Biblio Polis - Vol. 42 (2012) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Vlad POHILĂ
Ce frumos au mai înflorit cîntecele altora pe inima lui!

Am discutat cu Domnia Sa chiar zilele astea, în ajunul aniversării a 90-a, de care şi-au amintit mai mulţi colegi de breaslă, învăţăcei, unele ziare şi reviste, posibil, chiar şi autorităţile. M-a surprins plăcut că m-a identificat din prima; mai mult, şi-a amintit, mulţumindu-mi, că am scris despre viaţa şi creaţia sa cu zece ani în urmă: mai întîi, în Calendarul Naţional – 2002, apoi am publicat un eseu şi în Ţara – a fost cîndva, la Chişinău, un ziar excelent cu acest titlu. M-a încîntat luciditatea cu care vorbeşte maestrul ajuns la nouă decenii de existenţă nu dintre cele mai uşoare; memoria îi este aceeaşi, ca şi mulţi ani în urmă – sigură, depozitară a unor date, nume, fapte, diverse amănunte dintre cele mai impresionante. Şi tot ce spune Igor Creţu este marcat de o delicateţe pe care numai dumnealui o are – o fi fiind una nativă, întărită de educaţia de acasă, apoi de şcoala românească interbelică, de nenumărate lecturi, de munca artizanală cu cuvîntul, cu fraza, cu trăirile a zeci de poeţi şi prozatori, a sute de personaje dintre cele mai diferite cărora le-a dat o nouă viaţă, în spaţiul lingvistic, cultural, mental, existenţial etc. dintre Nistru şi Prut, apoi şi la vest de Prut. Şi am mai simţit în vocea lui Igor Creţu o durere... poate o revoltă... nu, mai curînd reflexele unor regrete: că a fost dat uitării de foarte mulţi, dacă nu chiar de toţi. Nu reproşează nimănui nimic, dar se întreabă, maestrul, retoric: de ce autorităţile noastre uită, neglijează, oamenii de creaţie, pe cei care au făcut ceva pentru acest popor necăjit, au lăsat o urmă pe această palmă de pămînt?... Ne punem şi noi această întrebare, dar nu putem găsi niciun răspuns... Decît, poate doar acesta: barem noi să ne mai amintim, cît mai des, de maeştrii condeiului fără de ale căror contribuţii, nelinişti, lupte, mici şi mari victorii, nu se ştie dacă vorbeam limba pe care acum o vorbim şi nici la nivelul de percepere a lucrurilor la care ne aflăm nu se ştie dacă eram.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Igor Creţu s-a născut la 21 martie 1922, în satul Vladimireşti, comuna Găvănoasa, judeţul Cahul, într-o familie de intelectuali, descendenţi din munţii Făgăraşului. Şi-a făcut studiile la Liceul „B.P. Hasdeu”, luînd bacalaureatul în 1942; din octombrie acelaşi an urmează cursurile Şcolii militare de ofiţeri în rezervă la Bacău. Din august 1944, sublocotenentul Igor Creţu se află pe Frontul Românesc, participînd la operaţiuni militare atît în Ţară, cît şi în Ungaria şi Ceho-Slovacia. „Ordinul de repatriere” îl aduce în Basarabia reocupată de sovietici. S-a întors dînd ascultare şi rugăminţii părinţilor, chinuiţi aici de foamete şi boli. Absolveşte Facultatea de Filologie a Universităţii din Chişinău (1951), apoi Cursurile superioare de pe lîngă Institutul de literatură universală „Maxim Gorki” din Moscova (1958).

Intră în lumea literară a Moldovei sovietizate ca redactor la Editura de Stat a Moldovei (1951-1954), apoi consultant la Uniunea Scriitorilor din Moldova; şef de secţie şi secretar general de redacţie la revista Nistru (1954-1966). În această calitate a sprijinit şi a îndrumat mulţi tineri prozatori şi poeţi, care au devenit ulterior nume de rezonanţă ale literaturii române din Basarabia: I. Druţă, L. Damian, Gr. Vieru, A. Busuioc, E. Loteanu, V. Roşca, Vl. Ioviţă, L. Lari, I. Burghiu ş.a. Unii dintre aceştia, în semn de recunoştinţă, i-au dedicat lui I. Creţu poezii şi medalioane, iar cîţiva – chiar volume întregi (Aureliu Busuioc – placheta Dor, 1963; Iacob Burghiu – culegerea de povestiri Soare în cîrjă, 1966, 1999; Dumitru Fusu – placheta Mai singur decît cel nenăscut, 1997).

Deşi este cunoscut mai ales ca traducător, Igor Creţu a debutat cu versuri – încă în anii de liceu (1937), la revista şcolară Licurici. Scrie poezii şi în deceniul următor, însă, dîndu-şi seama de incompatibilitatea discursului său liric cu cerinţele unei literaturi îndoctrinate, renunţă la creaţia lirică în favoarea traducerilor. Astfel, de-a lungul a cinci decenii, a pus la dispoziţia cititorilor de limba română din stînga Prutului circa 60 de volume de tălmăciri din zeci de literaturi şi autori, „o listă grandioasă”, „într-o limbă a cărei mlădiere şi cursivitate îl învecinează cu miracolele poetice populare, iar ca varietate lexicală, niciun dicţionar din cele editate nu le-ar putea cuprinde încă” (Al. Cosmescu).

În anii ’50-’60 traduce – aşa cum o dictau exigenţele timpului, regimului – preponderent şi masiv din literatura rusă (din opera lui Al. Puşkin, N. Gogol, L. Tolstoi, A. Cehov, M. Gorki, S. Esenin, Al. Blok, M. Şolohov ş.a.). A colaborat, la editarea unor volume cu lucrări de mari scriitori ruşi, cu talentaţi colegi de breaslă precum: Al. Cosmescu, A. Cupcea-Josu, A. Busuioc, Al. Gromov ş.a. Cu timpul, I. Creţu îşi diversifică impresionant geografia tălmăcirilor: Voinicul în piele de tigru (cinci ediţii) de poetul georgian Şota Rustaveli; Versuri de scoţianul Robert Burns; Micul Prinţ (şase ediţii, fără cele piratate) şi Pămînt al oamenilor de A. de Saint-Exupery; piese de italienii L. Pirandello şi D. Fo; nuvele umoristice de turcul A. Nesin; proze de ucraineanul O. Honcear; a pus la dispoziţia cititorului de limbă română nişte excelente transpuneri din folclorul liric al găgăuzilor etc. Traducerea poemelor lui Burns, ca şi a Sonetelor lui Shakespeare, I. Creţu i-o datorează şi contribuţiei surorii sale Eugenia-Aleutina Grigorescu (1920-2000), trăitoare la Bucureşti încă dinainte de 1940, excelentă cunoscătoare a limbii şi literaturii engleze, care i-a pus la dispoziţie versiuni juxtaliniare în română.

Şi-au găsit cititorul – numeros, năvalnic, dornic de a descifra cît mai multe enigme din jur – şi cărţile pentru copii tălmăcite de Igor Creţu: Micul Prinţ, de care am amintit deja, Vini-Puf de A. Milne, Aventurile lui Neştiilă de N. Nosov ş.a. Deşi poate fi considerată poate cea mai citită traducere a maestrului, pentru micuţi, adolescenţi, tineri (dar şi pentru adulţi!), prea puţini ştiu acest amănunt: că Igor Creţu este cel ce a transpus, în condiţii de clandestinitate şi fără onorariu, în colaborare cu teologul şi poetul N. Doru, Biblia pentru copii: Povestiri biblice cu ilustraţii, care a suportat, din anii ’80 încoace, pe puţin şapte ediţii (cifră magică! la care, nu credem să se fi oprit munca de editare a celor ce au grijă de difuzarea slovei biblice printre credincioşi).

Fire retrasă, interiorizată, la prima vedere ferită de simţul umorului, totuşi, I. Creţu a tălmăcit şi texte umoristico-satirice, şi nu ne referim numai la prozele lui Gogol, ci şi la povestiri şi nuvele de autori din Polonia, Ucraina, Turcia, Franţa, Italia... Este autorul unei antologii de proză umoristică străină – Pagini de umor (1980, revăzută în 1997 cu titlul Un nebun pe acoperiş). Culegerea cu piese din patrimoniul dramaturgiei internaţionale – Personaje, personaje... (1989), gustate şi apreciate mult nu numai de actorii teatrelor de la noi, a fost şi ea reeditată în grafie latină, cu genericul Peron teatral (1999).

În 1969, I. Creţu editează volumul antologic de traduceri Din poeţii lumii, reeditat în 1981 şi 1992. Această carte, cu peste 500 de pagini, include transpuneri din Shakespeare, Burns, Byron, Baudelaire, Petofi, Puşkin, Esenin, Blok ş.a., facînd de minune dovada că „generosul talent al lui I. Creţu creează de fiecare dată, în acest lăcaş al poeziei, propriul său sistem de imagini, plin de prospeţime, de farmec inedit şi totodată extrem de sensibil în păstrarea spiritului poetic al izvorului original” (A. Cupcea-Josu). În 1996, apare la Bucureşti o ediţie comprimată a faimoasei antologii de transpuneri lirice – Cîntecele altora înflorite pe inima mea... – un titlu admirabil, care redă excelent starea, trăirea unui traducător. Cu adevărat, ce frumos au mai înflorit cîntecele altora – sute de piese! – pe inima hipersensibilă şi extrem de generoasă a lui Igor Creţu. Însă acest volum ni se pare semnificativ şi din alt motiv: se încheie cu Versuri proprii de I. Creţu, patru poeme „salvate printr-un fericit concurs de împrejurări... în anii de tristă amintire, cînd pierdeam nu numai versuri, ci şi destine...”. Poemele sunt datate cu anii 1940-1948, an după care, iarăşi după mărturisirea autorului, „mi-am încheiat destinul poetic şi am devenit traducător”.

Preţuit mult pentru tălmăcirile sale – şi de simplii cititori, şi de oamenii de litere din întreg spaţiul lingvistico-spiritual românesc, conform unei judicioase observaţii a acad. M. Cimpoi, „Igor Creţu este călătorul romantic prin atîtea tărîmuri exotice, care readuce farmecul lor într-un vers şi într-o fază de proză puse în tipare clasiciste ale frumuseţii eterne, prototipale, platonice [...]; împărtăşeşte deci credinţa că arta traducerii trebuie să se bazeze pe inspiraţie, pe temeinicia construcţiei şi frumuseţe, ca arta în genere”. Cu o gravă întîrziere, eforturile sale de re-creator în română al unor capodopere din literatura universală au fost totuşi apreciate: I. Creţu este laureat al Premiului de Stat (1972, pentru volumul Din poeţii lumii, versiunile româneşti ale prozelor Suflete moarte de Gogol, Donul liniştit de Şolohov) şi laureat al Premiului „Gh. Asachi” pentru adaptarea dramatică a basmului Micul Prinţ. Maestru Emerit al Artelor (1986), Scriitor al Poporului din Republica Moldova (1992), în 1996 i se acordă Ordinul Republicii, iar în 1999 – medalia „Mihai Eminescu”. Însuşi ilustrul traducător consideră că cea mai înaltă distincţie ce i s-a conferit în ultimul timp este editarea tălmăcirilor sale la Bucureşti, Iaşi, în alte centre culturale din Ţară.

Şi la acest ceas aniversar, vă urăm, maestre Igor Creţu, multă sănătate şi rezistenţă. Cît mai puţine clipe de răvăşire, şi cît mai multe reeditări ale transpunerilor Dvs. – spre consolarea Dvs. şi spre binele tuturor celor pentru care le-aţi făcut cu trudă grea şi inspirată, cu un fin simţ al discernămîntului, cu o generozitate-soră cu sacrificiul de care puţini sînt capabili.

Vlad POHILĂ