Biblio Polis - Vol. 39 (2011) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
CHIŞINĂU – 575 / КИШИНЭУ – 575 / CHIŞINĂU – 575
Iurie COLESNIC
Cluburile Chişinăului de ieri şi mai puţin de azi…

În toate timpurile Basarabia a avut nobilime, iar acolo unde sunt nobili este nevoie şi de un spaţiu preferat unde ei se adună şi-şi petrec timpul. Englezii au fost, probabil, primii care au descoperit acest fel plăcut de a petrece timpul, după care moda s-a extins în toată lumea, Basarabia nefiind o excepţie.

Primul local din această serie a apărut la Chişinău în al doilea deceniu al secolului XIX şi se numea Casinoul Verde. Despre el mărturiseşte Ivan Liprandi în Amintiri (Russkii arhiv, 1866). Exista deja în luna mai 1820, în grădina publică. Peste ani acolo a activat un atelier fotografic.

În revista Din trecutul nostru (noiembrie-decembrie 1939) Gheorghe Bezviconi ne dă şi alte amănunte: „Poetul-călător V. Tepliakov (Notiţe. În: Obşceobrazovatelnâi vestnik, 1857) povesteşte că la Casinoul Verde servea o chelneriţă frumuşică, Marionila, care a inspirat poetului Puşkin, în exil, versurile Şalului negru. Un alt contemporan, ofiţerul I. Liprandi (Russkii arhiv, 1866), vorbeşte de acest restaurant, care-l vizitau mai toţi acei care nu făceau menaj în familie, căci bucătarul lui, Tardiff, ştia să facă mâncăruri alese. Vara, societatea gusta acolo îngheţată sau dulceţuri cu apă. Se organizau banchete ocazionale şi baluri. Veneau şi boierii mari, în frunte cu prinţii Cantacuzino, şi ofiţerimea, fraţii Ipsilanti şi alţii în ajunul Eteriei. La un bal de Crăciunul anului 1822, la casinou, Puşkin, în urma unui conflict cu-n tânăr ofiţer, a fost provocat la duel de colonelul Starov, care a luat apărarea tânărului; viscolul puternic a împiedicat pe adversari să nimerească (P. Bartenev, Puşkin în sudul Rusiei. În: Russkii arhiv, 1866).”

Casinoul Verde a funcţionat până în 1825, când scriitorul F. Wiegel, viceguvernator al Basarabiei, a intrat în conflict cu nobilimea locală. Acesta a scris un memoriu-denunţ pe numele generalului guvernator M. Voronţov, responsabil de Novorusia. Memoriul a provocat indignarea boierimii locale, care a refuzat să mai frecventeze clubul în semn de protest şi acesta s-a desfiinţat.

Clubul Englezesc

La 1770 la Sankt Petersburg exista un club englezesc. Exact după acelaşi tipic la Chişinău, în 1838, a fost deschis un club englezesc. S-a întâmplat aceasta pe timpul când provincia noastră era dirijată de reformatorul, generalul guvernator P.
Feodorov, care făcuse ordine în arhitectura oraşului, deschisese liceul nobilimii, prima bibliotecă publică şi multe alte isprăvi care schimbaseră la faţă Chişinăul.

Apartenenţa la club era selectivă. Membrii lui erau mari demnitari, nobili cu reputaţie şi în nici un caz nu erau admise persoanele cu reputaţie îndoielnică.

Basarabia de-a lungul secolului XIX şi începutul sec. XX a cunoscut o permanentă confruntare între două tabere de boieri: Krupenski şi Leonard. Lupta se dădea pentru influenţa la nivel local şi respectiv la nivel de capitală imperială.

În revista Din trecutul nostru (noiembrie-decembrie, 1939) Gheorghe Bezviconi publică lista membrilor clubului pentru anul 1870 şi această listă ilustrează perfect situaţia politică a Basarabiei:

„Prinţul Mihail Cantacuzino – mareşalul nobilimii, numit Floarea Basarabiei, şi Nicolae Krupenski – fostul mareşal al nobilimii, sunt membri oficiali. Urmează directorii: Pavel Leonard – moşier cult din Speia şi şef al grupării moldoveneşti, precum şi Teodor Krupenski – autoritarul şef al grupării greceşti. Cadrul se completează cu boierii onorabili: Aristide Sinescu, Ioan Zioti, Gavriil Katakazi, N.A. Donici, C.P. Gulac-Artâmovski şi A.M. Ralli.

Printre membri figurează liderii grupării moldoveneşti – Scarlat şi Alexandru Cotruţă, verii Leonard, I.G. Teodosiu, Pavel Dicescu, A.D. Inglezi, I.A. Ohanov, apoi Mihail Hasnaş, I.I. Botezatu, cinci reprezentanţi ai familiei Donici, fraţii Cristi, C.P. şi P.C. Kazimir, fraţii Pisarjevski, Russo, Semigradov, Ralli, Suruceanu, Şt. Glavce, N.N. Gafencu, dintre funcţionarii şi militarii înrudiţi cu Basarabia – A. Arşenevski, A.N. Egunov, M.C. Zozulin, R. Kohmanski, apoi Râşcanu-Derojinski, A.C. Katakazi. D.T. Krupenski, prinţul Alexe Serg. Kudaşev, V. Lascari, C.D. Leondari, A.C. Razu, Vl. Faesy, I.P. Sinadino, M. Stamo, G. Tomuleţ, I.I. Tanski şi alţii.”

Dispariţia clubului s-a produs de la sine şi analele istoriei n-au fixat o anumită dată, dar se cunoaşte faptul că la 1877 el nu mai activa.

Clubul Nobilimii

Multă lume bună din acea vreme nu avea acces la Clubul Englezesc şi era firesc să apară o structură paralelă, dar cu un statut mai democratic, care ar fi permis accesul la club unui şir mai mare de doritori. Aşa că la 1864, pe 1 octombrie, a fost recunoscută oficial apariţia Clubului Nobilimii din Chişinău. Unul dintre fondatorii de bază ai acestui club era Trofim T. Grizov, preşedintele Tribunalului Comercial din Chişinău. De aici şi componenţa clubului care includea şi marea nobilime ereditară şi diverşi funcţionari. Gheorghe Bezviconi reproduce lista membrilor Clubului Englezesc pentru anul 1869-1870: „…amintim pe guvernatorul Gangardt, pe prinţul M. Cantacuzino, pe viceguvernatorul Kuţkevici-Kişkin, iar printre cei activi: E. şi C.A. Boteanu, A.C. Buzdâga, I.I. Bongardt, V.V. Barbovski, M.N. Varzaru, A.N. Egunov, S.M. Lebedev, C.I. şi A.M. Ralli, I.P. Sinadino, T. şi P.I. Semigradiv, T.P. Untilă, S.D. Şurcanu, A.N. Cerenvodali, C.P. Şumanski şi zeci de intelectuali liber profesionişti localnici.

Clubul Nobilimii, teatrul lui Grosman, opera italiană, hotelul Petersburg din strada de Aur (Haralambie), cofetăria Manikov erau locurile de întâlnire ale elitei oraşului. În sălile Clubului puteai să întâlneşti pe locotenentul Timuş, veteran din războiul Crimeii, pe bătrânii Codreanu şi Cervinski, care acum patruzeci de ani păreau scoşi din paginile unor albume vechi. Gulere înalte, cravate mari şi fracuri cu tăietura modei de pe vremea tinereţii lor, înfrumuseţau aceste întruniri. Pretutindeni se auzea vorba moldovenească, căci acesta era locul de întrunire al stâlpilor societăţii de odinioară.

Galantul Arşenevski sau respectabilii Sinescu şi Scarlat Pruncu deschideau balurile, iar fraţii Mihail şi Nicolae Stamati le dirijau. Ofiţerimea, în frunte cu Saşa Ziloti şi prinţul Haime de Burbon, petrecea în voie.

Jocul de cărţi atrăgea pe partenerii obişnuiţi: G. Catacazi, P.Ş. Leonard, M.D. Hasnaş, poliţaiul A.M. Saviţki, D.I. Pisarjevski. Se aprindeau luminile candelabrelor şi se închideau obloanele, ca aurora zilei să nu tulbure cumva jocul. Iar în antreu veghea Moşa Dorfman, un cămătar-milionar, care la prima cerere, fără nicio chitanţă, dădea lui Conu Mişu sau Conu Păvălache 20 000-50 000 ruble, pentru a le încasa a doua zi cu o dobândă omenească. Bătrâni ca M. Hasnaş şi I.V. Cristi, trecuţi de opt decade de viaţă, urmăreau jocul. Pentru o oră-două regulat veneau la bibliotecă Gulac-Artâmovski şi colonelul Const. Sp. Coroev, fostul guvernator al Critului. În restaurantul Clubului vedeai pe notarul G. Gore, C.C. Harting şi M.V. Lazo, iar în săli – pe V. Barbovski, baronul C.C. Heyking, inginerul hotarnic Burduja, notarul V. Pisarjevski, N.C. Stamati, Al. V. Sinadino, Cerchez, Panaioti, Muraciov, A. Tarnavski ş.a. (Din trecutul nostru, noiembrie-decembrie 1939).”

Clubul avea o bibliotecă bogată, a construit special o clădire pentru teatru şi tot aici un teatru de vară. Prima staţie electrică din Basarabia a fost instalată tot la Clubul Nobilimii.

La 27 martie 1918 recepţia oficială cu ocazia semnării Actului Unirii Basarabiei cu România a fost dat în incinta acestui club, în prezenţa delegaţiei române în frunte cu prim-ministrul Alexandru Marghiloman. Iar în 1925, când regele Ferdinand I şi regina Maria au vizitat Basarabia, la Chişinău au vizitat şi Clubul Nobilimii.

Jockey-Clubul

Primul Război Mondial a fost dezastruos pentru Basarabia. Anarhia lui a dus la distrugerea marilor conace şi ferme. Cel mai mult au suferit fermele de cai, căci basarabenii se ocupau foarte serios cu creşterea cailor de rasă. După război Societatea Hipică din Chişinău a organizat câteva curse, dar aceasta era insuficient pentru încurajarea şi formarea noilor herghelii şi de aceea, la 23 august 1926, s-a produs fuziunea Societăţii Hipice cu Clubul Nobilimii şi a luat fiinţă Jockey-Clubul. Statutul a fost împrumutat de la Jockey-Clubul din Bucureşti, iar regele a fost ales preşedinte de onoare al Clubului.

Biblioteca Clubului număra 7500 de volume, responsabil de ea fiind distinsa personalitate, deputatul H. Marchetti. La 1 august 1935, Clubul a fondat Şcoala de Călărie în care învăţau cca 475 de elevi. Directorul Liceului Comercial Al. Ebervain a pus la dispoziţia şcolii un manej de vară şi un grajd pentru cai.

Necesitatea de cluburi este una firească pentru omul contemporan care simte o insuficienţa de comunicare. Aşa s-au creat câteva organizaţii care acoperă acest gol: Rotary-Club, Loja Masonică ş.a.

Dar până la exigenţa cluburilor de odinioară mai este mult…

Iurie COLESNIC