Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
REMEMBER
Zoia BĂLAN
De la Grigore Vieru – imunitate

În anii 1990-1991, pe vremea „Podurilor de flori”, cînd pentru o zi s-au rupt hotarele cu România, iar populaţia de pe ambele maluri ale Prutului, fără paşapoarte, fără vize şi îmbulzeli pe la vămi s-au amestecat unii cu alţii, făcusem cunoştinţă cu o doamnă de la Iaşi.

Ne-am împrietenit din prima. Ulterior, ea venea la mine în vizită, eu mergeam la dumneaei.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

În una din vizitele ei la Chişinău, am poftit-o la mine în birou. În ascensorul care avea să ne urce pînă la etajul nouă (lucram la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi), intrase şi poetul Grigore Vieru, care ne-a salutat respectuos.

Prietena mea de la Iaşi rămăsese fără grai, de această ocazie rară. Să-l vadă pe poet în carne şi oase atît de aproape? În plus, el s-o salute? Nici în vise.

La întoarcere în ţară a dus cu ea cîteva volume de poezie de-ale poetului, după care avea să povestească tuturor vecinilor de bloc, şi nu numai, că la Chişinău a mers în ascensor cu Gr. Vieru.

Şi în gospodăria ei lucrurile luaseră o cu totul altă întorsătură. Dacă pînă atunci soţul ei îi mai găsea cîte un clenci, de, ca în familie, apoi din acel moment el nu mai îndrăznea să deschidă gura. Nevasta i-o reteza pe loc: „Eu la Chişinău am mers în ascensor cu poetul Grigore Vieru.” Gata. S-a terminat. Pînă aici a fost.

Prietena mea căpătase imunitate de la Gr. Vieru. Nimeni nu mai avea voie s-o atingă.

Următoarea mea întîlnire cu Gr. Vieru a fost „tête-à-tête”, cum spun francezii, pe strada Nicolae Iorga. Poetul tocmai se întorsese de la New York. Deşi îi citisem impresiile de călătorie în presă, eram curioasă să-l aud pe viu.

A fost un moment emoţionant pentru mine. Poetul mi-a strîns mîna şi m-a întrebat blajin: „Ce mai faci?”, „Cum mai trăiesc cei de pe cîmpia Sorocii, de prin părţile mele?”

Avea o mînuţă caldă şi delicată.

Din acel moment eu aveam să completez rîndurile celora care, după cum spunea Nicolae Dabija despre poetul Nichita Stănescu: „Noi îl citim, iar unii dintre noi chiar l-au şi pipăit şi au urlat: «Este!».”

Iar la 22 decembrie 2010 întîmplarea a făcut să particip în SUA la o serată de muzică şi poezie în memoria celor doi poeţi divini ai Neamului românesc: Mihai Eminescu şi Grigore Vieru.

Fiica mea, Rodica, care de cîţiva ani este stabilită la New York, citise pe Facebook că Cristofor Aldea-Teodorovici va susţine un concert în restaurantul „Transilvania”.

Ieşisem ceva mai devreme din casă pe motiv că trebuia să schimbăm două trenuri pînă în Queens, locul unde avea să se desfăşoare evenimentul. Am reuşit.

Pe o măsuţă din scenă – portretul lui Gr. Vieru la lumina slabă a unei lumînări. Sala arhiplină. Cristi (aşa-l dezmiardă buneii), înalt, frumos, la patru ace, era numai emoţii. Păcat că nu erau şi buneii, care i-au vegheat creşterea, să se bucure de succesul lui.

Reuşisem numai pe dumnealui să-l salutăm, iar pe noi să ne lăudăm că suntem de la Chişinău, în sensul că îl vom susţine în caz de…, că festivitatea a şi început.

Startul s-a dat cu piesa Eminescu pe versurile lui Gr. Vieru, muzica – Ion Aldea-Teodorovici, după care a urmat cutremurătorul cîntec Pentru ea: „Dumnezeu prima oara / Cînd a plîns printre astre, / El a plîns pentru ţară / Cu lacrima limbii noastre”, pe care Cristi l-a interpretat în genunchi, iar noi, spectatorii am ascultat în picioare.

Iar la renumitul şlagăr de altădată al lui Ştefan Petrache: „Din depărtări gonit de dor / Voi reveni din nou la tine, / Nu, nu mai vreau, în nopţile tîrzii, / Să mă gonească paşii…”, puţini au fost dintre cei care şi-au putut stăpîni lacrimile. Fiecare pentru o clipă îşi frunzărise soarta. Cu siguranţă că nimeni nu venise în America de flori de cuc.

După care cineva a dat tonul: „Basarabie frumoasă, / Bine te-ai gătit mireasă...” Aici deja nu se mai înţelegea cine dădea concert – Cristi sau noi, spectatorii. Sala se transformase într-o singură suflare românească, pe care şi-au dorit-o atît de mult regretaţii Doina şi Ion Aldea-Teodorovici ca s-o aducă aici, în America. Erau deja comandate şi biletele. Dar Măria Sa soarta a decis ca Cristi „...Să citească mai departe / Ce n-a reuşit nici tata”.

S-au recitat versuri. Românii, stabiliţi cu traiul în America, au venit cu volume de poezii, iar Scrisoare din Basarabia, şi nu numai, a fost spusă pe de rost de către Nicolae Jelescu, directorul Teatrului poetic „Alexei Mateevici”, care, de altfel, a lăsat impresia că sufletul dumnealui este un izvor nesecat de poezie.

După ce Cristi a fost aplaudat, îmbrăţişat, pupat şi purtat pe braţe de toată comunitatea, iar părintele ne-a invitat la următorul concert, care avea să se desfăşoare pe lîngă Biserica „Sf. Gheorghe”, a ajuns şi rîndul nostru ca să stăm de vorbă cu Cristi, să facem cîteva poze ca amintire, iar Cristi să-i ofere Rodicăi un buchet de trandafiri.

A fost frumos, a fost vesel, dar… frumosul mult nu ţine.

Se îngîna deja ziua cu noaptea şi noi a trebuit să plecăm, fiindcă eu de fapt în America eram cu statut de bunică şi, dacă e să-l parafrazez pe El Zorab al lui G. Coşbuc, acasă mă aşteptau trei nepoţi.

* * *

P.S. Citisem în presă că a cîntat şi Nina Ţurcanu, artista mea preferată, dar, cu părere de rău, noi plecasem deja.

Copleşiţi de impresii, am uitat să luăm mîncarea care o comandasem la pachet pentru acasă. Şi păcat, fiindcă românii pregătesc mîncare, vorba fetei mele, „la soveste”.

Semn că va trebui să ne reîntîlnim.

Z.B.

Zoia BĂLAN,

pensionară