Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
EMINESCIANA 2012 / ЭМИНЕСЧИАНА 2012 / EMINESCIANA 2012
Claudia PARTOLE
Cu gîndul şi sufletul acasă

„...De-o fi una, de-o fi alta...
Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război...”
(M. Eminescu: Scrisoarea III)

M-am întors din Italia, de la Torino, unde am participat ca membru al juriului la Festivalul-concurs de poezie consacrat lui Mihai Eminescu şi Grigore Vieru cu genericul De dor şi drag de Ţară. Evenimentul, ajuns la a treia ediţie, a fost iniţiat şi este patronat în continuare de Asociaţia Basarabia, preşedinte al căreia este doamna Larisa Cibotaru-Olărescu. La organizarea acestui festival-concurs Asociaţia colaborează, bineînţeles, şi cu alte organizaţii româneşti. Bunăoară, la actuala ediţie au participat cu recitaluri membrii asociaţiilor: „Flacăra”, „Frăţia”, „Maria Tănase”; invitată fiind Associazione Moldbrixia. E firesc! Explicaţia mi-a oferit-o amfitrioana festivalului, dna Larisa Olărescu: „Ideea de a comemora poeţii români a apărut când a plecat din viaţă poetul Grigore Vieru. Atunci ne-am adunat spontan la o propunere a membrilor asociaţiei noastre – Basarabia, la care au răspuns toate asociaţiile românilor din Basarabia şi din România (stabiliţi la Torino, bineînţeles). Am recitat, am cântat, am plâns împreună plecarea poetului. În anul 2010 am organizat în colaborare cu alte asociaţii o comemorare la care au participat şi reprezentanţi din comună şi din regiunea Piemonte. Comuna, la cererea noastră, ne-a oferit o sală gratuit pentru acest eveniment. Am avut oaspete un interpret din Belarus, Alexandru Zavgorodnâi, care a interpretat cântece pe versurile lui Gr. Vieru în limba română. Anul trecut ne-am propus să organizăm un concurs pentru comemorarea poeţilor Mihai Eminescu, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, eveniment la care au participat atât copii, cât şi maturi. Invitatul de onoare a fost poetul Viorel Dinescu din Galaţi, care ne-a onorat cu prezenţa şi anul acesta. În 2012 Asociaţia Basarabia şi-a asumat rolul de organizator principal, dar am invitat să participe toate asociaţiile româneşti din Torino. În acest mod am oferit posibilitatea mai multor asociaţii (chiar dacă unii nu comunică între ei!) să se afle împreună. Am propus ca genericul concursului să fie De dor şi drag de Ţară, iar majoritatea concurenţilor să fie copii, din simplul motiv că unii copii ai românilor, mai ales acei născuţi aici, refuză să vorbească limba română din teamă de a nu fi discriminaţi la şcoală, în societate. Astfel încearcă să se protejeze, să fie «ca toţi». Sunt puţine familiile unde copiilor li se oferă posibilitatea să cunoască creaţiile poeţilor români...”

M-a durut această ultimă frază ca, de altfel, şi cifra de şapte mii de români din Republica Moldova stabiliţi la Torino. Realmente, o localitate întreagă risipită în lume! Şi dacă acei care au plecat la o vârstă matură mai păstrează gândul de a reveni, apoi copiii acestora, majoritatea, nu doresc să se întoarcă şi tot mai mult se distanţează de rădăcinile neamului din care se trag. Pe cât e de firesc, căci şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti, vorba poetului, pe atât de nefiresc şi alarmant este fenomenul. Şi totuşi (ţinând cont de faptul că oricum nu se va putea stopa acest val al migraţiei), dacă memoria e mereu împrospătată şi dacă e şters praful uitării, se menţine în memorie ceea ce e valoare, transmiţându-se cu sfinţenie urmaşilor. De aceea am toată admiraţia faţă de acei concetăţeni plecaţi în lume, care, asemeni melcilor îşi poartă casa cu ei – o duc în sufletul lor! În acest context, aş aminti încă o dată de familia Olărescu: Nicolae şi Larisa, în casa cărora am fost primită cu toată dragostea; de Lilia Bicec (Brescia), care a scris o carte cutremurătoare despre NOI în Italia şi impactul care-l are acest exod asupra destinelor omeneşti; de Tatiana şi Vitalie Ciobanu, Tatiana Nagailic (Roma), Vera Coţaga (Veneţia), dar şi mulţi alţii despre care doar am auzit, acei care mai presus de interesele personale plasează valorile neamului, încercând prin activităţi de spirit să le păstreze. Sunt ca nişte clopotari care nu lasă memoria moştenită să adoarmă ori să se contopească cu memoria altui spaţiu. Aceştia, se pare, au luat cu ei de acasă focul şi încearcă să-l reaprindă în inimile acelor plecaţi în lume poate pentru totdeauna cu o scânteie a speranţei.

Fireşte, întru neuitare lucrează şi Providenţa. M-au convins de acest fapt mai multe destine. Unul fiind Sergiu Matei, tânărul graţie căruia am fost invitată la Torino. M-a găsit acum un an ca să-mi prezinte un mănunchi de versuri scrise din dor de casă, de cei dragi cu o inspiraţie incredibilă. Unele poezii fiind copleşitoare prin simplitatea lor, altele adânci prin dramatismul fenomenului trecut prin suflet sensibil de poet. Acum Sergiu e la a treia carte de poezie. E poetul de la Torino! În acelaşi context, pot vorbi despre un alt destin marcat de semnul poeziei şi care îşi descoperiseră harul de asemenea în străinătate – Maria Zamşa Panfili (o doamnă care munceşte la Roma). Se pare că, plecând în lume cu rugăciunile străbune, în străinătate ajunsă, Maria Zamşa Panfili a simţit că poate să-şi scrie propriile rugăciuni... Sau cazul dnei Larisa Cibotaru-Olărescu, care m-a impresionat în mod deosebit. Casa dumneaei e plină de tablouri care fascinează privirea: portrete cu lume diferită, dar mai ales flori. Crezusem că vreuna din fiice pictează, dar am aflat cu stupoare că sunt ale doamnei Larisa. Îngrijind mai mulţi ani de un pictor profesionist, care i-a descoperit talentul oferindu-i în fiecare zi lecţii pe gratis în ale picturii... Aceste întâmplări curioase mă conving că Providenţa, prin lucrarea sa, îl face pe omul aflat printre străini, în solitudine, să-şi vadă sufletul.

Îmi răsună în memorie până acum şi până aici vocile pline de emoţie ale concurenţilor festivalului-concurs. Au fost recitate fragmente din Luceafărul, Scrisoarea III; Glossă, Revedere de Eminescu; Cămăşile, Floarea soarelui, Sunt, Legământ şi alte creaţii de-ale lui Gr. Vieru. Toate păreau trecute prin inima celor 21 de concurenţi. Copii de vârstă diferită: de la cinci la 16 ani, copiii românilor ajunşi pe aceste meleaguri cu voia, dar şi fără voia lor; unii născuţi aici, în străinătatea îmblânzită, alţii aduşi de părinţii lor pe când abia sorbeau graiul matern. Ecoul vocilor lor îmi sfredeleşte mintea, de parcă prin ei ar vorbi Neamului Eminescu sau Vieru. Învingătorii concursului: Lora Cibotaru, Ariadna Cioată-Burduja, Gabriel Munteanu, Diana-Marina Tendeleu, dar şi ceilalţi concurenţi, au fost minunaţi. Cum se vede poeţii neamului ne transmit Lumina Cuvântului, ca astfel să nu ne pierdem: ne mângâie copilăria, apoi ne călăuzesc pe drumul regăsirii de sine în această Lume rătăcită.

Asistând la eveniment, ascultând cum se cântă, cum se recită, cât de mult se bucură copiii mari şi mici de clipele întâlnirii cu Limba Mamei, am înţeles cât de mult îi uneşte pe oameni străinătatea. Aveam şi ciudata senzaţie că sunt acasă. Acest sentiment mi-l inspira, bineînţeles, atmosfera caldă, plină de o rumoare festivă, familiară. Se vorbea o limbă românească frumoasă, fiecare cuvânt fiind rostit cu o dragoste deosebită, de parcă vorbitorii ar fi mângâiat fiecare cuvânt. Rostire a cuvintelor nebănuită de cei de acasă. Toţi cei prezenţi păreau veniţi la o sfântă împărtăşanie la care urmau să primească harul cel divin. „Astfel ne întâlnim duminica, la sărbători, şi ni se pare că suntem mai Acasă. Ne umplem de energia care ne lipseşte şi care ne întăreşte...”, aşa mi s-a spus.

Festivalul-concurs a fost binecuvântat de părintele Victor Matveev de la Biserica ortodoxă „Sf. Maxim” printr-un serviciu divin în memoria lui Eminescu şi Vieru şi s-a încheiat cu un memorabil Te Deum, cu un recital de poezie şi frumoase cântări româneşti la Biserica românească „Sf. Parascheva”, unde păstoreşte părintele Gheorghe Vasilescu, stabilit de mai bine de trei decenii în Italia. În preajma acestui preot cei plecaţi de acasă se simt mult mai ocrotiţi şi mai în siguranţă.

În drum spre acasă m-au însoţit tot felul de gânduri. Am meditat insistent asupra fenomenului migraţiei, tresărind la gândul că astfel dispar neamuri întregi, contopindu-şi spiritul şi cultura cu al altor neamuri mult mai puternice. Oare aceasta ne paşte şi pe noi, românii basarabeni? Bine însă că un alt gând îmi calmă neliniştea! Parcă i-aş fi văzut pe cei plecaţi în toate ipostazele: la început disperaţi, apoi cuprinşi de o nostalgie răvăşitoare ca, în sfârşit, să-i văd reaprinzând în suflet acea lumină ancestrală care-i protejează pe toţi oriunde s-ar afla şi, adunaţi grămăjoară (ca în icoana din poezia lui Vieru), toţi de acelaşi neam şi simţire întru a nu se pierde. Astfel, îmi apăru pe ecranul memoriei, întru consolare, chipul luminos al dnei Geta Găluşcă, pentru care românii sunt români şi punctum, iar datoria fiecăruia e să se ajute dezinteresat în orice împrejurare. Auzeam aievea vocea calmă, emoţionantă a poetei Gheorghina Tofan, rostindu-şi cu pioşenie versul pe care îl consideră scris pe sufletul ei de însuşi Dumnezeu: „Acasă, la ceasul din urmă, / Cuminţi şi bătrâni, toţi ne-am vrea...” (Acasă, din volumul Cerul de acasă). Citeam, ca să scurtez drumul, ba în română, ba în italiană, aşa precum au ajuns să simtă şi să vorbească o mare parte din români, în cartea Mihaelei Dana Chioariu-Topârcea Amintiri din satul drag (Memorie dal mio villaggio lontano)... Mă gândeam şi la faptul că neuitarea acelor plecaţi depinde şi de noi, acei rămaşi acasă. Cine dacă nu noi trebuie să-i ajutăm să nu ne uite? În acest sens, e sugestiv şi demn de urmat gestul senatorului român Viorel Badea, care a susţinut Festivalul-concurs cu un premiu bănesc (Premiul Mare!). Bine ar fi să-i urmeze exemplul şi alţi demnitari! Să-şi aducă aminte că au venit la cârma ţării şi graţie susţinerii celor duşi de acasă şi pe care îi preocupă viitorul ţării...

Am scris în cartea mea Totentanz sau Viaţa unei nopţi despre fenomenul dedublării sufletului atunci când pleci pentru un timp în lumea mare. Acum chiar simt această stare de ubicuitate! Am senzaţia că sunt aici, dar şi acolo. Iar ca să iau cu mine ceea ce mi-a ieşit în calea privirii m-a ajutat ghidul (ghidesa mea!) Viorica Ungureanu. Cu multă competenţă şi drag pentru spaţiul care a adoptat-o, fie şi provizoriu, dna Viorica mi-a adunat imaginar într-o alună fermecată toate impresiile şi amintirile despre Torino... Oraşul înconjurat de Alpi. Ca o cetate dalbă (acum) în care s-au întâlnit la o competiţie în timp adepţii magiei albe şi ai celei negre... Prima capitală a Italiei! Locul unde se intersectează mai multe evenimente ale istoriei bătrânei Europe. Oraşul care păstrează într-o superbă şi vetustă catedrală Giulgiul în care a fost învelit după răstignire Iisus Hristos. Acest detaliu mi se pare marcant pentru lumea care face popas în acest spaţiu. Şi pentru românii – fie din Ţară, fie din Basarabia – stabiliţi la Torino. Cred, sunt convinsă că acest acoperământ care păstrează chipul Mântuitorului va ocroti Neamul prin care am venit în astă Lume. Aşa să fie!

Ianuarie 2012

Claudia PARTOLE