Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
DIVERTIS-CLUB
Irina CONDREA, Dr. hab. prof. univ., USM
„Mărul de aur” din cea mai mare bibliotecă a Rusiei

Fusesem la Moscova de multe, multe ori, cunoşteam oraşul în conformitate cu „ghidul turistic pentru străini – „inostranţî” (aceşti inostranţî erau un fel de duşmani ai poporului sovietic, în termenii ideologiei de atunci). Iar eu am fost ghid pentru inostranţî – cunoşteam o limbă „străină”, pentru Moscova, nu şi pentru mine - limba română, şi lucram în calitate de ghid-interpret cu turiştii români, la Intourist – Oficiul sovietic de turism, chiar după absolvirea facultăţii. Deci, cunoşteam la Moscova toate obiectivele turistice ale anilor ’70 – Kremlinul (cu nişte biserici! – ah! formidabile, la care nu prea multă lume avea acces, Sala armelor (Orujeinaia Palata), Galeriile Tretiakov, Metroul (mijloc de transport pentru moscoviţi, dar obiectiv turistic pentru străini), Expoziţia - VDNH – ce frumuseţe! Era un fel de „oază capitalistă”, unde se expuneau şi chiar se vindeau lucruri extraordinare pe atunci – Coca-Cola, Fanta (uneori), produse cosmetice (bineînţeles sovietice, dar puteau fi şi poloneze – măcar!), nişte îngheţată în straturi, prăjituri, bijuterii originale din lemn şi sticlă, cărţi foarte frumos ilustrate, afişe, bomboane şi tot felul de flecuşteţe plăcute, în afară de guma de mestecat, considerată un indiciu al „capitalismului în putrefacţie”. (Pfiu! Ce greţoşenie! - acesta era mesajul oficial).

Dar exista Moscova intelectuală – retrasă undeva în umbra muzeelor sobre şi distante (simţeam aproape fizic eterna întrebare: ce ştiţi voi, privitorii/vizitatorii ocazionali? în comparaţie cu ceea ce se adăposteşte aici?), sub absidele bisericilor întunecate şi mistice, în tăcerea solemnă a bibliotecilor. Aici, în bibliotecă, mai ales, era destul spaţiu pentru toţi: şi pentru cei care căutau cu înfrigurare ceva (foarte important pentru ei!) şi tremurau când li se părea că sunt urmăriţi ori suspectaţi că răsfoiesc documente sau cărţi interzise, şi pentru cei care veneau să ia informaţii concrete, să le „încarce” în serviete, în caiete, în memorie, la o adică, tot aşa cum încarcă hamalul varza ori cartofii în căruţă, fără mare bătaie de cap, ori (cui prodest?!) de inimă! – au luat şi au plecat!

Erau şi din cei care intrau uluiţi şi oarecum dezorientaţi în marile săli de lectură, în culoarele ticsite cu fişiere amplasate în tradiţionalele lădiţe cu foiţe din hârtie tare – ce bucurie când găseam una cu fişe în limba română! În această lume a cărţilor, care era biblioteca, imensa şi extraordinara Bibliotecă „Lenin” (azi Biblioteca Centrală de Stat a Rusiei), unde puteai sta zile întregi fără să scoţi o vorbă şi fără să ai nevoie să articulezi măcar un cuvânt – nu pătrundea nici agitaţia comunist agresivă cu lozincile idioate de tipul „Vperiod k pobede kommunizma!” (Înainte spre victoria comunismului!), nici egalitarismul tâmp şi turmentat cu eternul „Tî menea uvajaeşi?” (Adică, nu mă respecţi?). Aici nimeni nu avea nevoie de cuvinte.

Sala de lectură a Bibliotecii „Lenin”, cea destinată ştiinţelor umaniste, era pe atunci o adevărată minune: rar oraş care ar fi avut aşa ceva. O încăpere imensă, pentru circa 300 de persoane, cu înălţimea unui edificiu de cam trei etaje (erau trei niveluri de geamuri de sticlă, şi la anumite ore fixate într-un grafic la intrarea în sală, câteva geamuri se deschideau pentru aerisire, şi atunci unii cititori îşi luau o pauză – din teama de curent, probabil); era o sală în care totdeauna, la orice oră, pătrundea soarele, care avea acces din toate părţile! Acest spaţiu imens era dotat cu mobile din lemn masiv, cu un număr infinit de rafturi de cărţi plasate pe perimetru (în special enciclopedii, dicţionare şi ediţii în multe volume), avea câteva culoare lungi de trecere între rândurile de mese, toate acoperite cu nişte covoare moi, ce estompau zgomotele...Dar ce zgomote puteau fi aici? În bibliotecă? În sala de lectură? Vai! Aici se puteau desluşi cu greu doar unele şoapte („Scuzaţi!” „Da?” „Nu?” „Mersi!”) – şi gata. Aici era lume care nu deranja, care respecta intimitatea lecturii, singularitatea spiritului aplecat asupra CĂRŢII.

Intimitatea lecturii era prevăzută şi de mesele din această sală – era ceva deosebit! La orice masă erau două locuri pentru cititori, deci două scaune, cu destul spaţiu pentru o poziţie confortabilă la scris şi la citit, cu câte o lampă electrică pentru fiecare cititor. În faţă era un raft pentru cărţi, destul de înalt, de vreun metru şi ceva, unde îţi puteai pune cărţile, hârtiile etc. De cealaltă parte a raftului, practic la aceeaşi masă, faţă în faţă, erau alte două locuri, amplasate exact la fel, deci mesele aveau practic câte patru locuri – două câte două faţă în faţă, despărţite de raftul înalt, plasat ca o barieră de protecţie.

Intimitatea cititorului era mai mult decât asigurată: vecinul de masă era la o distanţă rezonabilă, adâncit în propria lectură, cei din faţă nu puteau fi văzuţi, bineînţeles că nici auziţi, căci toţi tăceau, iar cei din spate – erau şi mai departe, fiind şi ei situaţi cu spatele faţă de masa vecină.

Era o extraordinară formă de izolare şi interiorizare, de intimitate într-o încăpere cu 300 de vecini de lectură! Era fascinant! – singur, izolat, nederanjat, nevăzut (zadarnică încercare să găseşti pe cineva în această sală, chiar dacă ştiai precis că acel cineva se află acolo!) .

Zilnic îţi luai cărţile de la recepţie şi intrai în sală, încercai să „ocheşti” un loc liber la o masă. Se putea întâmpla să nu găseşti şi să stai minute bune până pleca cineva cu cărţile în braţe, deci elibera un loc.

...Era vară, venisem la Moscova în luna august, într-o perioadă de vacanţă în speranţa că la Bibliotecă va fi mai puţină aglomeraţie, dar vai! Erau destui „deştepţi” cu aceleaşi speranţe şi sala de lectură era mereu plină, deşi se observa o anumită degajare. Eu preferam să-mi iau un loc în partea dreaptă, cum intram, întorceam capul doar la dreapta, şi era minunat când găseam o masă la margine, pe culoarul de lângă rafturile cu dicţionare – pe aici trecea lume puţină, nu ca prin culoarul din mijloc, iar soarele, în prima jumătate a zilei, lumina din plin.

Stăteam de vreo două săptămâni de una singură, într-un apartament al unor prieteni plecaţi în vacanţă – fără televizor, fără radio, doar cu o rablă de telefon care hârâia surd în loc să sune – dar cine putea să-mi telefoneze mie la Moscova? Am comandat eu o convorbire cu cei de acasă şi, când m-a anunţat telefonista că am legătura, m-am speriat, eram atât de răguşită şi cu un glas atât de anormal, că nici eu nu-mi cunoşteam vocea, nu înţelegeam ce sunete sunt acestea în tăcerea permanentă a locuinţei.

Mă obişnuisem oarecum cu „tăcerea musafirului moscovit”, dar de la un timp simţeam un disconfort, o apatie, îmi era dor să schimb o vorbă cu cineva, să văd o faţă cunoscută, să aud şi eu un cântec, un plâns de copil, ceva. Dar, cum zic ruşii: uvî i ah! (adică: „socoteala de acasă...”). Ai vrut linişte, ţi-ai dorit intimitatea lecturii? Le ai şi profită din plin de ele!

…În acea zi am venit ca totdeauna, pe la nouă dimineaţa. La recepţie, bibliotecara de serviciu s-a uitat tăcută în fişa mea de cititor, eu i-am arătat cu ochii poliţa pe care îmi vedeam cărţile, ea a pus mâna pe teanc, ridicând din sprâncene, eu am dat afirmativ din cap. Bibliotecara a mâzgâlit ceva în fişă, mi-a pus în braţe teancul şi a întors capul spre următoarea persoană. Am intrat, cu teancul, în imensa sală de lectură, m-am uitat la dreapta şi, ce bucurie! era un loc liber exact unde îmi doream, pe culoarul lateral, lângă dicţionare. Mi-am depus cu grijă teancul, am aranjat pe raftul din faţă cărţile, mi-am înşirat caietele, fişele, pixurile, apoi am tras cu coada ochiului la dreapta (în stânga era culoarul şi rafturile) – vecina mea era o băbuţă în costum albastru întunecat, cu ochelari cu lentile rotunde, părul cărunt argintiu îi era aranjat într-un coc în formă de ouşor, drept în creştet, şi avea un aer foarte sever şi savant. Aşa să fie! Era cea mai bună vecinătate.

După câteva minute de relaxare-răsfoire-creionare, încep o lectură dificilă de semiologie, în franceză; că nu va fi prea uşor, ştiam; dar era ceva care mă deranja, în afară de semiologia în franceză, însă nu realizam ce anume – era o prezenţă insesizabilă. Am început să iau una câte una cărţile din raftul meu şi să le răsfoiesc cu atenţie. Am găsit vreo două fişe cu notiţe tot de-ale mele, lăsate de ieri-alaltăieri – chiar m-am bucurat că le-am depistat, dar nu asta căutam. Ce, însă? Nu ştiam nici eu, dar continuam căutările. Am răsfoit filă cu filă cele câteva caiete groase în care îmi făceam notiţe... Nimic. Mi-am deschis poşeta, să văd ce am acolo – dar în acest moment băbuţa cu coafura ca ouşorul şi-a ridicat semnificativ privirile spre cer, aşteptând, cu un aer teatral, când o să mă astâmpăr... Mi-am închis în cel mai silenţios mod posibil poşeta, am pus mâinile ca o şcolăriţă, pe masă, în semn de resemnare, şi am încremenit aşa, până băbuţa şi-a reluat lectura, cu creionul la tâmplă. Am răsuflat uşurată, evident numai în sinea mea, şi am stat aşa minute în şir, cu ochii în carte, dar cu gândul la planul cum să continui căutările.

A bătut ora 11, ora deschiderii geamurilor pentru aerisire. Băbuţa şi-a scos ochelarii şi s-a ridicat de la masă pentru un moţion de dezmorţire. Eu, radiind de bucurie, am coborât de pe raft tot teancul de cărţi, ca să reiau căutările, dar în acest moment băbuţa a revenit! S-a uitat la mine atât de sever şi atât de dojenitor, încât am rămas cu mâna în aer, întinsă spre raft – mă privea ca pe un infractor care încalcă sfânta linişte a sălii de lectură! A bibliotecii! A cititorilor sovietici! Îmi imaginam deja că mă „toarnă” la cine ştie ce şef ori şefiţă că nu respect ordinea, că deranjez, că nu-s conştientă de misiunea mea de cititor şi alte năzdrăvănii, când ea, luându-şi de pe masă un pachet de ţigarete Belomor (din care fumau, de obicei, proletarii sovietici, dar, se zice – şi însuşi Stalin!), a aruncat o privire pe deasupra capului meu strâns între umeri şi a plecat spre fumoar. Am auzit sau, mai bine zis, am simţit cum s-a închis fără zgomot uşa în urma ei, când am întors capul, nu se mai vedea. Deci, puteam să-mi reiau căutările!

Dar trebuia să ştiu ce caut, iar eu nu ştiam! Însă nici să renunţ nu puteam, trebuia să înţeleg ce se întâmplă.

Am tras scaunul de la masă şi am cercetat atent locul – nu era nimic. M-am uitat, în sfârşit, în poşetă, dar nu aveam acolo mare lucru, căci în bibliotecă nu se permitea să intri cu geantă mare sau cu alte bagaje, tot ce aveai trebuia lăsat la vestiar. (Îmi amintesc şi acuma nişte interdicţii nasoale din regulamentul bibliotecii: se interzicea intrarea în sala de lectură cu cărţi, ziare sau altă producţie tipărită, cu alimente şi provizii, cu arme şi muniţii, cu animale – eventual, cu cămile şi elefanţi?! – nu ştiu ce dobitoc putea veni la bibliotecă cu arme şi muniţii sau cu juvine, dar aşa era regulamentul).

Cercetând atent masa, am văzut că are un sertar, mai bine zis, un loc liber pentru sertar, ca o policioară, unde se puteau pune cărţi, hârtii etc. Am băgat mâna înăuntru, dar la margine nu era nimic, iar până în fund nu ajungeam. Am luat un caiet, l-am făcut sul şi am început să dibuiesc spaţiul întunecos, când am auzit o rostogolire surdă. M-am aşezat iute în genunchi şi am băgat mâna până la fundul sertarului – mica „bombă” s-a mai rostogolit o dată, venind spre mine, apoi încă o dată, până a ajuns la margine. Am luat-o în palme şi am pus-o pe masă. Era un măr, neobişnuit de mare, cât doi pumni de-ai mei! Avea o pieliţă fragedă şi era de o culoare clasică – roşu într-o parte şi gălbui-auriu de cealaltă parte. Şi avea o aromă nemaipomenită, aşa miroseau merele şofran din cămara bunicii, ştiam mirosul din copilărie! Acesta mă scosese acum din fire şi mă făcuse să-l caut cu înfrigurare. Dar merita! Un asemenea fruct nu mai văzusem decât pe la expoziţii, era o adevărată minune!

Cum îl cântăream în palme admirându-l şi gândindu-mă ce să fac cu el, am simţit că se apropie vecina savantă şi atunci am făcut iute o ascunzătoare în raftul din faţa mea şi am depus acolo mărul - în aşa fel, ca să-l pot vedea numai eu. În continuare mi-am căutat liniştită de treabă, întinzând din când în când nasul spre pieliţa fragedă a mărului şi inspirându-i cu nesaţ aroma. Îl mai şi priveam câteodată pe furiş, mândră că nimeni nu ştie ce ascund eu în spatele cărţilor. Pe la trei, băbuţa cu cocul de modă veche şi-a strâns creioanele şi Belomorul şi a plecat, aşa că am putut să iau nestingherită mărul în palme şi să-l ţin lângă obraz cât îmi place. Dar nu peste mult timp mi s-a făcut foame şi a trebuit să cobor şi eu la bufetul bibliotecii, unde domnea un miros tare de cafea bună şi unde nu se servea aproape nimic la cafea – doar veşnicii crenvurşti sau vreo feliuţă de caşcaval scorogit. Mi-am băut cafeaua, gândindu-mă la prietenul meu – mărul, care mă aştepta pe raft. Când am revenit, l-am luat şi am ieşit cu el în holul din spatele sălii de lectură – aici veneau mai mult doamnele, care fumau discret ori mâncau vreo ciocolată, cu faţa la geam şi cu ochii într-o carte. M-am apropiat de geam, am mai mângâiat mărul, i-am inspirat aroma, i-am spus în gând cât de frumos este şi cât mi-e de drag, dar... a trebuit până la urmă să-mi înfig dinţii în obrazul lui fraged, să-l mănânc, cu toate că-mi fusese un atât de bun prieten, aproape o zi întreagă. Îmi părea tare rău, dar ce altceva era să fac cu el? Nu ştiu cum a nimerit în sala de lectură, însă eu, cu poşeta mea minusculă şi într-o haină fără buzunare, nu aveam nici o şansă să-l scot din bibliotecă, fără să atrag atenţia pazei. Aşa că, puţin indispusă că am fost nevoită să-mi mănânc prietenul, pe la şase am ieşit din bibliotecă. Era încă devreme şi arşiţa insuportabilă de lângă pereţii de granit alunga lumea în pasajele subterane. Am coborât iute în metrou şi am mers până la staţia „Arbat”, ca să pot ieşi la Dom knighi - Casa cărţii, o imensă librărie cu trei etaje, din centrul Moscovei (în acest oraş bântuit de grandoare, totul era imens), unde îmi plăcea să hoinăresc de la un etaj la altul şi dintr-un raion în altul, mai răsfoind câte o carte sau admirând de la distanţă (căci nu era voie să le atingi) minunatele albume de artă, ediţii de pe la Paris, Londra, Munchen, New York sau din altă parte. În librărie era umbră, răcoare şi lume puţină, aşa că începusem plăcutul periplu chiar de la albume. Mi-am rotit privirile peste rafturile bogate, când vai! Am simţit aceeaşi nelinişte ca şi dimineaţa, numai că de data aceasta simţeam că mă priveşte cineva. M-am întors lent în stânga, apoi în dreapta, am măsurat cu privirea de sus în jos rafturile cu albume şi stop! Am găsit! De pe coperta unui superb album franţuzesc mă privea exact mărul meu, bunul meu prieten, fotografiat într-un decor luxuriant de frunze şi luminat din belşug de razele soarelui. L-am privit şi eu zâmbind: Adieu! Au revoir, ma pomme d’or! A fost o zi minunată, atunci, demult, la Moscova...