Biblio Polis - Vol. 33 (2010) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ISTORIA NOASTRĂ ADEVĂRATĂ / НАША ПРАВДИВАЯ ИСТОРИЯ / OUR REAL HISTORY
Ion CERNEI
Moş Ilie Vlas şi Unirea

În primăvara aceasta, am văzut un talk-show transmis de Compania TV „Mir” cu subiectul Despărţirea României şi a Republicii Moldova. Tragedia unui popor. Emisiunea mi-a lăsat o impresie apăsătoare şi din cauză că Iurie Colesnic, scriitorul, istoricul şi deputatul, împreună cu Anatol Petrencu, prof. univ. dr. hab. în istorie şi politician, au fost purtaţi prin materie aidoma unor şcolari repetenţi de către Zurab Todua, ziarist şi politolog, etnic georgian rusificat, autorul cărţii Moldavia i moldavskie kommunistî, dar şi de doi experţi ruşi „pursânge” – Kirill Tanaiev şi Vladimir Bruter.

Să spui că întrebările şi comentariile celor trei erau agresive ar însemna să nu prea spui nimic. Cu regret, istoricii noştri n-au fost în stare să ţină piept obrăzniciei gazdelor, mai ales că iniţierea ultimilor în istoria României şi relaţiile ei cu actuala RM era cam deplasată. Or, în România nu se puteau întâmpla numai rele, odată ce ţara e în UE şi NATO, dar nici poziţia RM nu e atât de disperată, precum consideră ei. Liviu Iurea, corespondentul TVR la Moscova (originar din Humuleştii lui Ion Creangă şi licenţiat al Universităţii Lomonosov din Moscova), aflat alături de I. Colesnic şi A. Petrencu şi bine iniţiat în surprizele mediului moscovit, dădea răspunsuri prompte şi pline de tâlc la întrebările provocatoare, spre deosebire de ceilalţi doi, care s-au împotmolit în cursa întinsă.

„Înflăcăratul patriot moldovean” Zurab Todua a fost cel mai insistent: ghidat de moderator, i-a adresat o întrebare lui A. Petrencu, dar văzând că acesta cugetă prea mult, s-a apucat „să-l ajute” cu răspunsul. Desigur, inducea ideea că, „pe timpul românilor”, în Basarabia a fost foarte rău şi, dacă „radicalii de la Chişinău” fac unirea acum, fără a cugeta, pot să se verse râuri de sânge. Dată dracului a fost şi părerea sa că Moldova de dincolo de Prut trebuie să se unească cu RM. În cele un minut şi jumătate puse la dispoziţie, „compatriotul” nostru ruso-georgian parcă era pus în priză, pentru a-şi prezenta „adevărurile” sale: după Unirea din 27 Martie 1918, chipurile, administraţia română ţinea în Basarabia jumătate din jandarmii săi; o potenţială tentativă de unire în anii ’90 a cauzat conflictul transnistrean; comuniştii au venit la putere pe cale democratică şi pot să discute cu oricine că ei au făcut mult bine pentru R. Moldova; evenimentele din 7 aprilie trecut au fost puse la cale de unionişti; asupra unirii cu România trebuie de cugetat bine etc. N-a fost credibilă spusa lui Iurie Colesnic, subliniată şi de Anatol Petrencu, precum că vectorul RM e orientat spre integrare europeană, dar nici părerea lui Liviu Iurea – că Unirea o va face altă generaţie de basarabeni.

N-aş intra în discuţie cu Z. Todua în problema dată, dar talk-show-ul a avut loc cu o săptămână înainte de aniversarea a 92-a de la Actul Unirii, prilej de a cugeta asupra destinului nostru. Anihilarea conştiinţei naţionale a devenit un fel de politică de stat în fosta URSS, de la începuturi şi până la prăbuşirea ei. Spre deosebire de regimul sovietic (dar şi de epoca ţaristă, de altfel), în perioada interbelică, atunci când am fost parte a Statului Român,
s-a consolidat mult conştiinţa naţională a basarabenilor. Totodată, s-au făcut şi alte lucruri notorii, despre care merită să ne amintim.

Păstrez acasă o relicvă de familie. E un certificat de împroprietărire acordat lui Zaharia Cernei, străbunicul meu. Documentul are nr. 552, eliberat la 10 martie 1923 de către instituţia Casa noastră şi atestă că străbunicul e împroprietărit pe veci cu şase hectare de pământ, acordate cu titlu gratuit. Adică, în timpul reformei agrare din 1921-1924, toate familiile de ţărani basarabeni au primit câte şase hectare de pământ. E de menţionat că ruşii de pe timpul ţarilor au „dăruit” pământurile noastre coloniştilor străini – bulgari, găgăuzi, germani, iar sovieticii nu au dat nimănui barem un petec de ţarină. Ce a fost în 1949, nici nu mai pomenesc.

În România Mare, în anii ’30, autorităţile au demarat o impresionantă construcţie de şcoli şi cămine culturale în Basarabia. Am scris, cu altă ocazie, că peste 300 de cetăţeni au fost decoraţi de regele Carol II cu medalia „Pentru construcţii şcolare”. Tudor Golub, colaborator la Programul IREX-CPP, îmi spunea că, în 2008, prin proiecte de participare a comunităţilor, au fost reparate patru şcoli săteşti, care au fost construite anume în acea perioadă, dovadă că ele au fost edificate nu pentru un an-doi.

Cei 22 de ani ne-au ocrotit de războiul civil din Rusia Sovietică, care a luat nouă milioane de vieţi, de un eventual Holodomor (foamete organizată), care i-a costat pe ucraineni alte şapte milioane de vieţi... Moş Ilie Vlas, un consătean de-al meu care în 1947 a fost mobilizat la Donbas, îmi spunea acum zece ani că, cine n-a trăit în timpul României Mari, nu cunoaşte adevărata viaţă. România – spre deosebire de URSS, îmi spunea bătrânul miner – era un stat normal, unde autorităţile nu băgau omul la puşcărie pentru o anecdotă, n-au deportat gospodarii, n-au omorât şi aruncat în gropi de var medici, jurişti, învăţători şi preoţi, n-au trimis pe linia întâi a frontului băieţi de 18 ani neinstruiţi.

Viaţa în România Mare s-a ţinut pe credinţă, demnitate şi onestitate, îmi spunea moş Ilie. „Dacă în locul ei a venit un regim comunist, fără de Dumnezeu, dar cu minciună şi umilinţă, cum putem spune că am avut cu sovieticii un trai mai bun?”, mă întreba el. I-am strâns mâna, cu invidie că a trăit în viaţa sa şi perioada interbelică. Asemenea basarabeni vor să se producă re-Unirea. Ei ştiu cine şi de ce n-o doreşte…

Ion CERNEI,

publicist, Orhei