Biblio Polis - Vol. 33 (2010) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MALURI DE PRUT / ПРУТ, ОБЪЕДИНЯЮЩАЯ РЕКА / PROUTE, THE UNION RIVER
Gheorghe PÂRLEA
A fost doborît un... mit local (Se dedică conf. univ. dr. Vasile Şoimaru) Unire-n faptă, nu în vorbe

Trecutul, acest segment incomensurabil al timpului, anterior Prezentului, scormoneşte în noi, adesea, o stare de spirit pe care o numim frecvent melancolia istoriei. O aşchie de silex, un ciob de oală, o schijă ruginită activează în mintea noastră un tunel al timpului prin care suntem teleportaţi într-o altă lume. O lume dragă nouă fiindcă în ea ne întâlnim cu străbunicii, cu strămoşii din care ne tragem, cu cei care au pus temelia timpurilor pe care le trăim aievea.

Acelaşi tip de trăire, pentru cei cu dispoziţie pentru asemenea romantisme, mi-a fost declanşat şi mie ori de câte ori am trecut (uneori cu destinaţie finală aici) pe lângă stejarul multisecular pe care sătenii din Mirosloveşti îl numesc Stejarul lui Andriuţă. Arborele acesta care vine din istorie a murit pe vremea copilăriei noastre, a celor care, iată,
i-am prelungit trăirea, într-o altă dimensiune, prin scrierea unei cărţi de istorie locală.

Bătrânul arbore de la Năvrăpeşti ar mai fi-nsoţit viu, poate, încă multe generaţii de mirosloveşteni. I-a fost însă scris să sfârşească prin a împărtăşi soarta umană a victimelor comunismului. Pe când partidul vremii, prin conducătorul său suprem dădea şfară-n ţară să se obţină producţii record la hectar, întru gloria agriculturii socialiste, sârguincioşii diriguitori locali ai agriculturii au început masiv chimizarea. Şi, zic martorii, pentru solele din Parcu, Gavan, Curături, La cerdac camioanele şi remorcile ceapeului lepădau sacii cu otrava „necesară” câmpului la tulpina stejarului multisecular. Câţiva ani la rând, nimănui nu i-a trecut prin minte că Stejarul va trage, odată cu seva pământului, şi mustul otrăvit, rezultat din dizolvarea chimicalelor aflate în contact cu solul reavăn din umbra uriaşului. „I-a fost scris să moară de moarte rea”, spun bătrânii satului, personificându-l
şi deplângându-i soarta.

Copacii însă mor în picioare. Se zice că morţii din specia umană, imediat după moarte, zăbovesc o vreme, în spirit, în preajma celor de care s-au despărţit cu negrăită durere. Stejarul lui Andriuţă, parcă disimulat într-un semen al omului, a mai rămas şi el de veghe, după moartea vegetală, atât cât să mai fie martor mut şi la cele două etape istorice contemporane nouă: una, un accident istoric – comunismul –, cealaltă, reparaţia necesară, pe care istoricii încă n-au reuşit s-o definească terminologic.

Despuiat de veşmântul verde, Stejarul nu şi-a pierdut din fălnicie. Cu mii de răni pe trunchiul masiv şi pe braţele-i răsucite de vijeliile cerului, a mai tronat câteva decenii la marginea satului, ca un străjer vrednic, lăsat aici „chiar de către Ştefan cel Mare”, spun unii bătrâni ai satului. „Ba de bunicii lui Ştefan...”, spun alţii, cei şi mai bătrâni.

Aceiaşi bătrâni cu care am stat de vorbă ne-au povestit, după istorisirile bunicilor lor, care, la rându-le, au aflat pe aceeaşi cale cele ştiute, că pe vremea când pe meleagurile noastre bântuiau tătarii şi turcii, străjeri cu ochi de şoim scrutau, din vârful lui, depărtările de dincolo de Siret. Şi, când se ivea primejdia, trimiteau ştire de pe culmea Parcului către Cetatea de scaun, prin ştafeta fumului de clăi arse. Aşa trebuie să fi fost, căci Stejarul e numai bine pitit în coasta dealului, încât din vârful copacului străjerul să observe peste coamă, fără a putea fi străpuns de săgeţile năvălitorilor.

Şi-a mai avut el, Stejarul multisecular, un motiv ca să mai rămână o vreme în picioare. În Basarabia, Moldova cea despărţită de Moşia pe care Ştefan a lăsat-o întreagă, prin Sfânt Testament, urmaşilor urmaşilor săi, un vlăstar al proprietarilor Năvrăpescu, pe ocina cărora Stejarul a găsit ocrotire câteva secole, trăia în vrednicia testamentară a înaintaşilor, cu o vagă bănuială că baştina strămoşilor săi direcţi e pe-aici, pe la noi. Un impuls, provocat de o energie cosmică pe care o numim adesea chemarea străbunilor l-a adus pe copilul de la Cornova ce supravieţuia în universitarul de la Chişinău, dr. Vasile Şoimaru, pe moşia străbunului său, Andrieş Năvrăpescu. În portofoliul documentaristic al acestuia, necesar împlinirii proiectului legat de monografia dedicată Neamului Şoimăreştilor, avea documentele care atestau prezenţa strămoşilor săi Năvrăpescu (ulterior Şoimaru) pe meleagurile noastre. Nu ştia însă că timpul trecut realiza o confluenţă vremelnică cu timpul prezent, anume pentru el, în Stejarul lui Andriuţă. Monografistul de peste veacuri al familiei cu rădăcini în cinul boieresc al Moldovei medievale l-a îmbrăţişat cu un ochi de artist şi cu unul tehnic (aparatul său de fotografiat, cumpărat din America). În faţa acestui monument al regnului vegetal, urmaşul basarabean al Şoimărenilor a trăit o stare aidoma cu aceea pe care o are nepotul când încearcă pentru întâia oară elasticitatea mustăţilor bunicului. Deşi e o persoană foarte ocupată, între altele un călător neobosit pe meleagurile românimii dinlăuntrul şi din afara României, Stejarul lui Andriuţă l-a avut mereu oaspete pe urmaşul generoşilor lui protectori. Imortalizat de acesta pe coperta monografiei Neamul Şoimăreştilor. 500 de ani de istorie, stejarul din Mirosloveşti, odată cu valoroasa lucrare editorială, se află acum sub privirile unor români răspândiţi în cele patru zări ale lumii colindate de monografist.

Au trecut patru-cinci ani de la întâlnirea stră-strănepotului basarabean cu acest substitut simbolic al stră-străbunicilor din spiţa Năvrăpescu. O zi toridă de sfârşit de iunie 2008 prevestea dezlănţuirea stihiilor pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit a le pune şi pe seama neorânduielilor noastre în sânul Mamei-Natura. De pe Ceahlău, de la Staţia Meteo, spre seara zilei de 24, meteorologul de serviciu, un ginere mirosloveştean, îşi avertiza socrii (evident, prin telefon) să-i pună la adăpost fiica, aflată în abia începuta vacanţă la bunici. N-apucară bine bunicii a împrăştia cetele de copii de pe drum pe la casele lor, că vijelia îşi arătă puterile. La aproximativ jumătate de oră de la avertismentul trimis de pe Vârful Toaca, pe Dealul Parcului Stejarul secular de pe Moşia Năvrăpeştilor avea să înfrunte, ultima dată, balaurul cel veşnic al Cerului.

N-a trecut mult însă până ce, pe uliţele satului, larma copiilor a spart liniştea de după furtună. Din corul acesta, care prefigura un Turn Babel al locului, se desprinde precipitat o voce: „Bunicule, a căzut Stejarul! A căzut Stejarul lui Andriuţă!”

La o asemenea veste, bunicul, de care încerc în zadar să mă detaşez, întruchipa spontan pe Toma Necredinciosul. Stejarul era uscat, dar totuşi un... colos.

Cu nepoata de mână am ieşit în grădină, departe de bătătură, ca să ne lărgim orizontul spre Costişă. „Aşa-i, bunicule!” răsună verdictul definitiv al nepoatei. La puţin timp aflase şi profesorul de istorie, Ioan Pârlea, coordonatorul Monografiei Comunei Mirosloveşti. El era cel mai autorizat pentru... „expertiză”. S-a urcat în automobil, şi-a luat aparatul de fotografiat şi a pornit-o spre locul ultimei înfruntări cu istoria a acestui martor special al ei. S-a întors marcat, precum un copil care şi-a pierdut jucăria. Mi-a adus un ciot, drept mostră pe care s-o împart cu dr. Vasile Şoimaru. Acesta tocmai ne vizitase satul, cu două săptămâni înainte, ca să ne dăruiască cea mai recentă şi cea mai valoroasă ispravă a sa: albumul-monografie Românii din jurul României în imagini, pentru care a lucrat cinci ani şi a străbătut pe meleagurile românimii o sută de mii de kilometri. A trecut (a câta oară?) şi pe la bătrânul dăinuitor al codrilor de demult. Mi-a spus în ziua aceea, precum un vizitator desprins de la căpătâiul unui muribund, surprinzător pentru mine, că Stejarul nu arată bine. M-am simţit oarecum vinovat, deşi n-avea nicio noimă remarca şoimăreanului basarabean. Asemeni şi reacţia mea interioară, căci stejarul cu pricina arăta la fel ca în ultimii săi ani. Apoi, cu o seară înaintea furtunii care a doborât Stejarul lui Andriuţă, m-a sunat, cu un motiv care, la fel, părea confuz. Să fi fost asta o... premoniţie?! Întortocheate sunt căile Domnului!...

I-am trimis profesorului doctor Vasile Şoimaru vestea care ne-a marcat, ca şi cum am fi pierdut un semen drag, printr-un SMS, la care, spre mirarea mea, n-am primit nicio reacţie. Ştiu şi de ce, fără a avea pretenţia că am cât de cât ceva în comun cu obiectul de studiu al parapsihologiei. Urmaşul basarabean de peste secole al proprietarilor de la Năvrăpeşti muţise (pentru o vreme) de supărare că s-a prăpădit un simbol al legăturii sale cu neamul său de sânge din dreapta Prutului, un simbol care întreţinea, alături de alte câteva, în sufletul său de Român pursânge, Speranţa Unirii.

În ce ne priveşte pe noi, localnicii obişnuiţi să întâmpinăm răsăritul Soarelui chiar de deasupra creştetului bătrânului Stejar, simţim acum o oarecare stare de rătăcire, ca şi cum am fi pierdut reperul unui punct cardinal. Şi tocmai pe acela cu care începe sensul unei zile: Speranţa. Speranţa într-un
parcurs bun azi, într-unul la fel mâine... Până ce totul devine ieri – dimensiune în care, iată, a trecut deja şi Stejarul lui Andriuţă, unul din miturile noastre locale care ne întreţin, din generaţie în generaţie, pasiunea pentru trecut, cultul pentru Istorie.

MALURI DE PRUT

Înv. Gheorghe PÂRLEA,

comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi

UNIRE-N FAPTĂ, NU ÎN VORBE

Despre autorul mediatizatului album monografic Românii din jurul României în imagini se zice că e omul faptelor şi nu al vorbelor. Asta, împotriva evidenţei. Se ştie că dr. Vasile Şoimaru e şi el un maestru al rostirii şi că vorbele lui sunt deja oprite din zbor în cărţile şi articolele ce-i poartă semnătura. Ceea ce ar fi însă mai precis, în legătură cu cele de mai sus, e că acei care lungesc vorba rămân repede păgubaşi de un receptor, dacă în auditoriu s-a nimerit să fie şi universitarul Vasile Şoimaru.

Nu ştiu cât de des i se întâmplă asta distinsului nostru prieten, având în vedere că în compania sa sunt mereu maeştri ai cuvântului, de care nu te mai saturi ascultându-i. Cert e însă că oricât de fundamental e rolul verbului în comunicare şi oricât de suave adjectivele, substantivele au totuşi acea consistenţă materială care-i asigură cofondatorului di pi loc al Academiei de Studii Economice din Chişinău un anume echilibru existenţial. Pentru că substantivul rostit poate fi şi privit, poate fi şi atins cu senzorii tactili din palmă.

Însă, dintre toate substantivele limbii române, UNIREA îi este cel mai drag. E obsesia vieţii sale. Desigur, în contextul celor amintite, s-ar putea invoca precaritatea concretului în cazul numitului cuvânt. Cum să atingi cu simţurile, cele care îţi dau măsura realului, acest substantiv atât de iluzoriu pentru mulţi, dar atât de tangibil pentru Vasile Şoimaru?

Ei bine, uite că, în cazul personajului vizat aici, eventualul paradox de mai sus se atenuează, capătă tenta firescului. Căci, ce sunt sutele de poze strânse din nebănuitele vetre româneşti în cele două albume ale monografistului-fotograf, ultimul „o perlă, în materie”? Desigur, substantive dedicate Unirii. Dar cele 500 de documente strânse şi comentate în temeiul unităţii unei istorice genealogii (neamul Şoimăreştilor, căruia autorul monografiei îi şi aparţine), dăinuitoare pe cele două maluri ale Prutului? Desigur, substantive dedicate Unirii. Ce sunt, oare, cărţile reeditate – sub proiectele editoriale semnate dr. Vasile Şoimaru – ale unor personalităţi din stânga şi din dreapta Prutului, asupra cărora, fără aceste iniţiative generoase, oamenii prezentului ar fi perpetuat păcatul uitării? Sunt substantive dedicate Unirii. Dar proiectul său – concretizat, în parte – de înfiinţare a unei biblioteci basarabene la Mirosloveşti, pe malul Moldovei? Categoric, tot un substantiv dedicat Unirii.

Acum, iată şi felul cum a folosit dr. Vasile Şoimaru înclinaţia sa spre fapta dedicată Unirii, în detrimentul cuvântului rostit festiv şi patetic, în ziua de 27 martie a anului curent. În panorama relativă a Ceahlăului, pe malul stâng al Moldovei, râul preistoric în arealul căruia descălecătorii din Maramureş au întemeiat zbuciumata Ţară a Moldovei, la vreo doi-trei kilometri de Dealul Căpăţânii (locul unde Dragoş, zice-se, a îngropat capul bourului) se aflau ocinile străbunilor doctorului Şoimaru – cei rămaşi la vest de Prut, căci o parte din ei erau vrednici gospodari în Basarabia. Pe culmea de deal de pe malul Moldovei, la Năvrăpeşti – azi Mirosloveşti –, dăinuia un stejar de pe vremea voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Uriaşul din lumea regnului vegetal, a cărui vârstă a fost stabilită ştiinţific de doctorul în botanică Ionel Lupu (de la Gradina Botanică din Iaşi), a fost ocrotit câteva secole de străbunii lui Vasile Şoimaru, cei care deveniseră stăpâni pe pământul pe care supravieţuia stejarul cel iertat de secure.

Cum şi copacii împărtăşesc, într-un final, soarta oamenilor, cu tot privilegiul longevităţii, vara trecută stejarul a fost doborât de stihiile cerului. Cel căruia bătrânul arbore i-a intermediat întâlnirea, simbolică, cu străbunii, n-a putut fi pasiv la această rupere a firului istoric şi, ca într-o ştafetă peste timp şi peste timpuri, a purces la o nouă faptă, contextualizată, în esenţă, Unirii.

Doctorul Vasile Şoimaru ştia că şi anul acesta, mai ales anul aceasta, de ziua Unirii Basarabiei cu România, Unirea cea de-o clipă, la Chişinău vor fi rostite din nou multe vorbe. Excesiv de multe vorbe din categoria verbelor şi adjectivelor. Şi că foamea aceasta de cuvinte nu va găsi, nici acum, un corespondent concret în faptă.

Şi, după măsura faptelor lui, joi sau vineri, zilele care precedau Sărbătoarea de suflet a basarabenilor – 27 Martie –, Vasile Şoimaru a dat fuga la Străşeni, unde există, de asemenea – viu însă – un stejar secular căruia i se spune, ca şi celui de pe malul Moldovei, Stejarul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. A rugat un pădurar vrednic, şi el cu neamuri în Ţară, să smulgă din rădăcina stejarului basarabean trei stejărei. Câte unul pentru fiecare din cele trei mari provincii româneşti. Să pună, astfel, Vasile Şoimaru de-o Unire, o altă Unire, pe lângă celelalte ctitorite de el.

A ticsit din nou cărţi basarabene în două sacoşe mari, în care doamna Maria Şoimaru îşi face, de regulă, cumpărăturile casnice, şi a anunţat îndată dascălii Şcolii din Mirosloveşti să pregătească elevii cu drapele tricolor şi cu cele necesare plantării celor trei stejărei din stânga Prutului. Şi-a luat cu el aparatul de fotografiat, devenit organul transplantat fiinţei sale, şi a trecut apoi, din nou (a câta oară?) râul cel silit să despartă un Neam.

Primarul comunei, Ionuţ Gospodaru, însoţit de consilieri locali, a adus şi el câţiva puieţi de stejar, astfel încât, după încheierea isprăvii de la Mirosloveşti, dedicată Unirii (şi fotografiată din toate unghiurile posibile), doctorul Vasile Şoimaru a putut să decreteze, în faţa zecilor de elevi cocoţaţi pe trunchiul cât o stâncă a stejarului cel trecut prin veacuri: Botez acest loc „Parcul Unirii”. Fie ca gestul nostru să prevestească re-Unirea cea mult aşteptată.