Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MISCELLANEA
Ana SOFRONI
Un bun creştin e şi un om bine educat

Cel născut în lumea creştină, îmbracă haina lui Hristos odată cu primirea Botezului. Deci, viaţa lui, în mod normal, vine să decurgă după legile creştine, care sunt cuprinse în profunda şi fără de asemănare înţeleapta învăţătură a lui Iisus Hristos. Respectându-le mereu, creştinul se îmbogăţeşte în virtuţi, prin osârdie sporeşte în creşterea sa duhovnicească şi credinţa lui capătă trăinicia cuvenită.

Cine e tare în credinţă, nu se lasă abătut cu nimic din calea cea dreaptă. În primul rând, el se îngrijeşte sârguincios de sufletul său, caută să-l păstreze curat şi senin, că numai atunci poţi lumina şi altora prin blândeţe şi smerenie, răbdare şi dragoste faţă de aproapele, prin milostenie şi binefaceri sau ajutându-i pe cei necăjiţi. Totodată, creştinul se împotriveşte cu toată fiinţa sa ispitelor ce-l împing spre vicii, se luptă insistent cu lăcomia, dispreţuieşte dragostea de arginţi, vorbirea de rău, slava deşartă, mânia, furtul, goneşte de la sine trândăvia. Un bun creştin câştigă repede stima semenilor săi, spre deosebire de puţin credincioşii cu deprinderi imorale. Pentru că faptele acestora, abătute de la starea firească a lucrurilor, trezesc reacţii profund negative la toţi cei din jur. Pe când în prezenţa unui vrednic creştin şi cei buni şi cei răi simt mai multă pace şi linişte în suflet, adesea încercând să-şi stăpânească pornirile cele rele.

Aşa se face, că un creştin vrednic devine model de viaţă pentru acei rătăciţi cu sufletul. El poate sa aibă o mare înrâurire asupra celor în mijlocul cărora se află. E un adevăr incontestabil, recunoscut până şi de adversarii vieţii creştine.

Altoirea virtuţilor, ceea ce noi mai numim şi educaţie creştină, începe foarte timpuriu, încă în familie. Părinţii îi învaţă pe copii din fragedă copilărie ce e bine şi cum să se ferească de răutăţi, le insuflă dragoste şi frică de Dumnezeu, le vorbesc de ruşine şi recunoştinţă. Cu toată viaţa lor, tocmită pe potriva învăţăturii despre creştineasca vieţuire, părinţii îşi orientează copiii pe calea cea dreaptă. Evident, că o asemenea educaţie decurge conform principiilor moralei creştine.

Mult are de câştigat societatea, când copiii sunt educaţi în spirit creştin! Ea dispune atunci de un enorm potenţial umanistic. Ca oricare alt potenţial, el urmează a fi valorificat pe deplin, pentru ca ieşind în lume, copiii nici de „Bună ziua” să nu uite vreo dată, nici a fi amabili cu oricine, nici să îndrăznească a nedreptăţi pe cineva sau
a-l minţi şi umili. Bunul creştin, ajuns la vârsta maturităţii când te pătrunzi până în adâncul sufletului de splendoarea vieţii trăite în curăţenie, nu va invidia pe nimeni pentru reuşite deosebite în ocupaţiile lor, nici nu va pretinde la laurii slavei deşarte, că aceasta ar însemna să se ridice el însuşi în faţa lumii, şi atunci totul e pierdut pentru dânsul, chiar dacă a şi săvârşit mai înainte destule fapte bune.

Dar ce prezintă societatea civilă de azi din acest punct de vedere? Indicele cel mai grăitor, care o caracterizează dintr-o privire, este anume educaţia cetăţenilor ei. Referitor la aspectele ce ţin nemijlocit de credinţă, nu ne putem pronunţa prompt, deoarece ele sunt, în primul rând, o manifestare lăuntrică a omului. Au însă şi ieşire în exterior – prin faptele cele bune săvârşite de cetăţeni şi comportament profund conştientizat din partea lor. De aici rezultă că credinţa şi educaţia ar fi ca două surori-gemene.

Aspectul exterior al educaţiei unei persoane vine să fie oglinda credinţei acesteia. De aici conturăm şi problema principală ce ne preocupă: această oglindă în ziua de azi puţin de tot reflectă lumină, ce ar porni de la adevăratele virtuţi. E o constatare care denotă că în realitate iubirea de oameni e desconsiderată de-a binelea, că bunăvoinţa cine ştie pe unde rătăceşte şi ea, că amabilitatea e străvezie ca aripile unui fluturaş, iar sinceritatea cea cristalină e adumbrită de veşnica sa rivală – făţărnicia, pe undeva plângându-şi de jale şi mila cea mângâietoare.

E sumbră realitatea noastră. În ea predomină indivizi cu posturi înalte şi persoane de o certă calificare în diferite domenii, care s-ar părea că, pur şi simplu, sunt datori să fie absolut corecţi cu toată lumea, dar într-adevăr educaţia lor e destul de şubredă. Şi e foarte regretabil faptul că ei înşişi nu observă sărăcia morală ce-i stăpâneşte, ci dimpotrivă, adesea se consideră superiori altora, se cred mai bine educaţi şi mai inteligenţi decât ceilalţi, cu mai multe merite în toate celea. De altfel, cum ar ieşi, din punctul lor de vedere, că anume ei sunt aceia, cărora le merge bine în crearea propriei bunăstări, în comparaţie cu acei ocoliţi de succes. Ca să-şi apere faptele nedemne de omul civilizat, aceştia pot ajunge chiar şi la o ură înverşunată faţă de oamenii oneşti ce nu vor să le aţină calea.

Evident, că în prezent nu mai avem educaţie frumoasă în comun, cum a fost odată. Ce s-a făcut oare cu dânsa? Cum de s-a putut ajunge la o degradare morală atât de gravă?! Cheia răspunsului corect ar fi să o aflăm în starea jalnică a adevăratei credinţe, în stoparea şi ignorarea bunurilor începuturi de educaţie creştină în familie. Ne-am ales cu urmările logice ale unui „ogor duhovnicesc” aflat în paragină, asupra căruia nu se lucrează la timpul potrivit şi în modul cuvenit.

De credinţa noastră şi de purificarea sufletească e necesar să ne preocupăm mai mult şi în cel mai serios mod, dacă dorim să ne dezbarăm de manierele şi deprinderile urâte, de apucăturile înjositoare. Dând dovadă de calităţi sufleteşti valoroase, am putea deveni cu adevărat culţi.

Brescia, Italia

9 martie 2011

Ana SOFRONI