă a spiritului unui popor şi că „epigramiştii, fiii ghiduşari ai acestui popor, au altoit pe tulpina viguroasă a strigăturii populare epigramatice, arborele ghimpos al epigramei culte, care va dăinui în veacuri alături de uriaşii goruni ai literaturii...” [p. 208]. Devotat spiritului şi principiilor lansate încă de anticul Marţial, albina şi trandafirul versului satirico-umoristic tarlapanian nu înghimpă pentru a-l apăra pe autor, ci pentru a ne apăra pe noi, iar preocuparea şi rostul său în creaţie nu e propria cunună de lauri, ci dreapta şi buna temeinicie a cetăţii.

Nicolae RUSU

Bibliopolis - www.hasdeu.md

[1]* Tarlapan, Efim. Scriitorul întrebat (Dialoguri în anticamera Judecăţii de Apoi). Ch.: ÎI Labirint-Cutasevici, 2011. 210 p.