Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
A PROPOS
(Vlad POHILĂ)
Ce nu se poate uita nici peste 90, nici peste 100 de ani
(Simple reflecţii jurnalistice pe marginea zilei de 27 Martie 1918)

Activitatea Sfatului Ţării - primul parlament autentic al Basarabiei -, de scurtă durată, însă de o importanţă încă greu estimabilă, a fost tratată şi prezentată publicului larg în cele mai diferite moduri, de-a lungul celor 90 de ani care s-au scurs, iată, de la întemeierea lui.

În anii de ocupaţie sovietică, a fost negată ca atare – fiind considerată ca o „diversiune a imperialiştilor şi capitaliştilor” – şi pusă la index, iar cînd se scria sau se vorbea, totuşi, despre Sfatul Ţării, şi mai ales despre votul său decisiv, contextul era obligatoriu negativ, denigrator, deputaţii fiind catalogaţi de-a valma ca „trădători”, şi votul pentru unirea Basarabiei cu Vechiul Regat – drept un gest de „înaltă trădare”! („Trădare” – a cui? – ne întrebăm şi noi, pe firul unei abordări tragicomice, a la Ion Luca Caragiale. Dacă a intereselor expansioniste, şovine ale Rusiei, atunci – da, aşa a fost, cu precizarea că lepădîndu-se de „avantajele” jugului imperialist rusesc, majoritatea membrilor Sfatului Ţării au optat pentru supravieţuirea ca etnie şi pur omenească a populaţiei majoritare, băştinaşe, din Basarabia vîndută mişeleşte, sacrificată ţarilor ale căror pofte nu aveau nici un fel de limite, cum nu aveau ţarii nici un dram de omenie faţă de popoarele încorporate imperiului).

Prin 1988-1991, a început să se scrie şi la noi la modul obiectiv despre Sfatul Ţării şi despre votul din 27 Martie / 9 Aprilie 1918, care au generat „ora astrală a Basarabiei”, după observaţia istoricilor Anton Moraru şi Ion Negrei, autorii unui studiu documentar, avînd ca titlu chiar această metaforă, care oricum conţine un mare şi incontestabil adevăr. Am menţiona, în context, trei solide studii monografice, cu caracter de referinţă (enciclopedii, dicţionare sau îndreptare biografice, şi nu numai), de Alexandru Chiriac, Iurie Colesnic şi Gheorghe Cojocaru. Alte articole şi studii, probabil de ordinea sutelor, dacă nu chiar a miilor, au adus diverse precizări şi completări; în unele a dominat o firească notă exaltantă, însă oricum ferită de monstruoasele falsuri şi bîrfe de mahalagioacă, specifice scrierilor „istorice” ale pretinşilor cercetători sovietici.

După 2001, începe să se impună o abordare „dedublată” a activităţii Sfatului Ţării. Pe de o parte, acest prim parlament al Basarabiei deşteptate este „legal şi bun” pînă a vota Unirea cu România, mai exact – pînă a chema trupe româneşti ca să stăvilească anarhia şi banditismul provocate de ostaşii ruşi - bolşevizaţi, dar şi cu mentalitate imperială, precum şi pentru a tempera poftele anexioniste ale Ucrainei. Pe de altă parte, acelaşi parlament este „rău, ilegal, trădător” etc. asemenea - atunci cînd se are în vedere activitatea lui legată de aceste evenimente de la începutul anului 1918, magistrale pentru noi. Mai simplu spus, în presa şi în istoriografia oficială, de la Chişinău, s-a revenit la abordările vechi - ţaristă, sovietică, imperială, şovină, antinaţională a acestei pagini din istoria Basarabiei, ca şi a altor pagini, de altfel.

Ar fi inutil, ingrat să ne lansăm în polemici – apologeţii tratării ţaristo-staliniste a istoriei noastre nici nu merită acest efort. Există însă nişte lucruri, nişte aspecte incontestabile ale evenimentelor din 1918, care nu pot fi puse în discuţie, dar care e bine să fie amintite, repetate, pentru cei ce doresc să aibă o imagine mai limpede asupra faptelor şi oamenilor ce au ridicat, la noi, cortina istoriei, în acel an de graţie, 1918, şi în cele două decenii imediat următoare.

Sfatul Ţării a fost ales conform tuturor rigorilor unui sistem democratic, cu precizarea că acest sistem se afla într-o fază incipientă, de formare, mai fiind şi ameninţat continuu de haosul şi banditismul agresiv, înarmat pînă în dinţi, al haitelor tulburate mintal de doctrina distructivă a bolşevicilor ruşi şi de elanul naţionalist al „fraţilor ceva mai mici” – al ucrainenilor. Aşadar, legitimitatea constituirii şi activităţii ulterioare - pe toată linia – a Sfatului Ţării o poate pune la îndoială numai vreun pseudoistoric total angajat, total subordonat intereselor imperiale de ieri şi de azi ale Rusiei. Însă asemenea „istorici” ar trebui să pună la îndoială şi legitimitatea forurilor care au proclamat independenţa сelor trei ţări baltice, a Finlandei, Poloniei, dar mai ales – a Ceho-Slovaciei – aceste organisme fiind constituite şi activînd dincolo de hotarele viitorului stat al cehilor şi slovacilor. Ca să nu mai spunem că ei, aceşti „istorici”, ar trebui s-o înceapă prin a nu recunoaşte legitimitatea „puterii sovietice”, a conducerii şi a regimului bolşevic, instaurat printr-o lovitură de stat, şi afirmat prin violenţă de tip tătaro-mongol.

Votul din 27 Martie / 9 Aprilie 1918 al Sfatului Ţării, prin care s-a decis Unirea Basarabiei cu România, acordat în condiţii absolut democratice, nu a fost, nu poate fi anulat de nimeni, aşadar, acest vot rămîne valabil şi astăzi şi încă mult timp înainte. Dacă lucrurile stăteau altfel, atunci erau să voteze pentru Unire 99,99 la sută, cum se întîmpla în Rusia bolşevică, în URSS, apoi şi în alte ţări ocupate cu forţa armelor sau a uneltelor ideologice sovietice. Justeţea, dreptatea votului pentru Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat a fost dovedită cu prisosinţă în numai 22 de ani de aflare continuă a pămînturilor dintre Nistru şi Prut în cadrul României Mari (1918-1940, acestei perioade adăugîndu-se anii de „revenire”, 1941-1944).

O primă realizare de anvergură, un prim efect major al Unirii din 1918, l-a constituit reforma agrară, datorită căreia au fost împroprietăriţi ţăranii basarabeni – „talpa ţării”, majoritatea zdrobitoare a populaţiei din provincie. Astfel, celor mai mulţi săteni din Basarabia – indiferent de apartenenţa lor etnică (moldoveni/români, ucraineni, bulgari, găgăuzi, ţigani ş.a.) – li s-au acordat şanse de a dispune de pămînt, dar şi de roadele muncii lor.

Deosebit de impresionante au fost în acea perioadă, interbelică, realizările de ordin cultural. Limba română, limba majorităţii populaţiei, a locuitorilor băştinaşi ai Basarabiei, dispreţuită şi neglijată programatic de autorităţile ruse de ocupaţie, a reintrat nu numai în administraţie, dar şi în şcoli, în biserici, în activitatea editorială, iar mai tîrziu şi în radiofonie. S-au deschis numeroase şcoli primare, licee, şcoli normale (de învăţători), cămine culturale şi biblioteci; o adevărată înflorire a cunoscut presa. Cultul limbii materne, gustul pentru cunoaştere, pentru scris şi pentru lectură a fost stimulat din anii de copilărie şi adolescenţă – suficient să amintim de un fenomen pur românesc etalat şi în Basarabia: cenaclurile literare şi revistele de cultură din licee. Numai datorită acelor două decenii şi ceva de aflare a noastră în componenţa Regatului României, limba română dintre Nistru şi Prut a renăscut, s-a revigorat, a înviat „ca viteazul din poveste”, spălîndu-se „de slin şi mucegai” (ca să-l parafrazăm pe poetul preot şi profet Alexe Mateevici); fără acei ani mai curînd nu vorbeam în prezent decît un jargon româno-rus, riscînd să nu-i înţelegem pînă la capăt pe Eminescu, pe Coşbuc sau Caragiale – ca să ne limităm la trei nume de glorie ale literelor române.

În această ordine de idei, se impune şi precizarea că minorităţile etnice nu au fost în nici un fel lezate în drepturi nici la compartimentul dezvoltare spirituală: prin anii ’30, la Chişinău şi în alte oraşe basarabene apăreau mai multe ziare şi reviste ruseşti sau evreieşti – decît în limba română; principala bibliotecă a Chişinăului – cea numită acum „B.P. Hasdeu”, se numea în perioada interbelică, neoficial - „biblioteca rusească”, avîndu-se în vedere ponderea mare de carte în limba lui Puşkin, Gogol, Dostoievski, Cehov, Tolstoi... (dar şi a ţarilor, şi a satrapilor bolşevici). Tineretul evreu, întrunit în diverse uniuni, asociaţii, cercuri sioniste, putea alege după bunul său plac limba de studiu: româna, idiş sau ebraica, în condiţiile în care în „muma comunismului şi a internaţionalismului proletar”, în URSS, fuseseră introduse pedepse penale pentru orice apropiere de mişcarea sionistă sau de limba Talmudului. Tinerii găgăuzi, dornici de a studia, beneficiau de burse în Turcia, cei bulgari, germani sau poloni – în patriile lor istorice; ruşii sau ucrainenii ce se topeau de dorul baştinei strămoşilor, ori evreii, alţi minoritari (însă şi unii moldoveni), obsedaţi de ideile comuniste, kominterniste sau pur şi simplu stîngiste, nu erau împiedicaţi să treacă fraudulos Nistrul, unde, ce-i drept, de regulă, erau seceraţi de pistoalele grănicerilor cu stele roşii în frunte.

Încă o impresionantă realizare ce s-a făcut simţită în Basarabia interbelică, dar despre care istoricii sovietici preferau să tacă, la fel cum tac şi istoricii de astăzi, aserviţi ideologiei de guvernămînt, constă în accesul pe care l-au căpătat atunci bunicii şi părinţii noştri la valorile democraţiei de tip european – cu totul alta decît cea specifică autocraţiei ruse sau comunismului de croială sovietică. Ne referim la nişte oportunităţi precum: dreptul la vot, la libera exprimare, la libera circulaţie în lumea întreagă, prezumţia nevinovăţiei, serviciile avocatului de care beneficiau chiar şi cei care promovau activităţi vădit antistatale etc., etc.

Numai graţie celor 22 plus patru ani am putut evita (da, provizoriu, şi totuşi!...) foametea organizată, teroarea stalinistă, fizică şi psihologică, mai oribilă decît cea din romanele lui Franz Kafka, sau o existenţă cotidiană într-o atmosfera mai absurdă decît cea din prozele lui George Orwell. În acei ani s-a consolidat demnitatea umană şi naţională a basarabenilor care nu a putut fi nimicită nici prin dezmembrarea stupidă a Basarabiei de către „dublii eliberatori” sovietici; nici prin deportări, nici prin colonizarea masivă a ţinutului cu elemente alogene, de obicei, infectate de virusul şovin, velikorus; nici prin cele mai sălbatice interdicţii şi presiuni (eliminarea alfabetului latin, stoparea accesului la cartea, la presa românească şi la alte valori naţionale, lipsirea de dreptul de a merge măcar la cele mai apropiate rude, în dreapta Prutului etc., etc.).

Şi, un acord final pentru aceste reflecţii gazetăreşti, prilejuite de apropiata aniversare, a 90-a, de la Unirea Basarabiei cu România. După 27 Martie / 9 Aprilie 1918, votul diferit al membrilor Sfatului Ţării a fost perceput de autorităţile de la Bucureşti în mod diferit, dar, oricum, a fost tolerată diversitatea opţiunilor; din cîte ştim, cei care s-au abţinut sau au votat împotriva Unirii nu au fost în nici un fel persecutaţi. Prin contrast, după ocuparea, de către URSS, a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, la 28 iunie 1940 (agresiune de o inefabilă violenţă, dar numită şi acum de unii „eliberare”!), toţi cei implicaţi într-un fel sau altul în activitatea Sfatului Ţării de la Chişinău, respectiv, a Consiliului Unirii de la Cernăuţi, au avut de suferit: care a fost deportat, care a fost scos din viaţa publică; au fost exterminaţi de către „tovarăşii sovietici” chiar şi deputaţii care au votat categoric împotriva Unirii... Cum ar fi spus marele actor Constantin Tănase, la fel de talentat şi în comedie, şi în dramă: „Haraşo tovărăşie, haraşo democraţie!”...

Vlad POHILĂ