Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
FILE DE CRONICĂ / ХРОНИКА / CHRONICLE
Vlad POHILĂ
Despre noi: Transilvania din Sibiu şi Familia română din Baia Mare

Să fi pus oare întîmplător, Nicolae Iorga, amintirea, memoria, într-o legătură directă cu suferinţa? Doar tocmai marele nostru istoric şi om de cultură nota, în Cugetări: „Cele mai scumpe amintiri sînt cele de care e legată suferinţa noastră biruitoare”. Şi tot acolo, parcă dorind să continue firul gîndului: „Amintirea suferinţelor tale păstreaz-o bine: e comoara cea mai scump plătită”. Parcă din altă extremitate a cugetului şi totuşi, pe o lungime de undă similară, Nicu Steinhardt considera util, necesar, poate obligatoriu: „Să-şi umple omul memoria cu fapte bune ca să aibă cu ce se obloji şi mîngîia. Ele, singure, pot îndulci scurgerea lentă şi rece a timpului pur”.

Am citat, la întîmplare, trei abordări româneşti ale memoriei, după care am căutat să văd cum tratează acest subiect şi alţii. I-am lăsat în pace pe istoricii şi înţelepţii antici, i-am evitat special pe ruşi, am renunţat şi la reflecţiile despre amintire-memorie ale Johann Wolfgang von
Goethe sau ale altui spirit german. Deşi am la îndemînă suficiente date, nu am zăbovit asupra percepţiei polonilor, finlandezilor sau celor trei popoare baltice, toate aceste cinci naţiuni avînd cu noi un segment din trecut identic, marcat de ororile ocupaţiei şi împilării ruseşti. Posibil, şi datorită acestui segment de istorie popoarele imediat sus-numite au un sentiment deosebit de acut al memoriei, al neuitării faptelor de altă dată. Totuşi, mi-am oprit atenţia, de această dată, la francezi, pentru că, am impresia, percepţia franceză a lucrurilor, respectiv, a amintirii, a trecutului, a istoriei pare a ne fi cumva mai familiară, mai accesibilă, poate. Nu ştiu cine l-ar contrazice pe Victor Hugo, citind aceste rînduri: „Trecutul este o parte din noi înşine, posibil, cea mai importantă. Valul care ne poartă, seva care ne dă viaţă, ne vin din trecut. Ce-ar fi un copac fără rădăcini? Ce-ar fi un rîu fără izvor?
Ce-ar fi un popor fără trecutul său?” Să fi ştiut oare faimosul scriitor francez ce au spus, pe aceeaşi temă, alţi doi mari conaţionali de-ai săi? Căci, prin această maximă, V. Hugo a dat, se pare, un soi de replică, sau poate a vrut să tragă alarma a propos de o afirmaţie a lui Voltaire: „Se ştie prea bine că amintirea lucrurilor trecute se alterează din generaţie în generaţie”. Deşi, dacă e să vorbim de alarmă, Napoleon Bonaparte spusese ceva mai înainte, pe cît de clar, pe atît de sever, milităreşte: „Un cap fără memorie este o fortăreaţă fără garnizoană”.

Am insistat asupra felului cum se abordează sau cum ar trebui abordate noţiuni ca amintirea, memoria, comemorarea, neuitarea, nu numai pentru a enunţa un adevăr banal, în egală măsură şi trist, şi dureros... Să nu fie cu supărare nimănui, dar aşa văd eu lucrurile: românii în ansamblu şi noi, basarabenii, în special, stăm prost de tot cu amintirea, cu memoria istorică. Ne cunoaştem slab, prost sau pervers trecutul; nu avem în sînge virtutea de a cinsti faptele – nici pe cele de vitejie, nici pe cele de jertfire sau de suferinţă. Amnezia istorică ne-a fost inoculată secole la rînd de străini, cu o deosebită rîvnă, în ultimele două veacuri aproape, de cotropitorii din Răsărit. Acum, în condiţii aparent înnoite, memoria noastră este „dozată”, „direcţionată”, raţiunea şi inima fiind supuse unor oribile „intervenţii chirurgicale”, pe care cei mai mulţi le acceptă, stînd cuminţi, poate indiferenţi, dar poate deznădăjduiţi în faţa primejdiei de a fi total rusificaţi, sovietizaţi, deznaţionalizaţi, mancurtizaţi, zombificaţi. Un defetism de cea mai rea speţă a lovit nemilos, cu multă cruzime, dacă nu chiar fatal comunitatea basarabeană. Mă refer, în primul rînd, la băştinaşi, la românii basarabeni, deoarece reprezentanţii altor etnii conlocuitoare de la noi, graţie unor „concepţii” la nivel de stat, cu accentul pe grija excesivă faţă de minoritari, nu prea au de ce să-şi facă asemenea probleme.

Cît de cumplit este infectată comunitatea noastră de amnezie istorică – repet, o amnezie specifică, deoarece este programată (şi realizată) „de sus” – ne putem da lesne seama observînd reacţiile celor mulţi la proslăvirea faptelor „de glorie” ale ocupanţilor, pe de o parte, şi neglijarea izbînzilor şi suferinţelor localnicilor. La sărbătorile cotropitorilor, de pildă, la 24 august, numeroşi cetăţeni sînt scoşi din case, pentru a face un public cît mai impresionant numeric, dar mai trist e că unii ies şi benevol la asemenea acţiuni de terfelire a demnităţii noastre naţionale. Nu mă refer acum la străini, ci la unii localnici; nu atît la cei ce au rămas prin definiţie, incurabil „sovietici”, ci la unii tineri care au absolvit licee sau facultăţi româneşti. Prin contrast, de ziua comemorării deportaţilor, se subţiază continuu rîndurile celor care se adună la piatra comemorativă din Piaţa Gării (piatră care, deocamdată, nu are nici o şansă de a deveni un monument pe potriva tragediei trăite de basarabenii „ridicaţi” în cîteva valuri, după ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940). An de an „se uită” tot mai mult de importanţa zilei de 27 martie / 9 aprilie 1918, dată care prin 1990-2004 se marca de către relativ multă lume. Aşa s-a întîmplat şi în acest an: ziua Unirii Basarabiei cu România a rămas într-un con de umbră, într-un colţ al uitării. Din fericire, ne-au amintit despre această sărbătoare alţii. Inclusiv două reviste literare din Ardeal: Transilvania de la Sibiu şi Familia română de la Baia Mare. Le prezentăm mai jos, sumar, cu toată gratitudinea pe care o merită iniţiatorii şi realizatorii acestor proiecte cultural-comemorative de excepţie.

„Transilvania”, nr. 3-4, 2008, ediţie specială „Basarabia – 90”

Am crezut şi cred în „atracţia polilor”, adică nu numai în dreptatea logică, dar şi în eficienţa unei asemenea atracţii. „Marginile” tind spre apropiere deoarece ele cunosc, trăiesc, simt aceleaşi stări, fapte, impulsuri. Este şi cazul Transilvaniei versus Basarabia, ca doi poli ai românităţii. Spaţiul, dar nici timpul, nu ne permit să intrăm în amănunte; oricum, numeroase fapte istorice şi culturale, surprinzătoare intersecţii de destine omeneşti ne demonstrează veridicitatea tezei privind caracterul benefic al atracţiei polilor, dacă nu şi iminenţa acestei atrageri.

Ni se pare deosebit de edificator cazul boierului basarabean Vasile Stroescu (1845-1926): pus în imposibilitate de a zidi cultură pentru semenii săi aflaţi sub crunta stăpînire rusă, ţaristă, mecenatul de la Chişinău îşi canalizează milioanele în Ardealul ce se mai zbătea atunci, la începutul sec. XX, sub coroana cu ghimpi a Imperiului Habsburgic. Astfel a contribuit basarabeanul V. Stroescu la ridicarea unor biserici ortodoxe pe pămînt transilvan, a deschis acolo şcoli româneşti, a acordat burse unor tineri talentaţi – români ardeleni – ca să-şi continue studiile la Bucureşti, Budapesta, Viena, Praga, Berlin etc. Parcă în replică, ardeleanul Onisifor Ghibu vine în 1917 la Chişinău, aducînd o contribuţie majoră la Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat. Despre anumite afinităţi, relaţii, intersecţii spirituale, sufleteşti, literare, culturale, fără a fi neglijat contextul social-istoric, tratează autorii unui volum intitulat atît de frumos: Lumini modelatoare, cu subtitlul: Legături literar-spirituale între Moldova (Basarabia) şi Transilvania (Chişinău – Bucureşti, 2002).

Desigur, cercetătorii acestui subiect mai au şi aspecte nevalorificate. Unul dintre acestea mi-a venit în minte răsfoind revista Transilvania din Sibiu. În perioada interbelică destui tineri basarabeni îşi făceau studiile la Universitatea din Cluj. După Dictatul de la Viena (30 august 1940), majoritatea instituţiilor culturale româneşti din Clujul ocupat de hoardele lui Horthy s-au evacuat la Sibiu. Printre studenţii de la Facultatea de Medicină era şi tînărul chişinăuian Lică Cosmescu, viitorul prozator şi traducător Alexandru Cosmescu (1922-1989), personalitate cu contribuţii importante pentru menţinerea culturii româneşti în Basarabia sub ocupaţie sovietică. missing image file Aşa cum mi-a povestit însuşi scriitorul, în toamna lui 1942, după căderea Odesei, împreună cu alţi tineri basarabeni aflaţi la studii în Sibiu, au organizat un miting al elanului patriotic juvenil, avînd lozinca „Budapesta, ca Odesa!” E de menţionat că manifestarea a avut loc fără acordul autorităţilor locale, în schimb a beneficiat de adeziunea multor colegi de facultate sibieni, cărora li s-au alăturat şi alţi orăşeni... Deşi în altă formă, şi în alt sens, Budapesta oricum a căzut, ceva mai tîrziu, pe cînd Sibiul, slavă Domnului, a fost ferit de prăbuşiri.

În primăvara acestui an, a sosit la Chişinău un lot mai puţin obişnuit al revistei Transilvania: este vorba de nr. 3-4 pentru 2008, o ediţie specială cu genericul „Basarabia – 90”. E un volum impozant, 152 de pagini, într-o excelentă execuţie poligrafică, întrunind circa 20 de studii, articole, documente, mai multe imagini edificatoare.

Cîteva aspecte îmbucurătoare se desprind, vrei-nu vrei, în legătură cu această apariţie editorială venită la noi din inima Transilvaniei.

În primul rînd, am sublinia faptul că revista în cauză a văzut lumina tiparului în unul dintre cele mai frumoase şi mai civilizate oraşe româneşti: suficient să amintim că Sibiul a fost ales / numit, în 2007, Capitala culturală europeană, titlu jinduit de zeci de oraşe de pe bătrînul continent, dar care este acordat, totuşi, unui număr limitat de localităţi urbane, în urma unei selecţii riguroase efectuate de prestigioase foruri de talie mondială.

Al doilea aspect ce merită a fi pus în evidenţă este însăşi revista Transilvania, una dintre cele mai vechi şi mai prestigioase publicaţii din spaţiul literar şi cultural românesc. Întemeiată la 1 februarie 1868 – aşadar, cu 140 de ani în urmă –, a apărut un deceniu la Braşov, ca „Foaia Asociaţiunii Transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român”, avîndu-l ca redactor-şef fondator pe George Bariţiu (1812-1893). Acest eminent om de cultură – publicist, scriitor, istoric, traducător – merită pe deplin supranumele de „Ctitor”, căci tocmai G. Bariţiu a fondat primele publicaţii ardelene, inclusiv Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură (ambele, în 1838 ) care, aidoma revistei Transilvania, au avut o existenţă lungă şi extrem de benefică pentru spiritualitatea românească. Fruntaş al Revoluţiei de la 1848, lui G. Bariţiu îi mai revine meritul de a fi întemeiat ASTRA transilvană, fiind şi unul dintre membrii-fondatori ai Societăţii Academice Române, actuala Academie Română. Din 1881 Transilvania se editează la Sibiu, beneficiind de colaborarea unor somităţi ale literaturii, ştiinţei şi culturii române precum G. Coşbuc, O. Goga, I. Agârbiceanu, V. Goldiş, Al. Dima, S. Puşcariu... Printre altele, în 1887, această publicaţie din Sibiu retipăreşte, din revista Columna lui Traian, chestionarul întocmit de B.P. Hasdeu Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română.

O serie nouă a Transilvaniei apare în 1972, în contextul renaşterii unor reviste literare şi culturale în provincia românească. Timp îndelungat la cîrma revistei s-a aflat criticul literar Mircea Tomuş care, în nişte frumoase zile de toamnă, în 1976, a vizitat şi Chişinăul, împreună cu Nichita Stănescu... Am avut atunci norocosul prilej să-i văd şi să schimb cîteva vorbe cu ei, într-o cameră, de la etajul doi (trei – în stil rusesc), a hotelului Codru. Seria actuală a Transilvaniei datează din iarna lui 1990. În unul din primele numere apărute în condiţii de libertate, redactorii revistei literare de la Sibiu i-au solicitat un mesaj lui Emil Cioran, din care reţinem aceste rînduri: „Cărţile mi-au fost refugiul ideal. Şi cînd am aflat că au fost distruse, toţi aceşti ani ai trecutului meu au dispărut cu ele pentru a doua oară”. În aceeaşi perioadă, imediat „post-decembristă”, Transilvania tipăreşte, în premieră pe Ţară, romanul Ferma animalelor, de George Orwell, pe care anterior românii, ca şi Anul 1984 sau alte creaţii de acest original scriitor englez, putuseră doar să le asculte, pe calea undelor „inamice”, la Radio Europa Liberă.

În fine, al treilea aspect demn de a fi reţinut are în vedere o frumoasă iniţiativă, dar şi excelenta realizare a acesteia: un număr întreg, special, dedicat Basarabiei, şi mai exact, aniversării de nouă decenii de la unirea noastră cu Ţara. Revista se deschide cu un editorial, Omagiu al revistei Transilvania, semnat de dl prof. dr. Corvin Lupu, redactorul-şef al publicaţiei sibiene şi din care cităm: „În comemorarea a 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, revista Transilvania a dorit să ofere cititorilor ei şi posterităţii un număr dedicat integral Basarabiei [...]”. În continuare, autorul precizează că această minunată idee „s-a realizat în cea mai mare parte de colaboratori ai noştri din R. Moldova”, „datorită excepţionalei implicări a dlui Pavel Moraru, de curînd membru al colegiului de redacţie al revistei Transilvania”.

Nu este întîmplător faptul că numărul ca atare se deschide cu un studiu al lui Pavel Moraru, doctor în istorie, cercetător ştiinţific principal III la Institutul Naţional pentru studiul totalitarismului (INST), din Bucureşti: Basarabia, de la Marea Unire pînă azi. Privire sinoptică. Reia subiectul în articolul Sărbătorirea celei de-a 25-a aniversări de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, cu care, de altfel, se încheie, simbolic, acest număr special al Transilvaniei. După ce astfel cititorul este iniţiat în miezul problemei, sînt date publicităţii cîteva documente: Cum s-a alcătuit Sfatul Ţării? de G. Tofan (1880-1920) şi Procesul-verbal nr. 1 al şedinţei Sfatului Ţării (din 21 noiembrie 1917). Acestor materiale li se alătură articolul Un document inedit scris de Dumitru Mârza, deputat în Sfatul Ţării, ce reflectă evenimentele din Basarabia din anii 1917-1918, scris de dr. Mihai Taşcă, colaborator la Institutul de istorie, drept şi stat al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM). O amplă, densă abordare istorică şi istoriografică a constituirii Sfatului Ţării o face într-un studiu omonim dr. în istorie Gheorghe Cojocaru, cercetător ştiinţific coordonator la acelaşi institut al AŞM. Dr. conf. univ. Ion Ţurcanu de la Universitatea de Stat a Moldovei tratează despre Sfatul Ţării şi problema limbii române; Ion Negrei, redactorul-şef al revistei de istorie Cugetul scrie despre Naţionalizarea învăţămîntului în Basarabia în anul 1917, iar Octavian Ţâcu, dr. conf. univ. la ULIM, abordează un subiect dintre cele considerate „sensibile” şi chiar „dificile”: Moldovenii ca identitate „imaginară” în perioada Imperiului Rus.

Cîţiva autori prezintă pe unii membri ai Sfatului Ţării, ctitori de seamă ai Marii Uniri din 27 Martie / 9 Aprilie 1918: Ion Inculeţ – savant şi om politic (drd. Adrian Pelivan), Pan Halippa – Apostolul Unirii (dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal III la INST), Daniel Ciugureanu, un fiu al Basarabiei ce şi-a făcut deplin datoria faţă de Ţară şi Neam (Nuţu Roşca, dr. în filologie, Sighetu Marmaţiei), Elena Alistar, o conştiinţă politică şi naţională românească (Nataşa Peteu, profesoară de istorie la Liceul Teoretic „N. Bălcescu” din Medgidia, jud. Constanţa).

Cumva detaşate de linia acestui număr tematic de revistă se prezintă articolele Evreii şi bolşevismul în Basarabia interbelică (1917-1940) şi Cadre importante din armata subversiunii bolşevice în Basarabia, ambele semnate de dr. P. Moraru. Însă numai o aparenţă este această detaşare, căci rolul unor alogeni, rol asimilat activităţii subversive, pro-sovietice şi antiromâneşti, constituie o faţetă organic legată de zădărnicirea idealurilor Marii Uniri din 1918.

Dr. Lucia Sava de la Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu” din Cahul „re-descoperă cotidianul” basarabean, tratînd despre Populaţia şi habitatul urban al Chişinăului la începutul secolului al XX-lea, iar subsemnatul, în eseul polemic Şi totuşi, limba română!... prezintă starea de azi a limbii române din R. Moldova, respingînd tentativele oficialilor de la Chişinău de a impune politonimul „limbă moldovenească”, în detrimentul denumirii corecte – limba română – vorbită, utilizată cotidian, şi la noi, în stînga Prutului, în pofida vitregiilor istoriei.

Aşadar, prin efortul redactorilor şi al autorilor săi, revista Transilvania, nr. 3-4 / 2008, a schiţat un tablou veridic al Basarabiei de-a lungul unui secol, pînă în prezent, reuşind să reliefeze nişte probleme-cheie ale existenţei noastre: bătălia pentru limba română ca element major al supravieţuirii etnice; estomparea identităţii naţionale şi zbuciumul recuperării acesteia; miracolul menţinerii românismului într-o provincie expusă unei cumplite deznaţionalizări, respectiv rusificării şi sovietizării; impresionanta activitate a unor vrednici fii ai neamului românesc din Basarabia (ca să recurgem la o definiţie dată nouă de N. Iorga încă în primii ani ai sec. XX) şi, prin contrast, rolul nefast al unor rătăciţi (de regulă, alogeni, dar şi localnici deznaţionalizaţi) în păstrarea statu-quo-ului convenabil cotropitorilor etc. Şi cum orice efort merită o notă, dăm şi noi Transilvaniei de la Sibiu un zece pe care redactorii ei îl pot înscrie cu inima curata în palmaresul politicii lor editoriale.

Vom încheia această sumară trecere în revistă prin a cita din nou din editorialul dlui Corvin Lupu: „În actualele condiţii de colaborare româno-română din cele două state, revista Transilvania şi-a propus să se implice mai mult în promovarea relaţiilor culturale la est de Prut. De aceea, nu dorim să ne oprim cu acest număr [...]”. Mulţumim din suflet Transilvaniei, colegilor şi prietenilor de la Sibiu, pentru această atitudine frăţească – acum şi în viitor.

***

Nu putem să nu consemnăm încă un eveniment de pe traseul cultural Sibiu–Chişinău: numărul special, dedicat Basarabiei, al revistei Transilvania, a beneficiat la noi de o frumoasă lansare. Manifestarea s-a produs la Sediul Central al BM „B.P. Hasdeu”, cu concursul generos al oaspeţilor de la Sibiu: dr. Pavel Moraru, Horia Savu, şi dînsul membru al colegiului de redacţie al prestigioasei reviste; Graţian Lupu, conferenţiar, ca şi H. Savu, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Dînşii au trecut Prutul cu un lot solid de publicaţii, din care au donat o bună parte bibliotecilor şi unor intelectuali basarabeni. Ţin să menţionez aportul energic al dlui M. Taşcă, un bun prieten al BM „Hasdeu” şi al revistei BiblioPolis, care a făcut tot posibilul ca prietenii sibieni să se simtă cît mai bine în timpul aflării lor la Chişinău, asigurîndu-le un program captivant şi variat, ce a inclus multe alte puncte, pe lîngă întîlnirea cu cititorii de la Biblioteca Municipală.

Se impune, credem, şi „dezvăluirea” unui amănunt mai ciudat: în chiar ajunul lansării care a avut loc pe 19 mai a.c., cineva „a avut grijă” să strecoare zvonul că Transilvania ar fi, acum, o revistă „decăzută” (fără a se preciza – în ce chip, din ce cauză etc.), iar în consecinţă, nu ar merita să fie astfel onorată la Chişinău. Lansarea oricum s-a desfăşurat, în condiţii bune, credem, adunînd peste 50 dintre intelectualii capitalei basarabene, care au devenit martorii unei manifestări culturale de calitate, pe post de moderatori producîndu-se dr. Pavel Moraru, dna dr. conf. univ. Lidia Kulikovski şi subsemnatul. Or, tocmai acest număr omagial demonstra contrariul! – că avem a face cu o publicaţie solidă, demnă de toată atenţia şi admiraţia noastră. „Enigma” aceasta cu „metamorfoza indezirabilă” a revistei de la Sibiu o habă m-a frămîntat, pe urmă însă am dat-o uitării: cîte se mai spun în lumea pestriţă a gazetarilor şi literaţilor! Cu totul întîmplător i-am găsit şi descifrarea, graţie unui interviu cu dl prof. dr. Corvin Lupu, pe care l-am citit în revista literar-artistică Rapsodia din acelaşi oraş unde se editează şi Transilvania. Ca să vedeţi numai: în ultimii ani Transilvania a inserat o serie de documente şi studii documentare privind situaţia minorităţilor etnice din Ardeal şi în genere din România, situaţie care a fost mereu una privilegiată; nici măcar în timpul celui de al Doilea Război Mondial nu a fost catastrofală, cum încearcă să o prezinte unii. missing image file Aşadar, revista care ne-a dedicat un număr special, „s-a aventurat” să publice şi alte adevăruri care nu sînt şi nici nu pot fi pe placul tuturor. Iar cine consideră „decădere” curajul de a spune nişte adevăruri în contrasens cu curentul de opinie general, global(ist) acceptat, contrar părerilor etalate de unii „elitişti”, „aleşi” – se ştie bine... În această situaţie, ne pare rău, dar oricum rămînem la opiniile noastre „decăzute”, cu speranţa că, pînă la urmă, cine are urechi va auzi, cine are ochi – va vedea, iar cine mai are şi un elementar bun-simţ – va renunţa la osîndirea a tot ce diferă de viziunea lor bazată pe o stranie etalare, ca să nu spun comercializare, a dramelor trăite de milioane de oameni în timpul celei de a doua conflagraţii mondiale.

Revenind la lansare, precizăm că dr. Pavel Moraru ne-a povestit cum s-a născut şi cum s-a materializat, la Sibiu, ideea unui număr special dedicat aniversării a 90-a a Unirii Basarabiei cu Ţara. Horia Savu s-a referit la demersul revistei – atît la numărul adus cadou basarabenilor, cît şi la alte preocupări ale redacţiei. Graţian Lupu a făcut un rezumat al istoriei revistei Transilvania, unele din amănuntele evocate de dînsul fiind preluate şi de noi, în rîndurile de ceva mai sus. Dintre chişinăuieni au vorbit pe marginea publicaţiei ardelene istoricii Gh. Cojocaru, Ion Negrei şi Mihai Taşcă, scriitorul Nicolae Rusu, dr. în filologie Veronica Bâtcă de la Institutul de specialitate al AŞM. Intervenţia dnei V. Bâtcă a impresionat în mod deosebit auditoriul: avînd două fiice care au făcut facultatea la Sibiu, iar în consecinţă avînd şi o strînsă relaţie sentimentală, dînsa a dedicat un veritabil imn de glorie, a făcut o poetică declaraţie de dragoste acestui oraş şi locuitorilor lui, poate, cu deosebire, prestaţiei intelectuale, firesc europene, a vechii şi frumoasei urbe transilvănene...

„Familia română”, nr. 1 (28), aprilie 2008

Istoria acestei reviste trimestriale de cultură, destinată cu precădere românilor din jurul României şi din diasporele româneşti risipite prin lume, a început în vara anului 1999, la Oradea, însă, cu regret, s-a curmat în 2006. Nu-i exclus să fi avut soarta atîtor alte publicaţii efemere, de nu era la mijloc fondatorul ei, conf. univ. dr. Constantin Mălinaş, mai exact – regretele, remuşcările domniei sale. Doar pornise o faptă bună, începuse editarea unei reviste culturale de calitate... Atîta doar că la Oradea această sămînţă bună, de la un timp, nu mai dădea rodul aşteptat. Ideea salvatoare a venit din apropiere, de la Baia Mare: aici, la începutul anului curent, a fost semnat un protocol, în baza căruia Familia română îşi reia apariţia, deja sub egida Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, director, dl Teodor Ardeleanu. Cosemnatari ai acestui document au fost: dr. C. Mălinaş, Tiberiu Moraru, preşedintele Fundaţiei Morăriţa din Oradea şi Ion M. Botoş, preşedintele Uniunii Dacia a românilor din Transcarpatia, cu sediul la Apşa de Jos – una dintre cele mai frumoase şi mai prospere comune româneşti din această zonă a actualei Ucraina.

Astfel s-a dat o viaţă nouă unei reviste... „Mă bucur că mai sînt îndrăzneţi în România, acolo, unde mulţi s-au frînt. Pentru că vremurile de azi nu sînt favorabile familiei româneşti! Sub nici o formă... Aşa că, îndrăzneţilor care vor să continue le doresc multă forţă şi curaj”, scrie într-o telegramă de felicitare medicul Corneliu Florea, un distins scriitor şi patriot român, de aproape trei decenii trăitor în Winnipeg, Canada.

A fost realizat primul punct al protocolului: s-a format colegiul de redacţie al revistei, în care intră personalităţi de seamă ale literaturii, culturii, ştiinţei şi – de ce nu? – ale businessului, atît din Ţară (mai ales din judeţele de nord-vest), cît şi din afara actualelor ei frontiere. missing image file Am rămas plăcut surprinşi să găsim printre membrii colectivului de redacţie şi o serie de personalităţi ale vieţii culturale, literare, bibliotecare de la Chişinău: dr. Lidia Kulikovski, istoricul Ion Negrei, publicista Nina Negru, Angela Munteanu ş.a., alături de scriitori, preoţi, cercetători ştiinţifici, lideri ai unor societăţi etno-culturale din regiunile populate de români ale Ucrainei, Ungariei, Serbiei, precum şi din Spania, Elveţia, Irlanda, Germania, Israel, SUA, Canada, Australia etc. Director-fondator al publicaţiei rămîne cel care şi este de facto: dr. Constantin Mălinaş, iar redactor-şef – Teodor Ardeleanu, directorul BJ „Petre Dulfu” din Baia Mare, unul dintre numeroşii intelectuali ardeleni sincer ataşaţi de Basarabia, un excelent prieten al bibliotecarilor şi bibliotecilor din Chişinău.

A fost realizat deja şi alt punct al protocolului: a văzut lumina tiparului nr. 1 al revistei Familia română, serie nouă, „băimăreană”. După cum observă scriitorul George Pârja, în editorialul „Familia română ca zestre”, publicat iniţial în ziarul judeţean Graiul Maramureşului, „primul număr al revistei Familia română, cu adresă maramureşeană, este dedicat Basarabiei. Gestul dlui C. Mălinaş mi se pare unul de conştiinţă, în apărarea unei idei. După cum se vede, se mai lasă şi idei ca zestre. Mai ales cînd are cine să le primească”.

Primim şi noi cu frăţească bucurie această frumoasă idee, dorindu-i, din tot sufletul, viaţă lungă şi cît mai mulţi destinatari, pe toate meridianele unde trăiesc de veacuri românii sau pe unde au ajuns în ultimul timp. Iar în semn de recunoştinţă, îi facem această sumară prezentare, cu speranţa că mai multă lume va afla despre re-lansarea Familiei române şi astfel va spori numărul celor care vor căuta să o citească, apoi să şi scrie pentru noua revistă de la Baia Mare.

După articolul introductiv „Revista Familia română din nou la drum”, urmează peste 30 de materiale publicistice, literare şi documentare, grupate în trei compartimente tematice: Basarabia 90, File de istorie, Actualitatea românească. Se încheie numărul cu Poşta redacţiei şi cu Aniversări culturale pentru perioada ianuarie – iunie 2008.

Din „compartimentul basarabean” vom reţine studiul lui Ion Negrei, redactor-şef al revistei de istorie Cugetul din Chişinău: Schimbarea la faţă a Basarabiei în 1917-1918. Alături e publicat Procesul-verbal al şedinţei Sfatului Ţării, din 27 Martie 1918, la care s-a votat Unirea Basarabiei cu România, şi acest text fiind pus la dispoziţia Familiei române de Ion Negrei. Sub genericul Restituiri sînt inserate amintiri despre Marea Unire din 1918, ale lui D. Carmeliuc, tipărite prima dată în 1920, la Cernăuţi. Pe aceeaşi undă a evocărilor se înscriu şi amintirile lui Gheorghe Pop Participant la o aniversare a ASTREI basarabene, precum şi Povestea familiei mele, de Ludmila Plămădeală; este un omagiu pe care-l aduce mamei, părinţilor, dna Lidia Elena Cosma, originară din Basarabia, conf. dr. la Facultatea de ştiinţe a Universităţii de Nord din Baia Mare. Publicista Eugenia Guzun de la Radio România Actualităţi tratează subiectul Unirea, din perspectiva tinerilor basarabeni, copiii mitingurilor de acum 20 de ani, temă continuată, într-un fel, şi de discuţia purtată la redacţie cu tineri basarabeni ce-şi fac acum studiile la universitatea băimăreană. Dr. Constantin Mălinaş se ocupă de rolul pe care l-a avut presa periodică românească în pregătirea opiniei publice în anul de graţie 1918, cînd mai multe provincii limitrofe Vechiului Regat, populate preponderent de români, îşi manifestau tot mai clar dorinţa de a se uni într-o ţară mare şi puternică – vezi articolul Tiparul în pregătirea Unirii din 1918. Silvia Scutaru scrie despre Participarea preoţimii la mişcarea de emancipare naţională din Basarabia la începutul sec. XX, iar Nina Negru se referă la începuturile sovietizării / comunizării Basarabiei rupte din trupul României Mari. missing image file Nu este întîmplător faptul că una din primele acţiuni de înstrăinare a provinciei basarabene a fost făcută prin rusificarea presei (şi, parţial, prin „moldovenizarea” ei), aşa cum ne convinge autoarea în studiul Formarea bazei poligrafice a RSSM după cel de al Doilea Război Mondial. Vor fi citite cu interes şi cu plăcere articolele Maramureşul şi Basarabia – elemente de imaginar colectiv, de Ioana Dragotă, precum şi Dorul de Basarabia exprimat în versuri, de Viorel Thira. La noi de Cornel Cotuţiu este un fragment dintr-o viitoare carte despre Basarabia zilelor noastre, mai exact, despre viaţa cotidiană, datinile, tradiţiile, limbajul unor oameni din judeţul Soroca. O bibliografie selectivă pe tema Unirea Basarabiei cu România (volume, articole şi studii în volume şi culegeri, alte lucrări din presa periodică), elaborată de Ana Grigor, încununează acest florilegiu de materiale consacrat nouă, basarabenilor, ca parte inseparabilă a naţiunii române.

missing image file

Celelalte două compartimente ale Familiei române fac dovada unui caracter miscelaneic al revistei, deşi, oricum, accentul este pus pe viaţa de zi cu zi şi cea culturală, în special, a românilor din preajma României sau plecaţi în ţări mai îndepărtate. Vom enumera unele din titlurile ce ne-au impresionat mai mult în cuprinsul compartimentelor File de istorie şi Actualitatea românească. Enigmaticii (încă!), bravii, neînfricaţii moţi – spaima tiranilor şi cotropitorilor – sînt surprinşi plastic în articolul lui Ioan Bâtea Moţii din Sătmar şi Maramureş. Despre mari şi prestigioşi clerici români aflaţi în serviciul enoriaşilor români din „neagra străinătate” scriu Ştefan Selek şi Stelian Gomboş. Colegul nostru Vasile Malaneţchi pune la dispoziţia cititorilor un amplu interviu cu compozitorul şi dirijorul de cor septuagenar Ion Melnic, unul dintre animatorii muzicii sacre din R. Moldova, pe urmele poetului preot şi martir Alexe Mateevici sau ale părintelui Alexandru Cristea, cunoscut ca un talentat compozitor şi dirijor de coruri bisericeşti. Antoaneta Turda pune în prim-plan o prezenţă a diasporei româneşti la BJ din Baia Mare: Flavia Cosma, din Canada, care, după cum ne edifică Ana Olos, s-a manifestat şi ca o foarte bună traducătoare a Poemelor incendiare de G. Elliott Clarke. Reţinem şi cîteva articole despre românii din Ungaria şi din actuala Ucraina – din faimoasa comună Biserica Albă, pe drept supranumită „capitală culturală a Maramureşului istoric”, precum şi din Crimeea, unde recent a luat naştere o societate culturală avînd ca obiectiv consolidarea rîndurilor celor vreo 6-7 mii de români purtaţi de soartă pe această mirifică peninsulă. Ioana Dragotă ne convinge că Jurnalul fericirii lui N. Steinhardt cucereşte noi spaţii culturale (fiind tradus în franceză, italiană, greacă, maghiară, ebraică şi, cu totul recent – în spaniolă), iar Stelian Gomboş face O scurtă incursiune în gîndirea creştină a lui Nicolae Steinhardt.

Din această Incursiune am ales pentru Dvs., spre luare aminte, două din reflecţiile marelui gînditor N. Steinhardt: „Dragostea implică iertarea, blîndeţea, dar nu orbirea şi nu prostia. Identificîndu-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mînă liberă canaliilor”; „Condiţia căzută a omului este nefericirea. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi. Cea dintîi datorie a unui creştin este de a fi fericit”...

Sincere felicitări, dar şi expresia întregii noastre recunoştinţe redactorilor şi autorilor de la Familia română – doar au (re-)lansat o publicaţie sortită interesului, preţuirii şi dragostei celor care vor avea şansa de a o citi. Rămîne ca redacţia să se menţină mereu pe linia de plutire anunţată de acest prim număr al seriei băimărene a revistei.

Vlad Pohilă

P.S. – Tocmai cînd dădeam acest număr la tipar, mai mulţi angajaţi ai BM „B.P. Hasedeu” au primit, prin poşta electronică, invitaţii la... Baia Mare, pentru a participa la lansarea nr. 2-3 ale revistei Familia română! Ne-am convins, astfel, şi ne-am bucurat că treburile acestei publicaţii merg bine. Venim neapărat la o proximă lansare în Maramureş, eventual la numărul al zecelea al Familiei române. Pînă atunci – Doamne ajută colegilor, fraţilor noştri băimăreni! Vl. P.