Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IN MEMORIAM
Alexandru-Horaţiu FRIŞCU
Lazăr Ciobanu, un exemplu rarisim de cumsecădenie, erudiţie şi pioşenie
missing image file Lazăr Ciobanu
(17.11.1932 – 28.VII. 2008)

Pe cinci septembrie a.c. s-au împlinit 40 de zile de când bunul nostru scriitor Lazăr Ciobanu, supărat pe noi şi pe toate cele lumeşti, s-a ridicat la ceruri. S-a dus nu atât pentru a-şi găsi linişte şi alinare vieţii sale nedreptăţite, suprapuse unei lumi strâmbe cu formule existenţiale bizare, ci pentru a-l sluji pe Domnul, mai îndeaproape, cu cumsecădenia, erudiţia şi pioşenia care l-au caracterizat. Zic, s-a dus să-l slujească pe Cel de Sus fiindcă din serviciul pe care ni l-a adus nouă, celor de jos, cu dragoste şi profesionalism, nu s-a ales cu mare lucru. S-a dus precum a trăit: modest, liniştit, resemnat, deşi fiind un intelectual desăvârşit cu multiple porniri, n-a mai reuşit să le adune pe toate într-un mănunchi literar testamentar...

Vorbeam de cumsecădenie, erudiţie şi pioşenie. Să le luăm la rând. Cum altfel poate fi numit, decât cumsecădenie, gestul său de a nu permite nimănui să-i cheme o maşină a Serviciului de asistenţă medicală urgentă, pentru a nu sustrage medicii, cum zicea el, de la cazuri mult mai grave. Şi asta o spunea un om cu semne vădite de infarct şi cu o serie de afecţiuni acute... Îmi amintesc, aici, de un gest similar făcut cândva de Alexander Fleming, savantul care a dat medicinei cea mai puternică armă contra multor maladii – penicilina, decedat în centrul Londrei, fără asistenţă medicală, din acelaşi motiv de a nu deranja pe nimeni. Am adus aceste exemple nu pentru a-i compara pe cei doi, departe de mine gândul, ci doar pentru a le atrage atenţia ţopârlanilor hipermediatizaţi de ieri şi de astăzi care, cu orice zgârietură, aleargă la medic. Şi statul, afară de aceasta, le oferă anual, pe gratis şi obligatoriu, investigaţii la Lecisanupr (fostul şi actualul Spital al nomenclaturii), ca nu cumva, Doamne fereşte, vreo coadă de topor să slăbească niţel şi să nu poată fura pe rupte...

Despre erudiţia şi enciclopedismul lui Lazăr Ciobanu nu am multe de adăugat. Le ştie toată lumea. Vreau să aduc doar un singur exemplu. Nu cu mult timp înainte de dispariţia sa, ne întorceam de la o lansare de carte (am avut onoarea de a sta pe aceeaşi scară cu savantul Lazăr Ciobanu) şi pe drum am avut imprudenţa de a mă aventura într-o discuţie privind viaţa lui Ion Luca Caragiale, îmbărbătat şi de faptul că tocmai citisem cartea lui Şerban Cioculescu Viaţa lui I.L. Caragiale. Şi unde o iau eu curcăneşte prin biografia lui Caragiale. Zic: „Bunicul marelui dramaturg, Ştefan, după cât se pare, a fost albanez...” Atât am apucat să spun, fiindcă Lazăr Ciobanu a continuat imediat: „Aşa este, dar el a crescut într-o lume grecească, pe insula Idra din golful Egina, aproape de Atena, şi a venit în Ţara Românească în 1812, ca bucătar al penultimului domn fanariot, Caragea, de unde ar fi primit şi porecla de Caragiale, adică „om al lui Caragea”... Între timp, eu am închis definitiv gura, iar savantul a continuat: „Ştefan s-a căsătorit cu Maria, grecoaică, care nu cunoştea albaneza şi copiii lor au învăţat doar două limbi, greaca şi româna. Au avut cinci copii: Costache, actor, Luca (tatăl scriitorului), Iorgu şi două fete, Ecaterina şi Anastasia. Mai toţi copiii lor au fost înzestraţi cu talente actoriceşti...” Şi
mi-a ţinut Lazăr Ciobanu, până la uşa apartamentului meu, o veritabilă lecţie de istorie literară, de parcă nu eu citisem adineaori despre Caragiale, ci el. Nu întâmplător pe la numeroasele lansări de carte sau diferite întruniri literare, moderatorii adesea îl prezentau drept academician. Poate ca nimeni altul decât el, Lazăr Ciobanu, ar fi meritat acest titlu. Şi într-o lume croită mai drept, aşa ar fi fost...

Lazăr Ciobanu are importante contribuţii la valorificarea, în condiţii vitrege, de ocupaţie străină, a operei clasicilor noştri: Mihai Eminescu, Ion Creangă, D. Cantemir, Al. Donici, B.P. Hasdeu ş.a. A îngrijit minuţios numeroase ediţii, a scris prefeţe, postfeţe, note, comentarii, analize.

Ca vechi, constant şi fidel prieten al BM „B.P. Hasdeu” a scris o admirabilă prefaţă pentru bibliografia-catalog Alecu Russo (Ed. „Museum”, 2006, p. 6-8). Când i s-a propus un onorariu, l-a refuzat categoric, deşi ştim noi bine cum se descurcă cercetătorii ştiinţifici ajunşi la pensie... Aşa era el: prea de tot modest, nepretenţios, era omul ce se mulţumea cu puţinul făcut în sudoarea frunţii. La conferinţe, lansări de carte, alte evenimente şi manifestări ştiinţifico-culturale prefera să ia cuvântul la urmă, şi „respectând regulamentul”, deşi avea de spus multe, iar informaţiile pe care le deţinea meritau a fi denunţate în prim-plan. Modestia aceasta excesivă, dar posibil, nu mai puţin – şi verticalitatea sa morală şi de savant – i-au jucat festa. Numele lui lipseşte în cele opt volume ale Enciclopediei moldoveneşti sovietice, unde au încăput mii de nechemaţi! Şi mai trist că nu a fost inclus nici în dicţionarul enciclopedic Literatura şi arta Moldovei (2 vol., 1985-1986)... Bine că este prezent măcar în Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia (1812-2006).

Despre pietate pot spune doar atât: a fost un om cu frică de Dumnezeu. Şi încă un detaliu. După ce, la presiunea noastră, a acceptat totuşi să chemăm o ambulanţă, în timpul când brancardierii îl scoteau pe uşă, el a cerut cu ultimele puteri ca doamna Ana, soţia sa, să-i dea ochelarii de citit. Noi ne dădeam bine seama că în starea în care se afla nu-i trebuiau ochelari de citit, dar ne-am conformat. Nu voia să rateze vreun eventual moment de luciditate pe care i l-ar fi oferit soarta şi el să nu poată citi. Aşa a făcut-o toată viaţa, oriunde se afla, inclusiv în superba sa bibliotecă de circa 10 000 de volume, adunate selectiv şi cu grijă pe parcursul vieţii... Aşa s-a întâmplat că pe această ultimă porţiune din viaţa lui, ochelarii de citit nu i-au mai fost de folos, nouă însă ne-ar prinde bine nişte ochelari pentru restul vieţii, poate nu atât pentru citit (totuna noi, chiar de citim, învăţăm prea puţin), cât de acei pentru mers, pentru orientare în spaţiu, în întunecimea noastră... Să ne ierte Lazăr Ciobanu că n-am însuşit îndeajuns lecţiile de înţelepciune pe care ni le-a oferit cu atâta generozitate, că în cotidianul dezlânat şi efemer nu l-am preţuit, cât ar fi meritat... Pentru toate acestea ne pare rău, dar ne pare bine că a fost şi că l-am cunoscut!

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-l aibă în paza Sa.

Alexandru-Horaţiu FRIŞCU