Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
(Vlad POHILĂ)
Standardele Valentinei Turvinenco

Mulţi, foarte mulţi intelectuali basarabeni care s-au format ca atare în anii ’70-’80 ai secolului trecut o ţin bine minte de la debuturile ei în activitatea bibliotecară... Pentru că, pe atunci, o garanţie de a te forma ca intelectual consta şi în frecventarea Bibliotecii Republicane „Krupskaia” (Biblioteca Naţională „Vasile Alecsandri – Alexe Mateevici” de astăzi), eventual – „Serviciul de literatură în limbi străine”. Iar acel serviciu, pe atunci, pentru numeroşi viitori cercetători, jurnalişti, scriitori, traducători, redactori de carte, profesori etc., etc., era Sala românească, numită eufemistic, convenţional şi Sala de sus, şi tocmai acolo lucra şi Valentina Turvinenco.

Era o sala de lectură cu totul specială, din mai multe puncte de vedere. Bunăoară – şi acest aspect nu constituia pentru nimeni un secret - , beneficiarii ei erau ţinuţi la o evidenţă specială, chiar dacă împrumutau şi o singură carte românească pe an. Mie unui îmi plăcea să frecventez „Sala de sus”, alias „Sala românească” şi pentru o anumită intimitate caracteristică numai ei: avea un public cititor mai sobru, poate mai civilizat şi doar în anumite zile (sîmbăta, duminica), şi la anumite ore (dimineaţa, în faptul zilei) era aglomerată; seara, la ora 22 fără un sfert, părăseau biblioteca persoane numărate. Şi mai erau acolo - se pare că mai şi sunt – două portrete de scriitori, lucrate cam primitiv, în maniera „realismului socialist”, şi totuşi, „tutelare”. Pe unul era înfăţişat William Shakespeare, pe altul – incredibil, dar adevărat – Mihail Sadoveanu. (Se făcea simţită lipsa figurativă a lui Johann Wolfgang von Goethe – portret ce avea să apară, peste ani, la Sediul Central al BM „B.P. Hasdeu”... Dar cîte şi cîţi mai lipseau pe atunci!...). Aşa sau altfel, ori de cîte ori veneam „la Krupskaia”, sus, nolens-volens îmi aminteam de Baltagul, de măreţia tragică a demnităţii Vitoriei Lipan, dar şi de dramele ori de sonetele shakespeariene. Şi acolo am găsit răspunsuri la atîtea întrebări, inclusiv la aceasta: ce l-a determinat pe Eminescu, intelectualul de formaţie germană, fascinat, ca şi alţi literaţi români din sec. XIX, de cultura strămoşilor latini şi a fraţilor romanici, să scrie, totuşi: „Shakespeare! Adesea te gîndesc cu jale / Prieten blînd al sufletului meu / Izvorul plin al cînturilor tale / Îmi sar în gînd şi le repet mereu [...]” (sonetul Cărţile).

Deşi – cel puţin aşa mi se părea mie, pe atunci – toate bibliotecarele de la „Krupskaia” erau cumva mai deosebite, cele de la etajul trei (ruseşte), din Sala străină / românească erau şi mai altfel. Poate mai sobre, sau mai atente cu cititorii, dar posibil şi mai inteligente – măcar şi de aceea că exerciţiul funcţiunii le obliga să cunoască cel puţin o limbă străină. Valentina Turvinenco era cu totul o rara avis – o pasăre rară acolo, sus. Frumoasă foc, inteligentă, dar şi mereu delicată, atentă, amabilă cu utilizatorii, şi întotdeauna elegantă – parcă era coborîtă din vreo revistă de mode polonă, RDG-istă sau maghiară, în cel mai rău caz – din Siluett, cel mai grozav jurnal de mode „sovietic”, – apărea la Tallinn, Estonia, şi se inspira discret din Burda ori din La Vogue, astea din urmă ajungînd numai pe la soţiile de secretari generali ai partidului comunist, pe la cucoane promovate în înalte funcţii pe la ministere sau pe la ambasadele sovietice. Cine auzise, cine citise – măcar - de legendarul smile (surîsul, zîmbetul) american, îl putea regăsi, fără greş, cotidian, pe chipul Valentinei Turvinenco. Iar cine citise Love Story, un roman din SUA ce făcea ravagii în acea epocă în lume (iar la „Krupskaia”, sus, se găseau versiunile în română şi în franceză), o asocia numaidecît pe Valentina - bibliotecarei Jennifer, eroina tulburătoarei poveşti americane de dragoste. Un prieten şi coleg de promoţie, apoi şi de breaslă, spusese odată: „Dacă Oliver (nefericitul iubit al lui Jennifer), ar şti de existenţa acestei bibliotecare de la noi, cu certitudine ar veni aici... Şi numai astfel şi-ar găsi alinarea, o recompensă sigură pentru marea lui iubire, pierdută...” Cine ştie?... Căci un „Oliver chişinăuian” venea adeseori, spre sfîrşitul zilei de muncă, să o „fure” pe „Jennifer de la Biblioteca Republicană”, spre marele necaz al admiratorilor Valentinei, din rîndul cititorilor – unii veneau în Sala de sus şi pentru a avea un prilej să o vadă pe Valentina, să schimbe o vorbă cu dînsa... Poate că acel tînăr era chiar un Valentin, venind la o certă Valentina, pentru a duce la un happy end povestea rusească de dragoste, acel Love Story sovietic, intitulat chiar aşa: Valentin şi Valentina, şi care nu putea să aibă alt final decît unul fericit?

Dacă pînă acum am stăruit să spun că Valentina Turvinenco era bine cunoscută şi apreciată încă de la startul ei în activitatea bibliotecară, nu pot să nu adaug şi acest amănunt: la rîndul ei, Valentina, îi cunoaşte, îi ţine bine minte, pe mulţi dintre foştii ei cititori, unii ajunşi oameni mari, alţii – mari şi... ciudaţi. O fostă lucrătoare a „Secţiei străine / româneşti” de la Biblioteca ex-Republicană ştie cel mai bine cît şi cum aşteptau atunci, unii studenţi, doctoranzi, tineri specialişti, alţi intelectuali basarabeni - să le vină rîndul, ca să împrumute un manual, o plachetă de versuri, un roman, o monografie, un studiu critic, o revistă sau un ziar chiar – de la Bucureşti. Nimeni însă nu va putea găsi o explicaţie cît de cît plauzibilă de ce unii dintre acei cititori răbdători şi cuminţi, care, prin fiece gest, prin fiece vorbă (nu mai zic – prin fiece comandă...) trădau un sincer ataşament pentru valorile spirituale româneşti, astăzi, iată, s-au inclus într-o dementă competiţie a denigrării a tot ce este românesc.

Cum era să aflu mai tîrziu, colegele de secţie ale Valentinei Turvinenco, erau obligate – în spiritul regimului KGB-izat de peste noi -, să prezinte periodic, pentru cîteva instanţe, statistici exacte ale lecturilor româneşti de care „păcătuiau” unii cititori mai avizi... Aşa cum mi-a confirmat o doamnă mai în vîrstă, ce a lucrat mulţi ani la Biblioteca Republicană - acolo, sus -, Valentina era printre nu prea multele bibliotecare ce mai diminuau aceste statistici – astfel diminuînd şi primejdiile ce-i păşteau pe cititorii prea de tot silitori, prea de tot iubitori de carte românească, inclusiv pe unii care acum se antrenează în penibila „competiţie” de care am vorbit deja. Mai mult: într-o perioadă, cînd începuse marele delir al regimului totalitar, marcat şi de scrierile lui Soljeniţin, Paul Goma, George Orwell etc., bietelor bibliotecare de sus li s-ar fi cerut, cică, să „raporteze”, pentru amintitele instanţe, ce mai vorbesc unii cititori de ai lor – fie ei iubitori de literatură română, fie de literatură în genere considerată eterodoxă, disidentă („antisovietică” - în limbajul doctrinei comuniste). Iarăşi o spun cu trimitere la mărturiile acelei doamne: spre onoarea ei, Valentina, şi-a expus aproape că deschis oroarea, scîrba, faţă de această stupidă cerinţă extra-bibliotecară, la absurdul compartiment „persoane periculoase – cititori de literatură română”, declarînd că nu ştie româna şi nu poate avea habar ce vorbesc înde ei cititorii pe care-i servea. Aici mă văd nevoit să o „denunţ” eu pe Valentina Turvinenco... Născută în Transnistria, la Grigoriopol (oraşul de unde se trage şi marea scriitoare şi intelectuală rusă, de origine armenească, Marietta Saghinian), absolventă cu diplomă de merit a unei şcoli ruseşti, apoi licenţiată a unei faimoase Universităţi de Cultură din capitala nordică a Rusiei, cunoscătoare a cîtorva limbi slave şi germanice, Valentina Turvinenco, fiind educată în spiritul stimei pentru alte culturi, ştia şi atunci binişor româna. Acum, după 1989, dînsa cunoaşte româna la nivelul unui intelectual de marcă, al unui cetăţean alolingv inteligent şi corect, ce ar putea servi drept un minunat exemplu pentru mulţi alţi concetăţeni rusofoni de ai noştri.

În context, ţin să evoc o semnificativă, cred, „întîlnire peste ani” cu Valentina Turvinenco. Era într-o frumoasă zi de primăvară, în 1990, era chiar de Sfintele Paşti, şi noi, o mînă de gazetari, sărbătoream, pe o terasă de pe b-dul Renaşterii, apariţia primului număr legalizat, înregistrat la Ministerul Justiţiei, al revistei Glasul. Dar era şi o perioadă cînd mulţi concetăţeni de-ai noştri vedeau în decretarea limbii oficiale şi în revenirea la grafia latină o sperietoare, un mare pericol pentru existenţa lor. Ne-am bucurat să o vedem pe Valentina cum trecea pe alături cu nişte fire de „mîţişori”, iar dînsa, aflînd care e prilejul bunei dispoziţii a unui grup format aproape că exclusiv din foşti cititori ai „Sălii de sus” de la Biblioteca Naţională, ne-a felicitat călduros pentru efortul şi pentru izbînda de a fi tipărit o primă publicaţie românească aici, la Chişinău... Noi, la rîndu-ne, nu am ratat ocazia de a-i spune adevărul că îi datorăm şi dînsei această realizare.

Biografia de serviciu a dnei Valentina Turvinenco are numi două înscrisuri: Biblioteca Naţională, pînă în 1998, iar din acest an – Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”. Astfel încît, dumneaei ne oferă şi un model de fidelitate profesiunii alese. Este această fidelitate şi o dovadă a unei aspiraţii de a se afla la cotele, la standardele europene ale muncii, ale existenţei sale. Despre alt standard – şi acela european, occidental – am scris ceva mai sus, referindu-mă la comportamentul dnei Valentina Turvinenco, la felul ei, rarisim, de a fi mereu frumoasă, mereu inteligentă, elegantă şi... galantă. Bănuiesc, această virtute este una nativă, moştenită de acasă. Alte calităţi însă, cu certitudine, şi le-a însuşit, apoi le-a şlefuit, le-a cizelat, pe parcursul anilor, inclusiv datorită aflării la studii într-un oraş de cultură aparte, cum este Petersburgul, Leningradul tinereţilor noastre. Inclusiv graţie familiarizării îndeaproape cu limba, literatura şi cultura Germaniei. Fără doar şi poate – şi datorită unor vizite de documentare în spaţii de certă şi rafinată cultură. Am citit şi am reţinut, impresionat, o confesiune din CV-ul sau dintr-un raport de activitate al dnei V. Turvinenco: „Am avut fericita ocazie să vizitez cîteva biblioteci mari din Europa: Tallinn, Sankt Petersburg, Cracovia, Berlin, Munchen, Bucureşti, pentru acumularea experienţei profesionale în cadrul acestui tip de instituţii”. Nu am subliniat întîmplător – cu semialdine (bold/italique) primele cuvinte din fraza citată; stilul cancelăresc i-ar sugera oricui să scrie pur şi simplu „M-am aflat în vizite de documentare...”, pe cînd un om cu o simţire aparte a lucrurilor va sfida formulările birocratice şi va scrie aşa cum i-a dictat sufletul Valentinei Turvinenco.

Aflarea dnei V. Turvinenco la BM „B.P. Hasdeu” se identifică, în cea mai mare parte, cu activitatea de şefă a Serviciului de carte germană – Deutscher Lesesaal, care e, în ultimă instanţă – o bibliotecă în bibliotecă, la noi, şi una din 55 de instituţii bibliotecare similare din lume. Patronat de Institutul Goethe de la Berlin, cu circa 130 de filiale în vreo 80 de ţări, Deutscher Lesesaal din Chişinău are nobila misiune de a populariza spiritualitatea germană într-un spaţiu geografic şi cultural balcanic, cam îndepărtat, dacă nu opus, în unele privinţe, celui nemţesc.

La aceasta se adaugă şi fascinaţia francofonă de la noi, cărei populaţia băştinaşă din Republica Moldova îi (mai) rămîne tradiţional fidelă, sau tributară, adeseori în detrimentul studierii altor limbi şi altor culturi. Fac aceste precizări pentru a enunţa încă un adevăr: nu e defel simplu să fii la noi un propagator al valorilor filologice, culturale, estetice, ştiinţifice şi poate mai ales - mentale – ale Germaniei. Ba chiar e foarte dificil, încît unora le vine greu să creadă că Eminescu „vorbea liber” cu Schiller, Novalis ori Lenau. Că pătrunsese farmecul discret al poeziei, prozei şi filozofiei lui Goethe. Că „tălmăcea aforismele” lui Schopenhauer, că a mers hăt la Konigsberg numai de drag să vadă locurile legate de Kant. Că scria exaltat privind la „oraşul furnicar, cu oameni mulţi şi mururi [ziduri, pereţi] mari” (Berlin), iar despre Potsdam sau Erfurt – compunea versuri cum am vorbi noi despre Făleşti sau Floreşti... Prin personalitatea dnei Valentina Turvinenco Deutscher Lesesaal capătă noi dimensiuni ale activităţii într-un stat din Europa de Sud-Est, reuşind să popularizeze aici nu numai cultura germană, în accepţia clasică a acestei noţiuni, dar şi o serie de rigori tipice spiritului german – disciplină, punctualitate, corectitudine, simţ acut al răspunderii etc. Tot ce s-a făcut în ultimii zece ani la Deutscher Lesesaal din incinta Sediului Central al BM „B.P. Hasdeu”, în parteneriat cu solide organizaţii cultural-ştiinţifice din Germania (Goethe Institut, Frei Universitat - Berlin, DAAD, Ambasada Germaniei la Chişinău etc.), dar cu implicarea directă a dnei V. Turvinenco, a conferit manifestărilor calitate şi impact pozitiv, un solid suport documentar-informaţional, valoare estetică – şi toate la un apreciabil nivel. Adică, iarăşi – un standard cu adevărat european, la care tind în R. Moldova nu numai bibliotecile, dar cam toate institutele ce alcătuiesc „rădăcina şi frunzele” pomului nostru existenţial, sau în termeni mai recenţi – baza şi suprastructura acestui stat şi ale populaţiei lui. Este vorba de completarea fondului de carte şi presă periodică germană, însă şi de felul cum e gestionată această colecţie – cea mai bogată în Basarabia; de felul cum e pusă ea la dispoziţia utilizatorilor. Mai e vorba şi de ameliorarea şi modernizarea, în stil german, a posibilităţilor, şanselor de acces oferite beneficiarilor, al căror număr e în continuă creştere. Ne referim şi la diversificarea modalităţilor de studiere a limbii lui Goethe, Schiller, Heine şi Thomas (sau Heinrich) Mann (ca să enumăr doar scriitorii pe care-i cunosc mai bine) – la Deutsche Lesesaal se recurge la metode insolite, cum ar fi lecturarea, cu voce tare, a unor „pagini de aur” ale literaturii germane sau diverse jocuri pentru copii, ori bune pentru copii – ca micuţii, adolescenţii, dar şi tinerii şi adulţii să înveţe mai temeinic germana. Nu pot să nu amintesc şi de un studiu remarcabil al dnei V. Turvinenco, Basarabenii şi Germania, din culegerea Dimensiunea socială a bibliotecii publice în societatea informaţională (Chişinău, 2003). Această lucrare ar putea servi drept punct de plecare pentru numeroase teze de licenţă, teze de doctor, alte studii, monografii – toate sortite succesului, doar coloniştii germani şi elveţieni, după 1812 şi pînă în 1940 au creat la noi, mai ales în sudul Basarabiei, un „mini-Occident”, o „mini-Germanie”. Suficient să amintim de localităţile care se numeau (unele, se şi mai numesc) după cum urmează: Leipzig, Paris, Strasbourg, Luxemburg, Marienfield etc.

Eforturile, abnegaţia şi dăruirea Valentinei Turvinenco sunt preţuite pe merit de comunitatea bibliotecară din Chişinău, din alte localităţi ale R. Moldova, dar şi de partenerii germani, cei proverbiali prin exigenţa, rigurozitatea şi abordarea obiectivă a faptelor. Cel mai important însă mi se pare faptul că cine a fost sau este beneficiar al Serviciului german de carte din cadrul BM „Hasdeu” cu certitudine prinde a vedea viaţa, oamenii, lucrurile, fenomenele din jur ceva mai altfel, cu un pas mai aproape de Europa, de Occident... Chezăşie a acestui succes i-a fost dnei Valentina Turvinenco pregătirea profesională, dar şi o serie de virtuţi native, la care ne-am referit deja. Deceniul consacrat activităţii în beneficiul culturii germane – de fapt, în beneficiul relaţiilor culturale moldo-germane -, i-a îmbogăţit lista de standarde europene, vestice, pe care şi le-a însuşit şi pe care pe promovează în nişte timpuri cînd ele devin un bun necesar, şi în rîndul unei populaţii ce are nevoie de asemenea cote şi, din fericire, aspiră spre ele.

Valentina Turvinenco cu certitudine ştie care era deviza Leipziger Bibliographischer Institut: <>strong„Bildung macht frei! – Cultura te face liber!”. E un aforism extraordinar (măcar şi de aceea că pare a fi o parafrazare a spusei biblice „Adevărul vă va face liberi”), aparţinînd fondatorului acestui institut, librarul şi bibliograful Joseph Meyer (1796-1850). Raportat la dna V. Turvinenco, care a activat mulţi ani în condiţii de libertate extrem de relativă, ar fi mai potrivit să „redactăm” acest dicton astfel: Cultura te face om realizat, deci – şi fericit. Sau, cel puţin, cultura îţi acordă maxim de şanse de a te realiza; de a gusta din bucuria împlinirilor în viaţă.

Am scris aceste rînduri şi cu gîndul la frumoasa aniversare pe care a marcat-o dna Valentina Turvinenco în una din primele zile ale lunii Ghenar curent. Profitînd de ocazie, dincolo de banalele, dar strict necesarele urări de bine şi noi împliniri – mulţi ani înainte, ţin să-i mulţumesc dnei V. Turvinenco pentru că am fost şi eu cititorul dumneaei într-o perioadă decisivă pentru formarea mea profesională, intelectuală; pentru că, ani în şir, acumulînd acolo, sus, la fosta Bibliotecă Republicană – informaţii, idei, desluşiri etc., am putut beneficia de comportamentul ei de excepţie, admirînd-o pentru tot ce face şi cum face pentru utilizatori. Vreau să-i mai spun, cu acest prilej, că este admirată şi în continuare, de mulţi, pentru că a putut să-şi păstreze, ba chiar să-şi înmulţească, de-a lungul anilor, tot ce are mai frumos şi mai valoros – şi la chip, şi în suflet, şi în atitudini, şi în pregătirea profesională. Ei bine, pentru aniversare, am căutat îndelung – şi am găsit, căci altfel nu se putea! – un citat dintr-un scriitor, estetician şi filozof german, de notorietate mondială, care îmi este drag şi pe care, îl admiră, în cunoştinţă de cauză, şi Doamna Valentina Turvinenco: „Begluckt wer Treue rein im Busen tragt, / Kein Opher wird ihn je gereuen!” = „Fericit e acela care păstrează în suflet crezul neîntinat / El nu se va căi de nici o jertfă!” (J. W. von Goethe, Faust, I, Odaia de studiu). Cine ar pune la îndoială axiomele lansate de marele Goethe?...

Vlad POHILĂ