Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Vlad POHILĂ
Pelerin prin românime

Cu vreo opt ani în urmă, la jubileul lui Vasile Şoimaru, colegul meu de breaslă Dumitru-Dan Maxim, l-a întrebat într-un „interviu-maraton”: „Ce ţară aţi mai dori să vedeţi Dvs., care aţi văzut atâtea ţări?” Răspunsul dat de V. Şoimaru i-a mirat pe mulţi: „România Mare”. Între timp, intervievatul nu a putut vedea această ţară de vis. În schimb, a imaginat, a re-făcut o Românie Mare – ba poate şi mai mult!... - între copertele unei cărţi...

Dar cum se naşte o carte? Iată o taină pe care nu ştiu de ar putea-o descifra vreun savant sau vreun magician - cu uşurinţă, şi până la capăt. Dificultatea răspunsului la această întrebare rezidă şi în faptul că elaborarea unei cărţi adevărate este o chestiune strict individuală, personală, intimă chiar: fiecare face nu numai pe măsura talentului său, a capacităţilor sale, cum îl duce capul, ce îi sugerează inteligenţa, dar mai ales – cum îi dictează inima.

Volumul pe care l-ai deschis, stimate cititor, numit Românii din jurul României în imagini, ar putea să aibă ca subtitlu o formulă de genul Carte pentru suflet. Da, e o carte şi de învăţătură, şi totuşi, prioritar, e o carte din inimă, ori, şi mai bine, cum spuneau strămoşii noştri latini: De profundis, adică – Din adâncurile inimii, ale sufletului. Pentru că din inimă, din starea, din trăirea sufletească a autorului s-a născut lucrarea aceasta de excepţie: nu e numai un splendid album, cu elemente de monografie (272 pagini, circa 850 de imagini), ci este o lume întreagă, un întreg univers românesc se află între copertele acestei tipărituri!

Mi-a fost dat de mai multe ori să aud încântarea autorului, dr. Vasile Şoimaru, în legătură cu o remarcă a lui Nicolae Iorga, potrivit căreia România ar fi unica sau una din puţinele ţări din lume înconjurată de conaţionali. Nu credeam, nu îmi imaginam însă că această observaţie a strălucitului nostru cărturar ar putea servi drept punct de plecare pentru elaborarea unui album monografic. De fapt, este destul de greu a stabili cu precizie când şi unde a fost pentru V. Şoimaru acest punct de plecare. Personal, l-aş „deplasa” cu vreo 12-14 ani în urmă - când i s-a aprins în suflet focul, pasiunea pentru arta fotografiei. Încă pe atunci, conferenţiarul universitar de la ASEM, doctor în economie V. Şoimaru, care se impunea tot mai frumos şi ca publicist, cu o abordare nu numai economică, dar şi istorică a lucrurilor, a fenomenelor, ei bine, încă de atunci dânsul surprindea oameni, locuri, evenimente ce formau pagini de istorie. Apoi, a prins a coborî în jos, mai spre adâncurile istoriei naţionale. Tocmai pasiunea pentru istorie, perceperea ei, l-au dumerit definitiv că în cazul nostru, al românilor, nu numai istoria a fost şi mai rămâne nedreaptă cu noi, dar şi geografia românilor este cu totul nedreaptă, adică incompletă, dacă e să ne limităm la cele două state româneşti: România ca atare şi Republica Moldova. Din tentaţia de a cunoaşte mai amplu istoria şi geografia românilor, a purces dânsul în Nordul Bucovinei, în aşa-numita acum regiune Cernăuţi, apoi şi mai la nord – în Maramureşul istoric (azi, regiunea Transcarpatică), pe urmă şi la sud, pe ţărmul Mării Negre, în străvechile sate şi oraşe moldoveneşti din actuala regiune Odesa a Ucrainei.

Cam acesta a fost începutul. Dar, vorba poetului: „Orice început se vrea fecund…” (Lucian Blaga), şi Vasile Şoimaru a mers mai departe… Spre est, l-o fi îndemnat exemplul lui Anton Golopenţia (1909-1951), savantul şi patriotul care, înainte de a fi cercetat localităţile moldoveneşti de pe fluviul Bug, poposise în chiar satul natal al lui V. Şoimaru, Cornova din ţinutul Orheiului - cu o echipă monografică, diriguită de acad. Dimitrie Gusti (1880-1950). Spre vest, în adâncul „oceanului slav” din Balcani, parcă a călcat pe urmele folcloristului Teodor Burada (1839-1923). A mers însă Vasile Şoimaru, uneori, mai departe decât înaintaşii săi. Vom aminti, în context, că a ajuns în satele istro-române, din Croaţia, de unde a plecat în lume Nicola Tesla (1856-1943), faimosul inventator al motorului electric, tot el autorul proiectului centralei electrice de pe cascada Niagara. A trecut şi prin localitatea Wadowice, în care s-a născut Papa Ioan-Paul al II-lea, alias Karol Wojtyla, despre care mai mulţi biografi au scris că ar avea adânci rădăcini româneşti. A vizitat satele moldoveneşti din Caucazul de Nord (Rusia), de a căror existenţă aveau cunoştinţă, până acum, doar câţiva folclorişti de la Chişinău. Nu a uitat nici de românii din Banatul de Sud (Sârbesc), nici de vlahii din Valea Timocului, nici de aromânii din Macedonia (ex-iugoslavă), din Albania, din Grecia…

Unele din aceste puncte geografice le-a vizitat de câteva ori, şi nu numai pentru a face „precizări fotografice”, dar şi pentru a se reîntâlni cu oameni din partea locului. Căci, datorită ştiinţei de a comunica pe care o posedă, pe unde a fost, Vasile Şoimaru a legat strânse prietenii, a fost prins de cumătru sau invitat de onoare la aniversări, hramuri şi nunţi, la alte sărbători familiale, creştine ori populare. Ca să nu mai vorbim de stilul „pur şoimăresc” de a-şi bucura „vedetele”, protagoniştii, cu surprinzătoare atenţii, precum şi cu poze în care i-a înveşnicit în cele mai neaşteptate ipostaze: unora le-a înmânat personal fotografiile, altora le-a trimis prin poştă; în fine, cei din a treia categorie de beneficiari se vor regăsi în paginile acestei cărţi – poate la lansarea ei, poate mai apoi.

Să nu credeţi însă că drumurile, drumeţiile lui Vasile Şoimaru prin românimea risipită în jurul României au fost presărate numai cu întâlniri frumoase şi surprize înduioşătoare. A fost şi hărţuit de privirile agresive, dar şi de apucăturile „haiduceşti” ale poliţiştilor de pe drumurile Rusiei, când mergea la conaţionalii noştri rătăciţi tocmai la poalele munţilor Caucaz. Somat de aceeaşi atitudine a unor reprezentanţi ai autorităţilor vamale din Ucraina, şi de vigilenţă excesivă a securiştilor ucraineni, numai pentru că a vrut să fotografieze un pod arcuit deosebit de pitoresc peste râul Bug. A parcurs o bună parte din traseul prin Albania şi Kosovo urmărit de privirile hulpave ale unor mafioţi mărunţi, din partea locului. A trebuit să „înghită” spiritul de neguţător, pus deasupra sentimentului de elementară frăţie, al unor aromâni din Grecia; să treacă peste teama de a comunica (sic!) a unor români sau vlahi din Serbia, dar şi a unor moldoveni din Bugeac, din Sudul Basarabiei, „dăruit” de către Stalin Ucrainei, precum şi din alte zone în care înstrăinarea românilor, respectiv, severitatea autorităţilor situate peste aceşti conaţionali ai noştri, au ajuns la cote ale anormalului, dacă nu ale unei demenţe naţionaliste ori şovine, rasiste chiar. Pe această pantă a unor insolite întâmplări şi atitudini etno-psihologice, pantele, serpentinele ameţitoare ale Carpaţilor, Pindului, Alpilor sau ale altor munţi, pe unde i-a fost dat să meargă de mai multe ori, păreau deja nişte banale, cotidiene primejdii…

Ce l-o fi împins la drum, ce l-o fi mânat pe atâtea căi nebătătorite? Desigur, o firească curiozitate, şi o admirabilă fascinaţie a frumosului din om şi din sânul naturii. Dar, neîndoios, şi primordial chiar, Vasile Şoimaru a pornit în drumeţii ghidat de un mare, acut, vibrant, mai rar întâlnit la noi sentiment al dragostei de Neam şi Ţară.

În aceşti ani de călătorii prin vreo zece ţări unde se mai află localităţi populate de români, pe distanţe foarte lungi – şi în timp, şi în spaţiu -, V. Şoimaru a fost, în genere, un călător… cu sine însuşi. Poate sună cam ciudat, şi totuşi foarte adevărat: pe parcursul a cinci ani, de-a lungul a circa o sută de mii de kilometri, Vasile Şoimaru a fost cu precădere un pelerin solitar prin românimea de dincolo de frontierele României contemporane. A mers într-acolo însă, cu o admirabilă îndărătnicie răzeşească, adeseori în detrimentul unei existenţe comode de intelectual şi în dauna bugetului familial. Totuşi, ar fi nedrept dacă nu am menţiona şi acest aspect: în frumoasa-i aventură de pelerin prin românime, a beneficiat de înţelegerea şi de sprijinul familiei sale, din partea doamnei Maria Şoimaru, mai întâi de toate; apoi, a rectorului ASEM prof. univ. dr. hab. Grigore Belostecinic; a altor colegi, a unor prieteni sau pur şi simplu oameni de bună-credinţă. Lista cu numele acestor persoane deschide prezenta carte. La acest semn de omagiu, de gratitudine a călătorului, autorului nu ne rămâne să facem decât o singură precizare: lista este incompletă, din simplul motiv că ar fi imposibil să fie atotcuprinzătoare – din fericire, în această lume atât de pestriţă, în aceste vremuri atât de tulburi, oricum sunt destui oameni vrednici şi nu sunt puţine - nici faptele bune.

Spuneam mai sus că neobişnuita, uimitoarea carte a lui Vasile Şoimaru este una de suflet, ieşită din inima lui. Dar mai e şi o carte a unei simţiri aparte – şi artistice, şi omeneşti, şi civice, a lui Vasile Şoimaru. E şi un bilanţ al unor eforturi de un transparent patriotism, manifestat şi prin editarea unor cărţi de certă valoare, dar şi prin organizarea, pe parcursul a opt ani, a nouă conferinţe ştiinţifico-omagiale, multe însoţite de expoziţii personale foto, consacrate unor personalităţi de prim rang ale românismului: D. Gusti, M. Vulcănescu, N. Iorga, A. Golopenţia, T. Herseni, Paul Mihail, Mihai Pop ş.a. Şi mai e o lucrare a unei conştiinţe – nu e defel întâmplător faptul că autorul a ţinut – şi a făcut tot posibilul – ca acest album monografic să vadă lumina tiparului până la 27 Martie 2008, adică exact la 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu România – zi istorică, ce a dat startul unirii şi altor pământuri populate de români, într-un stat mare şi puternic, evenimentul culminând la 1 Decembrie 1918. În context, mi-am amintit de remarca unui scriitor polon, Stanislaw Jerzy Lec, autor de subtile maxime şi cugetări: „Ca să ai conştiinţă de sine, trebuie să fii barem cineva”. Nu voi căuta, nu voi născoci metafore sau definiţii despre conştiinţa de sine a lui Vasile Şoimaru, despre personalitatea lui, pentru că am la îndemână, de câţiva ani deja, o caracterizare memorabilă prin fineţea ei. E o referinţă a venerabilului prof. dr. Raoul Şorban (1912-2006), istoric şi critic de artă, dar şi un înflăcărat, extrem de sincer patriot, tot el şi fiul lui Guilelm Şorban – al celui care ne-a lăsat muzica pentru nemuritoare cântece pe versuri de Mihai Eminescu sau George Coşbuc, precum Mai am un singur dor, Pe lângă plopii fără soţ, Vezi rândunelele se duc, Pocnind din bici pe lângă boi, La oglindă etc., etc. Cunoscând preocupările lui V. Şoimaru, inclusiv fotografiile lui, cărţile sale (monografiile Cornova, Neamul Şoimăreştilor, Satul Şoimăreşti [din judeţul Neamţ], albumul Poeme în imagini) sau cele tipărite din proprie iniţiativă la editura „Prometeu” (Cugetări de Nicolae Iorga, Poezii şi traduceri de Mircea Vulcănescu, culegerea omagială consacrată lui Paul Mihail etc.), regretatul profesor Raoul Şorban, l-a prezentat astfel unor prieteni din Germania: „Vasile Şoimaru e o întreagă instituţie…”

Cum ne putem lesne convinge parcurgând măcar şi paginile acestui splendid album-monografie, „instituţia Vasile Şoimaru” funcţionează foarte bine, oricum - fără greş, justificându-şi perfect nu numai legendarul nume, dar şi acest supranume, al cărui naş a fost unul dintre cei mai de seamă români ai secolelor XX şi XXI, neuitatul patriarh al românilor din Transilvania şi nu numai…

Vlad POHILĂ