Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Zina CENUŞĂ
Tardiv regret despre coleg

Există un timp în viaţa noastră când ne credem zei. Ştim totul, putem şi suntem în stare să facem totul. Şi, într-un fel, chiar aşa este. Ştim ce a fost inchiziţia, în favoarea cui s-a terminat lupta de la Borodino (că maaare a fost contribuţia acestei teme la învăţarea istoriei patriei noastre româneşti!), cine au fost Rembrandt, Lincoln şi Soljeniţîn şi câţi pui pe an face mămăruţa. Scriem versuri mai bune ca Eminescu, Esenin şi Baudelaire, credem noi. Jucăm, cu talent, rolurile personajelor care nu ne reprezintă. Iubim cu disperare de mai multe ori într-o clipă, suferim de durere şi zburăm de fericire. Şi aceasta se întâmplă doar la 20 de ani. Şi tocmai de aceea reuşim. Cutezanţa tinereţii, neteama de riscuri şi, desigur, ignoranţa ne mişcă înainte. Şi, în drumul nostru către idealul râvnit, de atâtea ori ne lovim cu fruntea de pragul de sus, poticneală care ne ajută, uneori, să-l vedem pe cel de jos...

La 20 de ani, mă uitam cu invidie la colegele mele care reuşiseră să se mărite cu băieţi frumoşi, poeţi, fiindcă la un post de radio li se transmisese câte un poem genial (fiecare generaţie are p(r)ostmoderniştii săi) de două parale şi fiindcă erau mai frumoase sau cu părinţi mai înstăriţi. Aşteptam fiecare zi de mâine, în egală măsură, cu teamă, cu speranţă, cu nerăbdare, cu bucurie, cu ură, cu încredere. E-he, serioase au fost durerile mele de tinereţe.

Un pic mai târziu, când învăţăturile domnilor profesori universitari au început să dea roade şi colegii mei au prins... la pană, durerea mea s-a transformat în dramă. Toţi erau scriitori, ziarişti cărora li se publicau numele în ziare centrale şi raionale, în reviste prestigioase şi revistuţe de reclamă. Pentru mine, toţi erau realizaţi şi numai eu rosesem, fără rost, coatele puloverului pe băncile şcolii. Aşa vedeam eu lucrurile. Unii din aceşti colegi, puţini, cu adevărat au devenit nişte nume în literatură, alţii, cei mai aprigi, mai rodnici, majoritatea, consideraţi viitorul strălucit al literaturii noastre basarabene, şi-au compromis zborul în chiar momentul decolării. Fiindcă în calea lor a apărut o ispită: fie un post cald care-i asigura pita şi untul, iar omul sătul nu este predispus pentru creaţie, fie lumina strălucitoare din vârful carierei, ceea ce nu-i lasă timp pentru poeme despre floricele, fie aburii bahici sau morfinomania i-au înăbuşit spiritul creativ. Vai, ispita, domnilor poeţi, este ca femeia. Vorba confratelui vostru genial, Eminescu: „Ce iluzii! Nu-nţelegi tu din a ei căutătură / Că deprindere, grimasă, este zâmbetul pe gură, / Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos / Şi că sufletul şi-l pierde fără de niciun folos?”

Ispitele totuşi au dat roade. Un coleg – eventual poet – a devenit redactor-şef cu pană de temut la o fiţuică întreţinută (asemeni unei curtezane) de duşmanii poporului – comuniştii, altul, în aşteptarea că odată şi odată va deveni moştenitor cu acte în regulă, a devenit umbra socrului său, proprietarul unei bănci, al treilea, de unde a fost copil sărac, din familie numeroasă, având patul său doar în studenţie, şi-a construit o casă mare cât un palat domnesc, un al patrulea a devenit politician a cărui figură se perindă zilnic pe ecranul TV-ului, al cincilea... etc., etc. Toţi aceştia au lăsat poezia, scrisul pentru mai târziu. Dar mai târziu, s-au trezit bătrâni, obosiţi şi avari. Bătrâni, fiindcă dintr-odată şi-au văzut copiii mari, dornici să se aşeze la casele lor, neglijând cuibul părintesc şi deci şi munca de-o viaţă a părinţilor. Obosiţi, fiindcă gândurile şi regretele că s-au ocupat de lucruri minore sau poate chiar fără rost îi macină fără milă, generându-le suferinţe fizice şi boli. Avari, fiindcă, la fel, dintr-odată au descoperit că în banca de economii aproape că nu le-a mai rămas timp pentru a se întoarce la idealurile şi visele din tinereţe: la poezie, la scris, la zborul sublim al creaţiei.

Invidia mea din tinereţe s-a tămăduit. Drama s-a acutizat. Îmi caut colegii pierduţi. Pe câte unul îl aflu în frumosul altar al casei sale citind şi transcriind psalmi întru întărirea minţii şi a sufletului. Acesta e aproape fericit. Pe altul îl găsesc înecat în tristeţe şi depresie: i s-au dus copiii la Domnul. Acesta nu poate fi ajutat cu nimic. Îl compătimesc doar. Şi la sărbători nu uit să-i amintesc că nu e singur pe lume. Pe un al treilea, cu toată străduinţa, nu-l găsesc. Şi îl caut încontinuu chiar dacă lumea zice că şi-ar fi făcut conturile cu viaţa. Era, ba nu, este! cel mai bun dintre toţi, cel mai talentat, cel mai cuminte, cel mai inteligent, cel mai..., cel mai...! DE CE, Doamne, l-ai părăsit?

Zilele acestea, pe neaşteptate am dat de un coleg pe care nu l-am prea căutat, deoarece, recunosc, nu l-am prea iubit. Scria proză. Pentru această grea şi nobilă suferinţă a lui, aveam, la început, în studenţie, un fel de respect amestecat cu pioşenie. Îl salutam cu amabilitate şi, când se întâmpla, îi permiteam să treacă prioritar. Dar niciodată nu-mi răspundea la salut. Amabilitatea mea curgea peste el ca apa de pe munte. Această atitudine o avea şi faţă de alţi colegi ai noştri. Dintr-odată am concluzionat că e prea cu nasul pe sus. Prea prin nori plutea şi prea plin de sine se ştia, din care cauză am încetat ai mai arăta atâta consideraţie. Ulterior, a devenit scriitor cu acte în regulă cum s-ar zice, dar nici atunci, când fiind membri ai aceleiaşi prestigioase instituţii, nu ne prea călcam pe picioare şi nu ne salutam. De asta nu l-am prea iubit. Pe acest coleg, ziceam,
l-am descoperit în paginile săptămânalului Literatura şi arta cu nuvele de toată frumuseţea, vreo şapte la număr. Pentru bucuria de a-mi fi creat o seară agreabilă de lectură, am ţinut să-i telefonez, să-l salut şi să-i arăt respectul de altădată. Chiar de la începutul convorbirii l-am recunoscut pe cel de odinioară. Rezervat, cu capul în nori, cu nasul pe sus. Aproape că nu m-ar fi recunoscut, dacă nu-i dădeam nişte indicii rememorabile... Ştia foarte vag că scriu. Şi atât. La această temă am evitat subiectul cu delicateţe. Am vorbit însă mult despre scrisul lui. Vai, câte descoperiri face omul prin comunicare! Ceea ce eu presupuneam că este Ion Bradu – îngâmfat, plin de sine, nu era decât o mască sub care el îşi camufla timiditatea, modestia şi un munte de alte calităţi frumoase. De unde aveam să ştiu aceasta, dacă, în viaţa noastră, nu am schimbat niciodată o vorbă?... Din scrisul lui am înţeles că are şi un suflet foarte generos: a dat nota supremă unui coleg de condei, care nu sparge gura târgului cu lucrările sale. Ba chiar şi mai puţin. După mine, dacă acesta ar renunţa la ambiţia să publice şi să editeze, ar ferici cititorul, dăruindu-i timp pentru lecturarea unor autori mai valoroşi. Prietenul cu care am citit şi am discutat prozele lui Ion Bradu din Literatura şi arta zicea că dacă cel lăudat ar avea măcar o proză ca a lui Ion Bradu, din cele publicate, aici şi acum, ar fi cel mai bun dintre scriitorii azi în viaţă. Ce altă apreciere mai destoinică şi-ar dori un scriitor? Doar dacă nu este un îngâmfat, un arogant.

Aşadar, mi-am îmbogăţit casa cu încă un prieten, care a trecut peste ispite şi a revenit printre cei vii cu gânduri, idei şi scrisuri înălţătoare. Acesta are tot ce-i trebuie pentru a scrie o operă valoroasă: talent, conştiinţa de sine şi... foarte puţin timp.

8 februarie 2012

Zina CENUŞĂ