Biblio Polis - Vol. 24 (2007) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
VIAŢA FILIALELOR / ЖИЗНЬ ФИЛИАЛОВ / LIBRARY`S BRANCHES LIFE
Liviu REBREANU
Puterea credinţei

Iisus a cucerit inima omenirii prin iubire. Iubirea adevărată, mare, necondiţionată e taina tuturor fericirilor pământeşti şi cereşti. Numai iubirea apropie pe om de Dumnezeu. Cine iubeşte aievea crede. Numai credinţa învaţă iubirea.

Credinţa e temelia sufletului omenesc. Din credinţă izvorăsc toate năzuinţele, toate puterile omului. Sufletul fără credinţă e ca o barcă fără cârmă [...]

Fără credinţă omul nu poate înfăptui nimic în lume, nici chiar în domeniul realizărilor materiale. Credinţa e temelia nu numai a omului, singuratic în mijlocul lumii, ci a întregii evoluţii umane. Progresul omenirii nu se poate susţine fără sprijinul statornic al credinţei. Omenirea n-a făcut şi nu va face un pas înainte decât de mână cu credinţa. Credinţă mare trebuie să aibă artistul când creează, şi omul de ştiinţă când lucrează, şi omul politic când călăuzeşte mersul poporului. Pretutindeni credinţa întreţine focul sacru, ea înalţă idealurile, ea întăreşte inimile şi sporeşte râvnele, ea creează entuziasmul şi nădejdea. Credinţa e însăşi esenţa vieţii omeneşti.

De aceea puterea ei n-are margini şi nu cunoaşte piedici. Omul cu credinţă mare în suflet izbândeşte totdeauna în lume. Credinţa străbate infiniturile şi le tălmăceşte, credinţa simte misterul şi-l pricepe. Ea e scânteia divină în om.

Iisus a aşezat biserica creştină pe stânca credinţei. Creştinismul e religia iubirii, dar şi mai mult a credinţei. Iubirea e o urmare sau un rezultat al credinţei. Iisus spune mereu, că cine crede se va mântui. Cuvântul, care a fost la început, e credinţa cea atotputernică şi atotcuprinzătoare. Mântuitorul nostru a cerut înainte de toate credinţă. Prin ea cei săraci şi năpăstuiţi vor putea îndura viaţa aceasta, prin ea cei puternici îşi vor înmuia inimile, prin ea cei însetaţi de mai bine vor dobândi fericirea.

Şi, în cursul veacurilor, credinţa a ieşit mereu din toate încercările. Dâre luminoase şi fapte mari n-au lăsat în urma lor decât oamenii şi popoarele pline de credinţă [...] .

Iar noi? Frământări de toate felurile ne încearcă, ne ispitesc. S-ar părea că trăim vremuri de descompunere, nu de mărire. Aparenţele sunt însă înşelătoare. Zbuciumările sunt numai la suprafaţă. Sufletul nostru e puternic şi plin de mari făgăduinţi, fiindcă e plin de credinţă. De două mii de ani am trăit numai prin credinţă şi numai prin credinţă am biruit. Vom birui şi criza trecătoare de azi. Neamul românesc e un rezervoriu de credinţă vie.

Viitorul e al nostru.

(Din revista România, 6 ianuarie, stil nou, 1924; număr special de Crăciun 1923; fragmente)