Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ESEU / ЭССЭ / ESSAY
Sergiu COGUT, student, Facultatea de filologie, UPS „Ion Creangă”
Viziunea filosofică a lui Martin Buber asupra dialogului

O cît de sumară analiză a istoriei filosofiei ne demonstrează că atitudinea faţă de problema dialogului, locul şi rolul său în filosofie şi literatură în diferite perioade istorice a cunoscut importante schimbări.

Este bine cunoscut faptul că prin dialog, în sens filosofic general, se înţelege un schimb de opinii şi argumentaţii între persoane sau grupuri aflate în dezacord asupra unor aspecte considerate esenţiale, avînd ca scop găsirea unei medieri sau a unei depăşiri a conflictului. Astfel, în Grecia antică, dialogul coincide cu metoda însăşi a filosofiei: pentru Socrate, filosofia e cercetarea adevărului, realizabilă numai prin intermediul dialogului. Platon împărtăşeşte şi reia această idee a cercetării împreună. În gîndirea medievală, dialogul, chiar dacă îşi pierde poziţia centrală, rămîne o metodă utilă de cercetare şi de expunere. În epoca modernă, dialogul e trecut pe un plan secund, fiind considerat steril din punct de vedere metodologic. Importanţa lui e redescoperită în idealismul german, unde serveşte drept model pentru înfăţişarea structurii dinamice a realităţii. În secolul al XX-lea, obiectivităţii impersonale a dialogului sistematic i se opune tema filosofiei contemporane a dialogului, reprezentată de aşa gînditori M. Buber, F. Rosenzweig, E. Lévinas şi alţii.

Martin Buber şi-a asigurat un loc important în istoria filosofiei prin publicarea, în 1923, a faimoasei cărţulii Eu şi Tu. Cu referire la această capodoperă, Karl Heim susţine următoarele: „Genial de simpla descoperire a lui Buber a deosebirii fundamentale între relaţia Eu-Acela şi relaţia Eu-Tu – una din tezele de bază ale acestei cărţi – echivalează de fapt cu o răsturnare copernicană în ordinea gîndirii”(Martin Buber. Eu şi Tu, Humanitas, 1992, Prefaţă de Şt. Aug. Doinaş, pag. 5).

Remarcabilul cugetător s-a născut la 8 februarie 1878 în capitala Austriei, într-o familie de intelectuali evrei, şi s-a stins din viaţă la 13 iunie 1965, în oraşul Ierusalim. Din 1901 a condus revista Die Welt a organizaţiei sioniste mondiale, dar s-a distanţat de ea mai tîrziu, criticîndu-i scopurile naţionaliste în numele unei dimensiuni care era, în esenţa ei, spiritual-religioasă. În perioada 1925-1933 a fost profesor de religie şi etică ebraice la Universitatea din Frankfurt, iar în 1938 s-a transferat la Universitatea Evreiască din Ierusalim, predînd aici filosofia socială.

Martin Buber, fiind unul din cei mai cunoscuţi neokantieni, şi-a format propria viziune asupra lumii sub influenţa lui I. Kant, S. Kierkegaard, Fr. Nietzsche şi Gustav Landauer. El şi-a fundamentat concepţia dialogismului naturii umane în lucrările Amintiri extatice (1909), deja-menţionata Eu şi Tu (1923), Despre problemele educaţiei (1926), Convorbiri în doi. Tratat despre principiul dialogic (1929), iar între anii 1940-1945 a publicat Viaţa în dialog, Problema omului, Între om şi om şi alte lucrări de valoare.

În relaţia dintre Eu şi Tu se dezvoltă personalitatea fiecăruia, respectul reciproc, deschiderea fiecăruia pentru şi faţă de celălalt. În acest dinamism, graniţele înguste ale eului se desfiinţează, se dizolvă, rămînînd numai autenticitatea dialogului, a comunicării, a creării împreună, a adevărului descoperit împreună. În acest dialog şi tensiune a trăirii, „Spiritul nu este în Eu, ci în relaţia dintre Eu şi Tu”. Această relaţie îşi găseşte cea mai înaltă expresie cînd ea duce la o revelaţie a lui Dumnezeu, a eternului Tu.

Dialogul dintre Dumnezeu şi individ, nu ca dialog indirect, nu ca ceva din trecut, nu numai ca tradiţie, ci ca dialog direct dintre Eu şi eternul Tu, consideră Martin Buber, este baza iudaismului. Biblia este o mărturie a dialogului permanent dintre Israel şi veşnicul Tu, iar legile iudaismului fac parte din răspunsul omului în acest dialog al revelaţiei. Este acceptarea dialogului, este rezultatul relaţiei bazate pe încredere, este relaţia care face posibil răspunsul vestit al lui Avraham „Iată-mă” (Hineni). De aici decurge, pentru Buber, necesitatea fiecărei generaţii de a-şi defini propriul răspuns în dialogul cu Dumnezeu. Legile fiecărei generaţii nu trebuie să fie exact ca şi cele ale generaţiilor anterioare şi nu pot fi cu necesitate valabile pentru generaţiile următoare, deoarece fiecare om este dator să urmeze ceea ce crede el că este legea Domnului, în cazul lui personal.

Teoria lui Buber reflectată în lucrările sus-numite se întemeia pe distincţia fundamentală între două tipuri de relaţii, Eu-Tu (Ich-Du) si Eu-Acela (Ich-Es), care semnifică două modalităţi complet diferite în care oamenii se raportează la lumea din jurul lor. Potrivit lui Buber, relaţia Eu-Tu presupune întîlnirea şi dialogul dintre indivizi liberi care se descoperă unii pe alţii ca Tu. Atît pentru Buber cît şi pentru Lévinas, a fi tu însuţi în sensul deplin al cuvîntului înseamnă a fi pentru celălalt şi a-l vedea pe celălalt drept altul. În universul relaţiilor de tip Eu-Acela (Acela fiind o entitate neutră şi impersonală), raporturile dintre indivizi sunt impersonale şi pur utilitare, persoanele fiind interşanjabile şi lipsite de unicitate.

Dintre toate lucrările sale, cea mai apreciată şi solicitată de-a lungul timpului a fost şi a rămas Eu şi Tu – cartea lui de căpetenie, una din „marile cărţi mici ale gîndirii universale”, cum e numită seria în care a fost editată în traducere românească. „Axa problematică a acestei cărţi – după cum susţine cunoscutul cercetător şi savant An. Gavrilov – o constituie deosebirea dintre cuvîntul-pereche Eu-Tu şi cuvîntul-pereche Eu-Acela ca expresii a două tipuri de atitudini fundamentale ale omului faţă de lume şi semenul său. Deosebirea principală este aceasta: „Cuvîntul fundamental Eu-Tu poate fi rostit numai cu întreaga fiinţă”, în timp ce „Cuvîntul fundamental Eu-Acela nu poate fi niciodată rostit cu întreaga fiinţă”. Prin rostirea acestor două cuvinte fundamentale Buber are în vedere, se înţelege, nu o simplă pronunţare a lor, ci două moduri diferite de a fi ale omului care îşi găsesc expresia verbală adecvată în ele, dar nu se confundă total cu ele, fiindcă aceste moduri de a fi se manifestă în tot ce face omul, nu numai în ceea ce spune” (An. Gavrilov. Criterii de ştiinţificitate a terminologiei literare, Chişinău, 2007, pag. 195).

„Eu-Tu”, menţionează în continuare An. Gavrilov, reprezintă, în concepţia lui Buber, o relaţie primordială, originară cu lumea. „Eu” în sinea lui nu este un element de bază autonom, ci abia în relaţia sa cu „Tu” îşi realizează individualitatea sa plenară. Prin această subliniere a faptului că „Eu” nu este un dat primordial, că el nu se poate realiza decît în relaţia sa cu „altul”, Buber se detaşează de filosofii care pleacă de la subiectivitatea individului” (Ibidem, pag. 195).

Teoreticianul literar subliniază faptul că „Buber susţine că relaţia dialogică Eu-Tu şi cea cognitiv-practică ( „Я-Оно”, „Eu-Acela”) sunt două forme fundamentale ale manifestării fiinţei umane ce fixează de la începutul începuturilor doi poli opuşi ai activităţii vitale a fiinţei omului, determinate de însăşi natura speciei sale. Fiecare din aceste două tipuri de relaţii a cunoscut o evoluţie istorică, dar ca poli ai activităţii umane sunt ante-date, premerg oricărei activităţi istorice reale a omului, nu sunt determinate de aceasta, ci doar condiţionate de ea...” (Ibidem, pag. 196).

Referitor la relaţia Eu-Acela savantul basarabean accentuează că ea „este necesară, în primul rînd, pentru a face posibilă realizarea dialogurilor, oamenii trebuie să se afle şi în sfera utilitarului şi practicului, chiar uneori în detrimentul manifestării lor spirituale superioare” (Ibidem, pag. 196-197).

Marele poet, traducător şi eseist român Ştefan Augustin Doinaş (1922 - 2002) remarcă, în Prefaţa sa la opera vieţii lui Buber, privitor la deosebirea dintre cele două tipuri de relaţii, Eu-Tu şi Eu-Acela, că ea „consacră dualitatea esenţială în care lumea – natura şi societatea – se prezintă omului: într-un caz ca prezenţă, ca angajare existenţială, ca îmbrăţişare trăită efectiv, a alterităţii, întru spirit; în celălalt, ca experienţă, cunoaştere şi posesiune raţională” (Martin Buber. Eu şi Tu, Humanitas, 1992; Prefaţă de Şt. Aug. Doinaş, pag. 15). Tot aici celebrul om de cultură român afirmă următoarele: „Cristal bine şlefuit, Eu şi Tu conţine deopotrivă un capitol de ontologie, o scurtă teorie a cunoaşterii şi un excurs de ordin antropologic” (Ibidem, pag. 14).

Universul lui Buber e alcătuit din trei dimensiuni: profetul-trecut, eul-prezent şi Mesia-viitor. Aceste dimensiuni sunt lipsite de valoare cît timp nu dialoghează între ele, iar punerea lor în dialog autentic nu va fi niciodată efectivă, cît timp se va limita la speculativ. Dialogul autentic între trecut, prezent şi viitor e dialogul trăit, încercat de fiecare din noi încontinuu de-a lungul vieţii noastre pămînteşti.

Cît priveşte gnoseologia lui, adevărul, pentru Buber, este un fapt de trăire, nu un fapt de limbaj sau de cunoaştere. El se manifestă dinamic în cadrul relaţiei Eu-Tu. Adevărul este eveniment, este ceea ce se petrece între doi parteneri antrenaţi în dialog.

Tot Ştefan Augustin Doinaş remarcă şi faptul că filosofia dialogică a cugetătorului român contemporan Mihail Şora prezintă multe afinităţi cu ideile lui Martin Buber şi cu cele ale lui Emmanuel Lévinas. Pe urmele lui Buber şi Lévinas, Şora subliniază importanţa faptului ca Eul să-l întîlnească cu adevărat pe celălalt ca alteritate (alter ego) şi să-l numească Tu. Această relaţie imediată constituie faptul fundamental al existentei umane. Nici individul, nici comunitatea, luate în sine, nu pot fi considerate ca unităţi primare ale relaţiilor sociale. Elementul de bază este întîlnirea dintre două fiinţe umane libere care se descoperă una pe cealaltă ca alter ego în chiar actul întîlnirii lor. „Începutul„, scrie M. Şora, „acesta este: să-i spui «tu» celui pe care viaţa şi mersul lucrurilor îl aduc în faţa ta. Tot restul de aici decurge” (M. Şora. Firul ierbii, Craiova,1998, pag. 60). Individul, afirmă filosoful român, devine o prezenţă reală numai atunci cînd se află într-o relaţie vie cu ceilalţi, percepuţi ca parteneri egali de dialog. Lucrul care face posibile sfera socială şi dialogul generalizat este tocmai întîlnirea dintre un Eu şi un Tu, multiplicaţi la nivel social. Din perspectiva lui Şora, a fi împreuna cu ceilalţi presupune deschiderea sinelui şi recunoaşterea lor ca fiinţe umane unice.

Cu tot prestigiul de care s-a bucurat, viziunea lui Buber a avut şi oponenţi, dintre care cel mai cunoscut era chiar amicul şi colegul său de breaslă Franz Rosenzweig. Acesta – după cum menţionează Ivana Markova, specialist notoriu în psihologia socială – „... susţinea că principiul dialogic nu poate fi redus la intersubiectivitate, reciprocitate şi recunoaştere mutuală. Franz Rosenzweig a criticat concepţia îngustă a lui M. Buber despre relaţia Eu-Tu, scriindu-i acestuia: „Ce s-ar întîmpla cu relaţia Eu-Tu dacă ar trebui să încorporeze întreaga lume şi pe Creator?... De dragul meu şi al tău, trebuie să existe şi altceva în această lume în afară de mine şi de tine!”(Ivana Markova. Dialogistica şi reprezentările sociale, Iaşi, Polirom, 2004, pag. 128).

După părerea noastră, în această discuţie F. Rosenzweig merge ceva mai departe decît M. Buber, punînd accentul pe faptul că dialogul este o lume comunitară, în care prevalează judecata, diferenţa şi conflictul, lipsa consensului fiind motorul dialogului. Aceasta, de fapt, este o idee originală care dezvoltă viziunea lui M. Buber asupra dialogului.

În concluzie am dori să subliniem faptul că fiinţa umană buberiană este prin esenţă homo dialogus şi nu poate să se desăvîrşească fără a întreţine o comunicare cu umanitatea, cu creaţia şi cu Creatorul. Ea este, de asemenea, homo religiosus, căci dragostea de umanitate conduce la dragostea de Dumnezeu şi invers, dragostea de Dumnezeu are drept efect dragostea de oameni. Este, aşadar, de neconceput a vorbi cu oamenii fără a vorbi cu Dumnezeu şi viceversa. Prezenţa divină participă la orice întîlnire autentică între fiinţele umane şi locuieşte în cei care instaurează dialogul veritabil. Dialogul se bizuie pe reciprocitate şi responsabilitate care există doar acolo unde este un răspuns real la vocea umană.

Trebuie să precizăm şi faptul că ideile lui Buber au avut un impact deosebit asupra formării multor gînditori, dintre care cei mai remarcabili sunt Gershom Scholem, Emmanuel Lévinas, Emil Brunner şi românul Mihail Şora. Gîndirea lui a pus bazele regîndirii valorilor iudaice în termenii dialogului şi nu ai închistării, a arătat că Dumnezeu se manifestă deplin în înţelegerea dintre Eu şi Tu, şi, datorită acestui fapt, „o societate a iubirii şi cooperării dintre toţi oamenii este, deocamdată, o utopie - adică nu există nicăieri - dar nu este şi o ucronie - adică nu poate să existe niciodată.” (Henri Wald. Înţelesuri iudaice, Bucureşti, Editura Hasefer, p. 58).

Este cunoscut că marele savant şi filosof rus Mihail Bahtin s-a inspirat din neokantianism, dintre toţi reprezentanţii acestei şcoli admirîndu-l în special pe M. Buber. Alţi specialişti însă, ca A. Mihailovic, susţin că eminentul teoretician literar şi estetician din Rusia a fost influenţat în mod decisiv de Biserica Ortodoxă Rusă, înrîurirea acesteia „...fiind secretul tuturor scrierilor lui Bahtin” (A. Mihailovic. Corporeal Words: Mikhail Bakhtin’s Theology of Discourse, Northwestern University Press, Evanston, 1997, pag. 2)

Aşadar, filosoful Martin Buber se înscrie în istoria gîndirii umane prin abordarea problemei omului, relaţiilor dintre om şi natură şi dintre om şi forţa divină. Este originală viziunea sa asupra problemei dialogului, care, după cum s-a menţionat, a avut o influenţă conceptuală asupra multor filosofi şi teoreticieni literari.