Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
A PROPOS
Violeta PUŞNEAC, studentă, anul III, Facultatea de Litere, USM
Bogdan Petriceicu Hasdeu – Eugeniu Coşeriu: schimbări de optică asupra limbajului poetic

Chiar dacă există numeroase lucrări, studii, monografii care pun în discuţie valoarea operei lui B.P. Hasdeu, nu încetează cercetarea celor mai diverse aspecte ale creaţiei savantului, autodidact, în mare parte. Faptul explică importanţa ideilor susţinute de marele şi originalul nostru cercetător.

O deosebită valoare, în amploarea activităţilor desfăşurate de B.P. Hasdeu (ziaristică, lingvistică, filozofie, istorie, arheologie, etnografie etc.), capătă aspectul filologic de marcă enciclopedică. În Principii de lingvistică (1881) se expun unele momente-cheie ale lingvisticii teoretice, care şi-au găsit expresie, într-o formă explicită, doar la începutul secolului al XX-lea, în Curs de lingvistică generală al binecunoscutului lingvist elveţian Ferdinand de Saussure (1857 - 1913), iar mai tîrziu şi în lucrările altor teoreticieni ai limbii.

Pentru a găsi un perpetuum mobile în cercetările ştiinţifice efectuate de B.P. Hasdeu, în special dacă ne referim la studiile de lingvistică, vom aborda idei relevante din Principii de lingvistică, 21 – intitulat Limba poetică. Raportarea lor la actualitate se va face numai prin prisma comparativ-analitică, relevîndu-se astfel criteriul analogic al elementelor esenţiale din paragraful respectiv şi al acelor din grila unei lucrări din secolul al XX-lea. Un punct de referinţă, în această ordine de idei, este studiul Limbajul poetic de Eugeniu Coşeriu (1919-2002).

Eugeniu Coşeriu, marele lingvist român, originar din Basarabia, pune în discuţie problema identităţii între limbaj şi poezie, adică dacă – şi dacă da, în ce sens, limbajul şi poezia sunt acelaşi lucru, cel puţin în esenţa lor.

B.P. Hasdeu pare a fi preocupat de aspectul „limbă poetică”, remarcînd faptul că „limba” dată „n-ar trebui să preocupe pe lingvist, în realitate însă îl ademeneşte nu o dată, fără ca totuşi să-şi dea seama, de ce anume pe dînsul, vînător al graiului natural, îl atrage şi-l interesează ceva ce se poate numi, după expresiunea lui Humboldt „artă prin limbă” (Principii de lingvistică, p. 69)

Eugeniu Coşeriu încearcă a găsi în funcţiile limbajului (de reprezentare, de manifestare şi apel, de referinţă sau de denotare, fatică, metalingvistică, reflexivă) una de „plăcere” (după cum R. Jacobson îi zicea like = a plăcea), adică acea funcţie desăvîrşită ce ar actualiza misiunea limbajului poetic. Lingvistul contemporan corelează argumentele proprii cu cele ale savanţilor ce s-au pronunţat teoretic asupra limbajului poetic: Karl Butler, Friedrich Kainz, R. Jakobson, Otto Jespersen, L.T. Hjelmslev, Karl Vossler, Hegel, Benedetto Croce, Oscar Wilde etc.

În secolul al XIX-lea Hasdeu ţine cont de însemnările cercetătorilor-lingvişti: Humboldt, Nodier, Lazarus, Steinthal, Max Mller, Schiller, Farrar, Herder, Heyse – care au avut de asemenea în vizor studierea aspectului „limbaj poetic”.

Se pare că Eugeniu Coşeriu a căutat un răspuns unic la întrebarea: limbajul şi poezia sunt acelaşi lucru? Astfel s-a apropiat de problema dată pe trei căi:

    1. prin identificarea funcţiilor semnului lingvistic;

    2. prin discuţia – sau cel puţin prin cîteva observaţii – despre stilistica devierilor (adică a unei întrebuinţări improprii sau specifice a limbajului);

    3. prin abordarea problemei cu privire la esenţa limbajului şi cea a poeziei (pe cale filozofică).

B.P. Hasdeu enunţa subtil: „E cam greu a defini limba poetică altfel decît prin opoziţiune cu limba prozaică” (Op. cit., p. 69). Remarcă „limba prozaică” drept actualitate în momentul cînd se vorbeşte, iar „limba poetică” drept „anacronism” în acelaşi moment. Faptul este justificat astfel: modul poetului de a se exprima „în ceea ce este adevărat poetic” este o reproducere oarecum a „copilăriei limbii umane în general”. Stabileşte interesant similitudinea limbă poetică – limbă prozaică, relatînd, mai înainte, că între „percepţiune” şi „apercepţiune” se creează o legătură intercondiţionată. Numeşte „percepţiune” acea „impresie directamente produsă de un obiect oarecare asupra simţurilor, trecînd apoi în „apercepţiune”, cînd cugetarea se apucă a uni într-o singură noţiune mai multe asemenea impresiuni”. Ţine să explice că „limba umană în genere se începe prin percepţiune” (Op. cit., p. 69).

Încercînd a identifica relaţia limbaj – poezie, E. Coşeriu deduce, la un moment dat, faptul că există un raport între mesaj şi mesaj, şi mesajul însuşi, adică o funcţiune care e concentrată asupra mesajului şi asupra modului în care se structurează, se formează mesajul (este vorba de funcţia reflexivă), independent de legăturile cu celelalte funcţiuni. Aici funcţia reflexivă se găseşte într-un mesaj foarte scurt, cum ar fi, de exemplu, unul din propaganda electorală a lui Eisenhower, în „I like Ike” = Îmi place Ike; adică şi I, şi Ike se găsesc în Like (a plăcea). Roman Jakobson numeşte „funcţiune poetică” această „funcţiune a mesajului concentrată asupra structurării mesajului însuşi”, iar „limbajul poetic ar fi limbajul în care această funcţiune este predominantă”. Coşeriu critică teoria dată, demonstrînd că „nu există o funcţiune fatică ” ce se poate deosebi de funcţiunea de apel.

Hasdeu conchide, în finalul studiului, că „limba poetică, ca un perpetuu reprezentant al începuturilor graiului omenesc şi ca precursor cel mai activ al limbii naţionale, procură lingvistului un material bogat şi atrăgător, de care totuşi cată a servi cu pază, căci e periculos, în orice caz, a urmări lumină în licentia poetica... ”.

Hasdeu a ţinut să facă o prezentare a evoluţiei „limbei poetice” de la omul primitiv pînă la forma desăvîrşită de exprimare a fiinţei umane în dezvoltarea sa raţională. Aduce un exemplu concludent în vederea paralelismului „fecund” între poet, copil şi o limbă în formaţiune. Spune că italianul Vico a fost primul care a sesizat pe deplin acest paralelism, enunţînd: „Poetul, copilul şi omul primitiv posedă la culme facultatea de a imita”. Mai apoi remarcă: „După gest, prima limbă a omenirii a fost limba poetică”, „acea limbă s-a născut din sărăcia graiului care nu ajungea pentru a exprima toate trebuinţele omului primitiv, silindu-l astfel a recurge la ceea ce constituie podoabele poeziei: imagini, ipotipoze, comparaţiuni, metafore, perifraze etc.” Foarte curioasă ni se pare afirmaţia: „Este o eroare de a crede, că oamenii vorbeau în proză înainte de a vorbi în poezie”. În continuarea ideii, justifică argumentul cu ajutorul afirmaţiei izvorîte din accepţia germanului Herder: „Cea dintîi limbă a omului n-a fost decît o colecţiune a elementelor poeziei”.

E. Coşeriu analizează esenţa definiţiei limbajului poetic, din perspectivă stilistică. Consideră că: „stilul unui autor este totdeauna o selecţie cu privire la o limbă şi o deviere cu privire la uzul normal, de întrebuinţare normală, curentă a semnelor”. Scopul era, de fapt, de a identifica limbajul cu poezia.

În secolul al XIX-lea Hasdeu ţine cont de „atitudinea creatoare” a poetului, spunînd că ea utilizează nu numai dialectele peritetice ale grupului său, făcînd o alegere a provincialismelor, dar nu mai puţin şi pe cele anatetice „rechemînd la viaţă arhaisme, pe care le răspîndeşte apoi în naţiunea întreagă dimpreună cu neologisme din propria sa fabrică”.

Analizînd un aspect interesant dintre limbaj şi poezie, E. Coşeriu vine cu o altă perspectivă savantă, cea a italianului Benedetto Croce (din capitolul 18 al Esteticii, partea teoretică). Era vorba de felul în care B. Croce a identificat poezia cu limbajul, dar nu orice poezie şi nu orice lucru zis. Le-a identificat drept activităţi creatoare, adică în momentul lor originar şi în esenţa lor. Faptul s-ar reduce la două idei esenţiale:

    – limbajul este anterior distincţiei însăşi între existenţă şi inexistenţă;

    – limbajul este anterior distincţiei între adevăr şi neadevăr. La fel şi poezia, care – ca şi literatura artistică, în general, – este anterioară distincţiei însăşi între existenţă şi inexistenţă.

Preocupările lui B.P. Hasdeu vizează explicarea fenomenului limbă poetică, dar nu de identificare a limbajului cu poezia; poate doar atunci cînd face distincţie între proză şi poezie, se imprimă latura îndoielnică a cercetărilor sale, în acest sens. De exemplu, cînd vorbea de cercetătorul Then, remarca şi trăsăturile poeziei şi ale prozei ca forme „perceptive” şi „aperceptive”. Astfel enunţa: „Proza reprezintă vîrsta cea aperceptivă a graiului; poezia, în trăsăturile ei cele specifice, prin care se depărtează de la proză, corespunde graiului în copilărie”. Ideea îşi găseşte complinire prin acceptarea afirmaţiilor expuse de alţi teoreticieni ai timpului (sec. XIX), de exemplu, Max Mller relata: „Creatorii limbii umane au fost poeţi. Poezia este mai veche decît proza”.

Studiul lingvistului E. Coşeriu conţine, în finalul său, concluzia: „Limbajul nu poate fi deosebit de poezie, limbajul este ca poezia: cunoaştere intuitivă care mai apoi poate deveni cunoaştere conceptuală în ştiinţă, filozofie etc.” Faptul, după cum spune Coşeriu, este explicat din punct de vedere „calitativ”, dar nu „cantitativ”. Pornind de la afirmaţia lui Croce, identitatea se produce între limbaj şi poezie sau între limbaj şi artă; fiindcă nu putem deosebi limbajul de artă.

E. Coşeriu se întreabă: Limbajul şi poezia admit o identitate? De ce? Fiindcă „Arta nu se face pentru a comunica, ci numai ca să fie, în sensul în care este Artă, pe cînd limbajul se face pentru a comunica cu cineva”. Dacă avem subiectul absolut (cel care a creat), atunci limbajul este exact ca şi arta, este subiect care se obiectivează.

Limbajul absolut, dezlegat de celelalte subiecte, este identic cu poezia.

Hasdeu considera că „poezia poporană este şi ea anacronistică fără comparaţiune mai puţin decît poezia cea cultă, care ne procură astfel partea cea esenţială a limbii poetice”. Este clar că lingvistul înţelegea aspectul de esenţă încorporat ca expresivitate în poezia „poporană”. A dedus ca şi în exemplul „aur = galben” - percepţiune şi „aur = galben strălucit greu” – apercepţiune.

Tot ce s-a încercat de a remarca în comunicarea dată, cu privire la limbajul poetic, nu constituie o replică la ceea ce s-a cercetat ştiinţific în secolul al XIX-lea (e vorba de Hasdeu) şi ceea ce s-a extins, semantic, în secolul al XX-lea (e vorba de Coşeriu). Nu am evidenţiat particularităţi distinctive; ţinta cercetării definitivează posibilităţile de găsire a unei noţiuni elocvente pentru limbajul poetic, fiindcă acesta, evoluînd conceptual în timp, a rezistat ca formulă, chiar dacă încerca să se identifice limbajul cu poezia sau să se afle într-o expresie armonioasă.

Importante rămîn şi tezele pe care le formulează Hasdeu în studiul său, în secolul al XIX-lea, cu privire la limbajul poetic şi acele teze reformulate de E. Coşeriu. Este ceva evident. Valoroase rămîn ideile-bază. Astfel a procedat Hasdeu, a pus bazele pentru concretizarea plăcutului fenomen lingvistic-literar şi anume, limbajul poetic. Acesta este valabil şi în secolul al XXI-lea, doar cu o altă optică, cu noi manifestări şi conceptualizări.


Bibliografie:

    1. Coşeriu, E. Limbajul poetic // Conferinţe şi prelegeri, Iaşi, 1992, pag. 145-163

    2. Cuvente din bătrîni, partea I, vol. III, Bucureşti, 1984, pag. 86-91

    3. Hasdeu, B. P. Principii de lingvistică (studii, recenzii, însemnări), Chişinău, 1974

    4. Poghirc, C. Bogdan Petriceicu Hasdeu. Lingvist şi filolog, Bucureşti, 1968

    5. Studii de lingvistică şi filologie, vol. I, Bucureşti, 1988

    6. Vianu, T. Arta prozatorilor români, Chişinău, 1991, pag.120-123