Biblio Polis - Vol. 25 (2008) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
A PROPOS
(Vl. P.)
Înălţarea spre Hasdeu a lui Ioan Mânăscurtă

Mă ierte cititorul, mă ierte toţi cei cu amintirea mereu trează şi cu gîndul mereu îndreptat la sfintele noastre firi vizionare – scriitorii din secolul de glorie al literaturii române, veacul al XIX-lea după Cristos. Mă văd nevoit să prezint aceste scuze – în fond, e la mijloc o precizare – pentru că în continuarea eseului de mai sus, despre marele Hasdeu, nu mă voi referi la patronul spiritual al Bibliotecii Municipale, dar şi al multor generaţii de intelectuali români, ci voi înşira cîteva gînduri despre autorul tabletei. Am pentru aceasta cîteva motivaţii, numai că despre ele voi vorbi ceva mai încolo, cînd voi simţi că, iată, trebuie pus punct scriiturii.

Eseul pe care l-am reprodus noi, în acest număr de BiblioPolis, deschide un serial de articole omagiale Hasdeu, pe care le vom insera şi în celelalte numere, din acest an, ale revistei noastre. Însuşi faptul publicării acestui eseu poate fi trecut şi pe seama întîmplării. Cert e că scrierea materialului însuşi nu a fost o pură întîmplare. Era pe atunci autorul, Ioan Mânăscurtă, student la Facultatea de Litere, secţia de ziaristică, a Universităţii din Chişinău, cred că în anul IV, poate după absolvire deja. Oricum, atunci Ioan a avut o adevărată înălţare, prin două seriale cumva distincte şi, totodată – extrem de asemănătoare. Erau distincte ca specie, ca gen gazetăresc: pe de o parte – interviuri, pe de alta – eseuri. Erau asemănătoare, pentru că întruneau nişte calităţi surprinzătoare: aveau o prospeţime aparte a viziunii, o noutate a mesajului şi a faptelor descrise, un limbaj exemplar, o manieră sui generis de a comunica cu cititorul şi, deasupra la toate, întruneau acele scrieri, discret, dar hotărît, toate elementele necesare pentru nişte lucrări naţionaliste, alias pur şi simplu româneşti, într-un spaţiu în care – pe atunci, infinit mai altfel decît acum, autorităţile aveau alergie la tot ce e românesc. Voi enumera, din memorie, cîteva din acele scrieri cu adevărat memorabile ale lui Ioan Mânăscurtă: interviuri cu acad. N. Corlăteanu, cu scriitorii Ion Druţă, Gr. Vieru, V. Coroban; cu Maria Bieşu, cu Emil Loteanu...; eseuri despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, B.P. Hasdeu, Z. Ralli-Arbore, Alexe Mateevici, Maria Cebotari, Al. Robot şi încă despre sau cu atîtea alte personalităţi marcante ale spiritualităţii româneşti.

Scrierile tînărului pe atunci condeier Ioan Mânăscurtă au constituit nişte excelente lecţii de frumos, dar şi de dragoste de Neam şi Ţară, poate mai ales pentru tineri, deşi Tinerimea Moldovei, ziarul în care le tipărea şi care era pe atunci o publicaţie cu adevărat de avangardă, avea un contingent de cititori numeros şi foarte diferit: vreo 100.000 de abonaţi, „de la 14 la 84 (sau chiar 94!) de ani”.

Prin ele, prin tabletele şi dialogurile din ultimii ani şi după studenţie, Ioan Mânăscurtă şi-a asigurat o frumoasă ascensiune în arta scrisului, şi-a făcut un bun nume în lumea ziariştilor, apoi şi a prozatorilor, traducătorilor, editorilor. Cînd s-a impus deja de-a binelea ca autor de romane şi nuvele fantastice (inclusiv pentru copii şi tineri), ca traducător (inclusiv din mari fantaşti ca Stanislaw Lem, fraţii Strugaţki, Ray Bradbury etc.), ca eseist, ca editor (gestionar a cel puţin două edituri importante: EUS şi Princeps), cei care-l cunosc, ştiau că totul a început de la nişte fulminate interviuri şi eseuri, inclusiv de la o scriere eseistică despre marele Hasdeu.

În mod firesc, acele scrieri incendiare au provocat cele mai diferite reacţii. Din partea mai-marilor din acea vreme – o crispare provocată de teamă, de spaima pentru „primejdia naţionalist-românească”. Din partea unor colegi de breaslă, mai tineri, de o seamă sau mai în vîrstă, o încîntare amestecată cu invidie. Totuşi, îndrăznesc să afirm, cu o doză sporită de încredere: cel mai des, acele scrieri de extraordinar debut, şi de solidă temelie pentru o zidire scriitoricească, totodată, ale lui Ioan Mânăscurtă, au generat uimire, încîntare, admiraţie şi alte asemenea senzaţii. Sunt unul dintre vechii admiratori ai scrisului eseistic al lui Ioan Mânăscurtă (proza de ficţiune fiind în genere un segment cam străin al perceperilor mele estetice) şi nu ştiu dacă i-am mărturisit-o vreo dată, chiar dacă, vorba cîntecului, „ne cunoaştem de-o viaţă” – am fost doar colegi ai aceleiaşi promoţii, pe care o consider una dacă nu de aur, apoi la sigur de calitate aleasă. I-o spun acum, cînd Ioan Mânăscurtă sărbătoreşte o aniversare alcătuită dintr-o cifră magică: 5, şi iar 5, alături. La această confesiune a mea – nu am nici o îndoială – se alătură, cu multe urări de sănătate şi noi împliniri şi alţi colegi de promoţie sau de facultate, acum aflaţi „pe orbita Bibliotecii Municipale”. Ceilalţi, îi vor spune un cuvînt aniversar la timpul şi la locul pe care le vor găsi mai potrivite.

Vl. P.