Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES
Vlad POHILĂ
Un model de ţinută enciclopedică în domeniu: Dicţionarul avangardelor de acad. Dan Grigorescu

O carte uimitoare, sub mai multe aspecte, poate din chiar toate punctele de vedere. Impozantă. Frumoasă. Vastă. Densă. Este rodul unei munci migăloase şi, probabil, de lungă durată a savantului Dan Grigorescu, dar e şi rezultatul unei conlucrări fertile cu unii colegi de breaslă mai tineri, mai curînd discipoli ai maestrului, cu redactori, programatori, operatori, designeri, în fine, cu sponsorul acestui volum de excepţie. Pentru toţi autorul găseşte, în Cuvînt-înainte la ediţia a 2-a, frumoase cuvinte de laudă şi gratitudine.

Mi-a fost dat să-i văd, răsfoindu-l, pe unii dintre potenţialii cititori / utilizatori ai acestui dicţionar: pictori, jurnalişti, reporteri TV, critici de artă, studenţi de la Arte, de la Litere sau de la Jurnalism. Am citit în ochii lor nu numai interes, curiozitate, dar şi dorinţa de a avea alături cît mai des, poate mereu, asemenea carte. Privirile unor trădau o anumită invidie: „Ce noroc de cel care a intrat în posesia unui asemenea volum!...” Aceştia, sînt, în temei, şi principalii destinatari ai grandioasei opere elaborate de acad. Dan Grigorescu. Cu gîndul la ei am purces la scrierea acestei consemnări. Alt gînd m-a purtat la prilejul de a aduce, un cît de modest omagiu lui Dan Grigorescu, cel care s-a călătorit în primăvara acestui an, puţin înainte de a fi împlinit 77 de ani (născut la 13 mai 1931, decedat la 15 aprilie 2008). Ceva timp înainte de plecarea în lumea celor drepţi terminase un volum de Memorii, care va apărea postum.

missing image file

Licenţiat al Facultăţii de Filologie de la Universitatea Bucureşti, la specialitatea limba şi literatura engleză (1954), îşi ia doctoratul cu teza Shakespeare în cultura română modernă, fiind considerat un demn discipol al lui Tudor Vianu. Însuşi Dan Grigorescu are o impresionantă biografie de muncă şi creaţie, o vastă şi prodigioasă activitate, marcată de cele mai diferite intersecţii cu lumea literaturii şi artelor: redactor de Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA), muzeograf la Muzeul de Artă al României, redactor-şef la editura de arte Meridiane; lector de istorie şi cultură românească în SUA; lector, apoi titular al Catedrei de literatură comparată a Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde este titularizat profesor, în 1990; redactor-şef al revistei Arta, director al Institutului de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române şi un important colaborator al Institutului de istoria artei din cadrul aceluiaşi prestigios for ştiinţific suprem. Membru corespondent (1993), apoi membru titular (2004) al Academiei Române. A prezentat – şi în Ţară, şi peste hotare – sute de vernisaje ale artiştilor plastici români, despre care a scris numeroase articole, studii şi monografii.

Este extrem de bogată şi variată bibliografia lui Dan Grigorescu, încît cine vrea să desprindă din ea anumite titluri – pentru o prezentare sumară – riscă să omită lucrări fundamentale. Vom încerca să prezentăm, cronologic, domeniile de bază în care s-a manifestat acest savant de seamă: a) literatura română „pură” şi în plan contrastiv cu alte literaturi din Europa şi din lume (volumele Romanul realist al secolului al XIX-lea, Direcţii în poezia secolului XX, Introducere în literatura comparată); b) arta românească (Trei pictori de la 1848, Ion Pacea, Ion Sălişteanu, Ion Brăduţ Covaliu, Brâncuşi: rădăcinile operei, A History of Romanian Art, Brâncuşi şi arta secolului XX, Brâncuşi şi arta modernă etc.); c) literatura şi arta engleză (Shelley, Shakespeare şi cultura română modernă, Realitate, mit, simbol: un portret al lui James Joyce, Arta engleză etc.); d) literatura, arta şi cultura americană (13 scriitori americani, Arta americană, Dicţionar cronologic al literaturii americane, Marile canioane, Înainte şi după Columb, La nord de Rio Grande, Între cultură şi coca-cola, Dicţionar alfabetic al literaturii americane, Romanul american al secolului XX, Civilizaţii enigmatice din nordul Americii, Istoria literaturii americane în date ş.a.); e) alte civilizaţii (Călătoriile domnului Rubens, Columb şi insulele zburătoare, Necunoscutul de la Ambasada Franţei. Un episod al biografiei lui Giordano Bruno); f) arte moderne, confluenţe şi interferenţa artelor (Expresionismul, Cubismul, Pop-Art, Istoria unei generaţii pierdute – Expresioniştii, Constelaţia gemenilor. Studiu de iconologie, Aventura imaginii, Jocul cu oglinzile, Povestea artelor surori. Introducere în ekphrastică, Dicţionarul avangardelor).

A tradus piese dramatice de Shakespeare şi Bernard Shaw, creaţii din literatura amerindiană (a Pieilor Roşii), poveşti eschimose; a coordonat prima ediţie critică a operei lui Shakespeare în România, Opere de Byron (vol. 1-4), scrieri de Shelley; a îngrijit ediţii de restituire a scrierilor lui Dragoş Protopopescu, primul mare anglist român, ale lui Petru Comarnescu (americanist) şi ale lui Alice Voinescu (esteticiană, teatrolog). Dintre distincţiile de care s-a bucurat acad. Dan Grigorescu amintim: Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române (1980), Medalia de Aur a Asociaţiei criticilor americani (1977), Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002).

„Cu o biografie culturală impecabilă”, scriind „despre subiecte cît de variate, pe atît de profesionist studiate interdisciplinar” (Răzvan Theodorescu), acad. Dan Grigorescu s-a impus ca un specialist de seamă în promovarea şi explicarea artelor moderne, o dovadă concludentă în acest sens fiind şi Dicţionatul avangardelor.*

Elaborarea oricărui dicţionar implică nebănuite dificultăţi. Acestea, greutăţile, sporesc în cazul unui dicţionar cu caracter universal. Dacă însă autorul sau autorii mai abordează şi un domeniu mai puţin valorificat, drumul pînă la editură al unei asemenea lucrări este cu totul sinuos, cu pante şi povîrnişuri ameţitoare, riscante. Că dicţionarul elaborat de acad. Dan Grigorescu este o lucrare din această categorie – universal, tratînd o sferă sau mai multe sfere insuficient ori nesigur explorate – ne-o demonstrează chiar faptul cum s-a căutat o definiţie (cît de cît) explicită a însuşi termenului de bază al demersului autoricesc, avangardă.

„De-a lungul secolului al XIX-lea, notează Dan Grigorescu, cuvîntul avangardă a continuat să fie asociat cu ideile politice radicale; dar, odată cu începutul secolului al XX-lea el a căpătat o conotaţie neutră, numind, de data aceasta, inovaţiile în cîmpul ei, indiferent de orientarea politică a acestora (subl. noastră – Vl. P.) Primele consemnări în dicţionare ilustrează acest înţeles, de pildă: „Avangardist – pionier sau inovator în orice fel de artă într-o anumită perioadă”, vezi Oxford English Dictionary din 1910” (p. VI a Dicţionarului avangardelor).

Şi continuă: „Fenomenul a fost descris exact de Janson” (H.W Janson, istoric şi critic al artei, în eseul Myth of the Avand-Garde, 1975 – n.n., Vl. P.). Iată şi consideraţiile lui Janson: „Avangarda impune, ca pe o condiţie a existenţei ei, o ambianţă socială îndeajuns de bine fixată în propriile tradiţii, apărată de un gust public îndeajuns de stabil şi de larg răspîndit care să poată fi contrazis şi ofensat de scrierile şi operele de artă care abandonează canoanele şi standardele recunoscute ale valorii, în căutarea unor noi forme şi sensuri. Din era romantică şi pînă în anii ’50 ai acestui secol, inovaţiile s-au produs într-un asemenea ambient social. (...) Respingerea de către oficialitate, care a început să facă parte din destinul artistului din primele decenii ale secolului al XIX-lea, le-a adus artiştilor, e drept, multe suferinţe, dar, în acelaşi timp, le-a dat o libertate aproape totală faţă de preceptele oficiale şi de instituţiile care le promovau; altele au devenit condiţiile de care depindea artistul de avangardă şi în funcţie de care se articula atitudinea sa faţă de propria operă. Ce a produs, atunci, spargerea acestui canon? Fără îndoială, acceptarea de către public a pictorilor din Şcoala de la New York, în anii 1955-1960. (...) Brusc, în chip surprinzător, operele acestor artişti au început să fie cumpărate de muzee şi de către colecţionari, o atitudine entuziastă, la fel de lipsită de echivoc, pe cît fusese de categoric înainte refuzul. Schimbarea, neaşteptatul, au devenit o valoare în sine” (p. VII).

Deşi lucrurile (definiţiile) parcă s-au limpezit, discuţiile pe marginea felului cum trebuie înţeleasă, interpretată, prezentată publicului noţiunea de avangardă continuă. Astfel, criticul de artă Bruce Altshuler acredita ideea că, „înţeleasă ca o parte a istoriei modernismului, avangarda pare să fi dispărut odată cu ivirea schimbărilor culturale, sociale, economice care au primit numele de postmodernism. Judecînd lucrurile din perspectiva practicii verbale, tinerii artişti de astăzi nici măcar nu mai pronunţă cuvîntul avangardă, pentru că îl socotesc echivalent cu asemenea noţiuni cum ar fi „originalitate completă” şi „încredere în progresul tehnic” (p. VII).

Prin contrast, alt teoretician al artelor, Ian Chilvers, este convins că „dacă avangardă înseamnă, înainte de toate, forţa de a şoca, de a indigna, de a dezgusta publicul şi, odată cu el, pe unii critici, atunci se poate demonstra că ea (avangarda, – n.n., Vl. P.) încă mai există şi, mai mult decît
atîta, că termenul are o largă circulaţie”.

Am reprodus doar cîteva episoade din aprecierile, respectiv, contestările făcute de unii mari specialişti în studiul artelor, pe care Dan Grigorescu îi citează în abundenţă, supunîndu-i unei analize pertinente. Însă, chiar şi din cele citate de noi, devine clară, explicabilă, confesiunea cercetătorului nostru: „Nu i-a fost întotdeauna uşor autorului cărţii de faţă să decidă care sunt scriitorii sau artiştii ce corespund definiţiilor (adesea atît de şovăielnice şi contradictorii) ale avangardei (...)” (p. X).

Aşadar, Dicţionarul recenzat vizează, în temei, artele plastice, figurative şi literatura de avangardă, avînd ca limite cronologice finele sec. XIX – începutul secolului XX şi pînă în zilele noastre. Intenţionat, se face abstracţie de alte domenii, în care avangarda are cele mai diferite şi mai impresionante manifestări ale avangardei: arhitectură, cinematografie, muzică, teatru etc. Însă chiar şi cu aceşti doi piloni – artele figurative şi literatura – cartea lui Dan Grigorescu este un vast îndrumar informativ-cognitiv, cu elemente clare de tratat ştiinţific, capabil să satisfacă interesele, curiozitatea, necesităţile de studiu ale unui număr foarte mare de beneficiari – la unii dintre ei m-am referit la începutul recenziei, menţionînd că mulţi şi-ar dori să aibă la îndemînă, cotidian, un instrument de lucru atît de cuprinzător şi sigur prin informaţia furnizată. Am mai menţiona rigurozitatea definiţiilor, precizia, iar în multe cazuri – şi caracterul exhaustiv al informaţiilor oferite, exuberanţa, dar şi eleganţa expunerii, uneori cu alură estetică. Pentru ca cititorii noştri să-şi poată forma o imagine despre acest valoros lexicon, am selectat din cuprinsul lui un singur articol – cel despre marele Brâncuşi. Chiar dacă admitem că viaţa, opera şi contribuţiile originale, pe drept cuvînt – revoluţionare, ale „magului de la Tîrgu-Jiu” sînt, în genere, cunoscute, niciodată nu e de prisos să luăm cunoştinţă de încă un punct de vedere, cu atît mai mult cu cît această viziune (din Dicţionarul avangardelor) este una comprimată, capabilă să substituie, în unele privinţe, ample studii şi monografii, mai greu accesibile omului mereu grăbit din veacul în care trăim.

BRÂNCUŞI, Constantin (1876-1957, n. Hobiţa, jud. Gorj), sculptor român. La sfârşitul sec. XX, la peste 40 de ani de la moartea lui Brâncuşi, critica se dovedea încă derutată de semnificaţiile unei opere – asupra căreia, totuşi, cade de acord că a deschis un orizont larg întregii culturi vizuale a epocii. Dificultăţile încep o dată cu încercările de a-l aşeza într-un loc anume al curentelor artistice din prima jumătate a secolului: unii îl consideră abstracţionist, uitând că formele sculpturii sale nu constituie o despărţire de lumea realului, ci o esenţializare a ei, că artistul însuşi definise clar acest demers când spusese „nu sculptez păsări, ci zboruri”. Alţii îl privesc ca pe un proto-minimalist, fără să ţină seama că B. nu urmărea, pur şi simplu, o reducţie a mijloacelor de expresie, că nu acesta era scopul ultim al artei sale, ci o concentrare a semnalului în forme elocvente (care vor putea fi văzute, dacă privitorul se va uita îndeajuns la ele). Cu toate că s-ar cuveni, poate, să fie citite cu mai multă luare-aminte intervenţiile unor minimalişti, care le cer privitorilor un efort intelectual mai susţinut pentru a surprinde înţelesurile formei dincolo de ea însăşi, într-un context cultural mai larg, şi să se compare cu soluţiile lui B. pentru care nici o operă nu reprezenta încheierea, ci începutul căutării sensului; „uită-te pân-oi vedea!” E, fireşte, greu să se stabilească dacă aceşti artişti au cunoscut nemijlocit opera brâncuşiană, dar nu se poate omite faptul că ea a fost printre cele care au pus întâia dată această problemă a raportului dintre formă si sensul care o transcende. Prin atelierul lui B. nu au trecut decât foarte puţine personalităţi importante ale sculpturii sec. XX, care să se fi format direct sub îndrumarea sa (Modigliani-sculptorul şi Miliţa Pătrascu sunt două din strălucitele excepţii); şi aceasta, desigur, pentru că, potrivit celebrei sale replici, în umbra marilor stejari nu mai pot creste alţi copaci. Dar, fără nici o excepţie, criticii constată că unii artişti a căror statură a dominat mişcările de avangardă din prima jumătate a sec. XX datorează, la rândul lor, lui B. descoperirea noilor universuri ale artei moderne şi a sensurilor lor. Se vorbeşte curent despre influenţa sa asupra lui Archipenko şi Epstein, despre marea admiraţie mărturisită adesea de Gaudier-Brzeska. Şi se citează de multe ori cuvintele rostite de un alt mare artist modern, Henry Moore: „De la gotic încoace, sculptura europeană a fost năpădită de muşchi şi de licheni, de tot soiul de excrescenţe ale suprafeţei care au ascuns complet forma. A fost misiunea lui B. să le înlăture şi să ne facă să devenim din nou conştienţi de valoarea formei.” Dar sunt şi artişti din ultimele decenii ale secolului, din vremea când postmodernismul polemiza – adesea, cum se ştie, violent – cu majoritatea direcţiilor modernismului, care recunoşteau în B. un model al operei lor. Carl Andre, de pildă, se referea la Coloana fără sfârşit ca la motivul de inspiraţie a construcţiilor sale, în care convertea modelele verticale ale monumentului brâncuşian în aranjamente orizontale. Sunt şi mulţi artişti importanţi ai sec. XX care mărturisesc că lecţia lui B. a fost esenţială pentru ei în privinţa realizării unei sinteze complexe a sugestiilor sculpturii primitive cu sintaxa artei moderne. Şi poate că nu ar trebui trecută cu vederea o încercare de a explica substanţa operei brâncuşiene prin puterea marelui sculptor de a rămâne în contact cu forţe spirituale inaccesibile semenilor de rând. E concluzia unuia dintre cei mai de seamă reprezentanţi şi comentatori ai postmodernismului, Richard Kostelanetz. În orice caz, creaţia brâncuşiană are încă nevoie să fie privită cu deplină luciditate, fără prejudecăţi şi fără banale izbucniri encomiastice, care tind să ia locul informaţiei istoric-culturale şi teoretice. Una dintre cele mai dificile probleme întâmpinate de exegeţi e să explice în ce chip o creaţie care cuprinde atâtea variante – aparent puţin diferite între ele – ale operelor reprezintă unul dintre modelele cele mai impunătoare, din întreaga istorie a artei, ale unităţii de concepţie.

Nu am încercat să stabilim care ar fi în Dicţionar proporţia sau raportul, corelaţia arte figurative – literatură, nici gradul, modul la care aceste două vaste domenii ar fi expuse unei nuanţuate competiţii. În opinia noastră, ambele domenii (genuri) sînt suficient de amplu şi de corect prezentate. Totuşi, am rămas cu impresia că artele figurative beneficiază de o reflectare ceva mai meticuloasă: pe lîngă nume de artişti plastici, partizani sau apropiaţi ai avangardei, sînt descrise şi diverse mişcări, cercuri sau grupări artistice moderne, muzee, reviste de specialitate, critici de artă, filozofi şi alte personalităţi ce s-au expus pe tema apariţiei, afirmării şi evoluţiilor avangardei în artele plastice. M-au impresionat articolele despre celebrele mişcări avangardiste din Occident precum Der blaue Reiter, Die blaue Vier, Die Brucke, CoBrA, Hyth-Teech Art, Neue Sachlichkeit, New Style, Pittura colta, Rhytm Goup, Şcoala de la New York, Şcoala de la Paris ş.a. Ca fost ghid în marile muzee de arte din Rusia, am citit cu un interes aparte, surprins de exactitatea prezentărilor, despre unele faimoase grupări (sau: mişcări, curente, manifestări) ale avangardei ruse de la începutul secolului XX: Lumea artelor („Mir iskusstv”), Coada de măgar („Oslinîi hvost”), Trandafirul albastru („Golubaia roza”), Valetul de caro („Bubnovîi valet”), Lîna de aur („Zolotoe runo”) etc. Fireşte, sînt amplu descrişi cei mai diferiţi termeni specifici avangardei din sec. XX, iniţial în Europa de Vest şi în America de Nord, iar cu timpul – în lumea întreagă. Cei care doresc să se edifice în materie de noţiuni de bază, fundamentale, ale artei şi literaturii contemporane, le vor găsi pe toate în Dicţionarul recenzat. Celor mai curioşi dintre tinerii cititori, eventual şi creatori, le recomandăm să citească şi unele articole precum: Calculator, Arta pe; Cibernetică, Artă; Internet, Arta pe; Internet, Literatură pe; Video, Artă, Poezie sonoră, Poezie virtuală şi alte asemenea.

În ciuda aşteptărilor – căci titlul lucrării lui Dan Grigorescu te duce, prioritar, cu gîndul la artele figurative –, literatura de avangardă este şi ea amplu prezentată. Ne vom ilustra aserţiunea prin enumerarea cîtorva nume de rezonanţă ale literaturii române: N. Stănescu, M. Sorescu, T. Tzara, Urmuz, B. Fundoianu, I. Voronca, E. Ionescu, L. Dimov, M. Cărtărescu ş.a. Vom reţine şi unele nume glorioase ale literaturii universale: S. Beckett, B. Brecht, J. Cortazar, T.S. Eliot, P. Elluard, W. Faulkner, S. Freud, F. Kafka, Vl. Maikovski, O. Mandelstam, A. Malraux, F. Pessoa, N. Sarraute, J.-P. Sartre, R. Tagore şi încă mulţi, mulţi alţii. Pe acest fundal al unei veritabile exuberanţe, am căutat şi nume ca J. Ortega y Gasset, A. Camus, J.L. Borges, M.V. Llosa, G. Garcia Marquez, Umberto Eco... – astea însă lipsesc, desigur, nu din neatenţia autorului, ci pentru că nu s-or fi încadrat în principiile sau parametrii ce definesc plenar avangarda. Este, de altminteri, unica nedumerire pe care mi-a provocat-o familiarizarea cu Dicţionarul avangardelor, or, subliniez, e la mijloc o cerinţă, respectiv, o observaţie pur subiectivă cum, probabil, mai pot exista, în legătură cu orice lucrare enciclopedică de anvergură.

Un cuvînt aparte se cuvine a fi spus despre persoana datorită căreia a devenit posibilă apariţia acestei cărţi de excepţie. Persoana care a înţeles valoarea acestei lucrări, aducînd o contribuţie substanţială, decisivă, pentru tipărirea, în condiţii excelente, a Dicţionarului avangardelor, se numeşte dna Elisabeta Euripide Moraitakis. Acest gest, cu totul deosebit, chiar şi în obştea mecenaţilor şi filantropilor, l-a făcut în memoria părinţilor dumneaei, Elena şi Cleovol Elefteriades (Eleutheriades), fiind, indirect, şi un omagiu fratelui Stephan Eleutheriades (n. 1922), arhitect şi pictor brazilian, grec originar din Mangalia, prezent, de altfel, şi dînsul, în lucrarea recenzată de noi, la p. 211-222. Originară din Dobrogea, acum trăitoare la Atena, dna Elisabeta E. Moraitakis are şi o strînsă legătură sentimentală cu Basarabia, unde a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa soţul dumneaei, Euripide Moraitakis. Cu adevărat, lumea aceasta atît de mare, pînă la urmă este mică... Tatăl dlui E. Moraitakis, respectiv socrul dnei Elisabeta, Constantin E. Moraitakis, a fost o personalitate de seamă a Bisericii Române şi a celei Elene, a Ortodoxiei în ansamblu. La Chişinău s-a aflat în perioada martie 1919 – ianuarie 1933, fiind implicat în numeroase evenimente ecleziastice, culturale şi chiar politice de o importanţă aparte nu numai pentru provincia nou-unită a României Mari, nu numai la nivelul Regatului României, dar şi de anvergură pan-ortodoxă. Vom aminti doar cîteva episoade semnificative. Preotul Constantin E. Moraitakis a oficiat liturghii la două dintre cele mai impozante biserici din Chişinău: „Sf. Tiron” (Ciuflea) şi „Sf. Pantelimon”, cunoscută şi acum ca „biserica grecească”. Licenţiat al Facultăţii de Teologie din Chişinău, a cîştigat simpatia şi consideraţia unor ierarhi precum Gurie Grosu, Visarion Puiu, Miron Cristea; ale lui Gala Galaction sau Nicolae Iorga, ca să nu mai vorbim de marea căldură şi încredere cu care l-au înconjurat înalte feţe bisericeşti din Atena, Constantinopol, Ierusalim... „Cărturar cu vastă pregătire teologică şi larg orizont intelectual, poliglot, fin diplomat, Părintele Protoprezbiter [C.E. Moraitakis] a fost un om înzestrat cu toate darurile necesare vocaţiei sale de slujitor al lui Dumnezeu şi al Bisericii, devotat semenilor săi şi neîntrecut în ştiinţa relaţiilor de prietenie şi cooperare între oameni, instituţii şi popoare”, notează acad. Virgil Cândea pe coperta-spate a volumului Preotul Constantin E. Moraitakis, de Euripide Moraitakis (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004). Este o carte ce merită toată atenţia noastră şi la care vom reveni cu o proximă ocazie...

Vlad POHILĂ

*Dan Grigorescu. Dicţionarul avangardelor. Ed. a 2-a, revăz. şi adăug. – Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2005. – 743 p.