Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / НАШ ДУХОВНЫЙ ВДОХНОВИТЕЛЬ / OUR SPIRITUAL PATRON
George MUNTEANU
„Un geniu nativ de o structură deosebită, crescut în cultul universalităţii”
missing image file

[...] O activitate intelectuală de amploarea şi profunzimea celei a lui Hasdeu presupune, desigur, geniu nativ de o structură deosebită şi un climat de dezvoltare care să-i fi adus de timpuriu înţelegerea a ceea ce se va aştepta de la dînsul cînd va păşi în viaţa publică. Iar Hasdeu, după cum am văzut şi vom mai vedea, le-a avut pe amîndouă. Natură temerară în cel mai înalt grad şi crescut de tatăl său în cultul unei viitoare universalităţi pe care ar fi urmat s-o dobîndească poporul nostru prin cultură, era dotat şi cu însuşirile trebuitoare spre a nu eşua în acţiuni à la Don Quijote: apetenţelor sale spirituale puţin obişnuite, le corespundeau o minte vastă şi mijloace de a acumula cunoştinţe pe potrivă, capacitatea disocierilor migăloase, exhaustive, dar şi aceea a cuprinzătoarelor înmănuncheri de rezultate, disciplină de gândire necesară adecvării la obiect, dar şi imaginaţie prielnică ipotezelor îndrăzneţe şi fecunde, mobilitate extraordinară a facultăţilor şi acea predispoziţie de a separa spontan esenţa de aparenţă, care s-a concretizat, printre altele, în redutabilul său umor. Nu-i era aşadar dificil lui Hasdeu să îmbrăţişeze cele mai diferite preocupări intelectuale, şi s-ar zice că numai dintr-o plăcere pur sportivă, de atlet al spiritului, a încercat – şi a izbutit aproape totdeauna cu strălucire – să se afirme ca poet, prozator, dramaturg, istoric, lingvist şi filolog, folclorist, publicist şi om politic, animator cultural. În sfîrşit – mai mult prin tangenţă sau animat de elanuri trecătoare, decît sistematic, dar nu mai puţin remarcabil – Hasdeu şi-a spus cuvîntul şi ca teoretician şi critic literar, economist, jurist, filozof al istoriei.

Ar fi însă cu totul eronat să se rămînă la legenda sportivităţii sale intelectuale, a „diletantismului genial” pe care l-ar vădi multiplele lui preocupări, deşi prejudecata aceasta n-a dispărut cu totul. Mai mult decît fervoarea mesianică a tatălui său şi decît impulsurile pur subiective spre afirmarea multilaterală, Hasdeu trebuie să fi fost călăuzit spre prodigioasa lui carieră de propria-i înţelegere timpurie a sarcinilor uriaşe de ordin cultural care stăteau în faţa generaţiei sale. Nu se declara el heliadist şi urmaş al paşoptiştilor? Însă Heliade şi paşoptiştii avuseseră timp şi mijloace doar pentru a schiţa un început de drum culturii noastre moderne, lăsînd celor de după ei îndatorirea de a-l continua şi lărgi; acest testament subînţeles se poate descifra din aproape orice scriere a lui Heliade şi a paşoptiştilor, iar Hasdeu s-a legat să-i fie unul dintre cei mai credincioşi executori: „În adevăr – zicea el în 1901, precizînd indirect sensul iniţiativelor sale de o viaţă întreagă – într-o civilizaţiune bătrînă, toate ramurile culturii sunt de mult aşezate solid pe nişte baze definitive, astfel că fiecare ramură înfăţişează o specialitate vastă, suficientă ea însăşi pentru avîntul unui geniu oricît de puternic. Nu aşa este la începutul unei noi civilizaţiuni, cînd nimic nu e pregătit de mai înainte, toate sunt în aşteptare, toate sunt de dorit, şi iată de ce acolo talentele mai energice, unele mai bine, altele mai rău, se apucă de toate, dornice de a deschide toate uşile viitorului.” Aceeaşi idee îl călăuzea şi cu aproape un deceniu înainte, într-o conferinţă prin care transmitea parcă mai departe, generaţiei de după el, făclia primită de la luminătorii începutului de veac: „Rechemată din morţi prin suflul lui Tudor Vladimirescu, renăscută la o nouă viaţă prin avîntul generaţiunii de la 1848, botezată prin trecerea Dunării şi ghiulelele de la Griviţa, copil a trei momente sublime de entuziasm şi numai entuziasm, naţiunea română a intrat acuma în şcoală şi, intrînd în şcoală, ea cere de la pedagogii săi să-i dea cărţi ca să înveţe.”

Deşi a glumit statornic pe seama „tendenţionismului” lui Gherea, Hasdeu se călăuzea, aşadar, în uriaşa sa activitate, de o foarte precisă tendinţă patriotică şi democratică. Mai mult: meditase suficient asupra rosturilor acestei tendinţe, pentru a invoca în sprijinul ei şi al celor ce-o reprezintă înalte considerente de filozofie a istoriei, cu remarcabile implicaţii materialiste şi dialectice. Această profunzime a concepţiei l-a ferit în activitatea lui ştiinţifică şi de pedantismul îngust profesoral, şi de cosmopolitismul dizolvant, şi de naţionalismul miop (de care am văzut că nu scăpase cu totul în publicistică), înlesnindu-i perceperea exactă a necesităţilor noastre spirituale de pe atunci şi făcîndu-l să opună lui Titu Maiorescu şi Convorbirilor o direcţie ideologică încă insuficient subliniată. „O adevărată capacitate – susţinea Hasdeu la 1870, în Columna lui Traian, dovedind o înţelegere esenţial justă a rolului personalităţii în istorie – nu poate fi personală, ci este eminamente colectivă; ea cată să fie o putere reprezentativă în toată vigoarea cuvîntului, după cum o numea americanul Emerson; ea se pune totdeauna în cea mai strînsă armonie cu necesitatea secolului său şi a naţiunii sale; mai pe scurt, ea este servă, în loc de a fi domn. Dictatorii cei mărunţi de pe malul Dîmboviţei ar trebui să se pătrunză bine de această supremă lege, înregistrată la tot pasul în filozofia istoriei.” Şi, luînd atitudine împotriva cosmopolitismului apatrid: „Adevăratul amic al geniului omenesc este numai acela care-şi iubeşte înainte de toate propria sa ginte [...]. Fiecare neam reprezintă în concertul total o idee diferită, fără care n-ar putea fi armonie...” În lumina unor asemenea convingeri, se explică pasiunea neobişnuită a lui Hasdeu pentru „misterul dacic”; strădania neobosită cu care răscolea arhivele interne şi pe cele din întreaga Europă, în goană după documentele mai vechi şi mai noi referitoare la limba, instituţiile, obiceiurile, cultura poporului nostru din diferite epoci; chestionarele cu privire la limbă şi obiceiuri juridice, răspîndite de el în toate ţinuturile locuite de români; apoi examenul critic al munţilor de materiale adunate, cu încercarea de a determina pretutindeni specificul (pînă şi „franţuzirea” amorului în perioada fanariotă şi mai încoace, „înjosirea” lui în comparaţie cu atitudinea faţă de dragoste atestată în literatura populară, îl preocupă); în sfîrşit, sintetizarea rezultatelor, realizată nu numai prin operele pur ştiinţifice (monografia Ion-Vodă cel Cumplit, Istoria critică, Cuvente den bătrâni, Etymologicum Magnum Romaniae), dar şi prin cele literare (atîtea poezii de inspiraţie istorică, drama Răzvan şi Vidra, romanul Ursita etc.); pe atîtea căi, aşadar, Hasdeu ambiţiona să stabilească sub toate raporturile, începînd din epoca preromană şi pînă în contemporaneitate, „ideea diferită” pe care o reprezintă neamul românesc în „concertul total”.

Fapt demn de remarcat, Hasdeu, adversarul dintotdeauna al Junimii, în care vedea „o şcoală literară care a falsificat felul de a gîndi, de a simţi şi de a spune româneşte, introducînd în literatura noastră tînără pesimismul universitar, pedanteria obscură şi greoaie nemţească”, este şi el, prin anumite puncte de plecare ale vederilor sale filozofice şi de filozofie a istoriei, un discipol al nemţilor. Numai că al altei şcoli decît cea în cinste la Junimea: „ideea diferită” şi „concertul total” la care ne-am referit adineaori sunt de provenienţă curat hegeliană. În spiritul dialecticii hegeliene e şi opinia lui Hasdeu că „toate cunoştinţele omeneşti se întreleagă, se ajută şi se înrudesc, ca zeităţile lui Omer”. La sistemul de gîndire al lui Hegel pot fi raportate şi numeroase alte excursuri cu caracter filozofic ale lui Hasdeu, dar aici ne vom mulţumi să mai reproducem doar unul, semnificativ pentru implicaţiile lui dialectice: „Un X. într-o bună dimineaţă, povestea savantul, într-o şedinţă a Academiei, îşi închipuieşte că mă va zdrobi dîndu-mi epitetul de om-fragment. Ei bine, eu primesc epitetul. Orice porţiune a infinitului este un fragment. Un fragment este şi o rază a soarelui, un fragment şi soarele însuşi, un fragment este întreaga sistemă solară. De ce să nu fiu şi eu un biet fragment? Fiecare fragment, însă, are o misiune pe care o îndeplineşte în sfera totalităţii.”

Hasdeu a luat cunoştinţă de Hegel sub îndrumarea tatălui său, dar şi sub înrîurirea democraţilor revoluţionari ruşi şi a mediului universitar de la Harkov, urmărind probabil în continuare – asemeni intelectualităţii avansate din Rusia – şi lucrările filozofilor din „stînga hegeliană”, în speţă ale lui Feuerbach, după cum ne asigură şi un biograf care l-a cunoscut îndeaproape; îi putem bănui curiozităţi şi preferinţe în acest sens şi prin faptul că în Columna lui Traian publica un articol al lui Gr. Bengescu despre Filozofia idealistă şi noua filozofie realistă în Germania de la Hegel încoace. Mai trebuie observat că în alcătuirea concepţiilor sale filozofice şi de filozofie a istoriei au intrat elemente din Vico şi din Herder, precursori ai evoluţionismului hegelian, pe care îi citează, după cum îi citează des pe transformiştii Darwin, Spencer, Wallace, iar într-un rînd face această categorică afirmaţie: „Crist, Vico şi Darwin, în aceste trei nume se rezumă ştiinţa vieţii.” Eclectic, neizbutind să separe pe plan filozofic apele de uscat, Hasdeu opunea totuşi Junimii şi în această privinţă o direcţie cu multe aspecte pozitive. „Microschopenhauerii”, cum le zicea el, aveau o viziune încremenită asupra lumii şi, în speţă, a istoriei: statică, eleatică, în acord cu conservatorismul politic şi pesimismul lor; Hasdeu venea cu o viziune dinamică, heracliteană, evoluţionistă, implicit progresistă şi însufleţită de un optimism incoruptibil, pe care şi-a afirmat-o de timpuriu, într-un articol din tinereţe, Mandatele imperative-n privirea propăşirei, semnat elocvent „n...o...u” şi publicat în România, nr. 2, 1858, Hasdeu oferea o sumă de desluşiri edificatoare asupra izvoarelor care au alimentat progresismul concepţiei filozofice şi al eticii sale. După ce vorbea de „pesis-mul [pesimismul – n.n.] teologic” al lui Bossuet şi de concepţia similară a unui filozof al istoriei ca Vico, tînărul scriitor constata că abia timpurile apropiate au adus recunoaşterea principiului progresului: „Lessing rostise-ntăiul cuvînt nimerit, şi-n urmele marelui poet se sculară vechilii ai sfintei cauze. Unul întrecea p-altul, pîn-ce-n vremea noastră Feuerbach în Germania, Carlisle în Anglia, Everson în America ş-alţii dezvoltători nemuritorului principiu lui Hegel: «D-zeul îş află conştiinţa-ntru omul», nu pătrunsăsără chiar însuşi izvorul progresului; nu ni arătară pîn-la ce-nălţime a ajuns şi poate ajunge geniul omenesc.” Hasdeu nu se mulţumea cu această trecere în revistă a teoreticienilor ideii de progres, ci credea că poate formula două concluzii cu valoare normativă: „1. Un om lucrînd împotriva progresului nu este un om al secolului nostru. 2. Un om lucrînd împotriva progresului se leapădă chiar de firea sa d-om.”

Încă de timpuriu, aşadar, pledoaria pentru progres se impunea ca un aspect distinctiv deopotrivă al concepţiei despre lume, ca şi al atitudinilor sale etice şi civice, avînd consecinţe binefăcătoare asupra propriei activităţi şi bucurîndu-se de atenţie în epocă. Credincios acestei orientări iniţiale, fortificînd-o şi căutînd prozeliţi pentru ea, Hasdeu şi-a zis o dată chiar „ultraoptimist”, dar de aici nu rezultă că optimismul său era simplificator, vulgar, certat cu realitatea. Făcînd procesul pesimismului Junimii, în conferinţa Noi şi voi (1892), el ţinea să precizeze (într-o înşirare de motive care aminteşte un cunoscut sonet shakespearian): „Noi, optimiştii, vedem foarte bine că multe în lume se petrec adesea nu aşa cum ar trebui să se petreacă, apăsătorul zîmbeşte şi apăsatul îşi îneacă plînsul, trîndăvia se tolăneşte pe tapete şi munca asudă pentru un codru de pîine, şarlatanul cîştigă şi dreptul pierde, nevinovăţia e batjocorită şi neruşinarea se răsfaţă strălucind ca noroiul la lumină, bălăriile ascund şi înăbuşesc trandafirii, şi cîte şi mai cite; dar văzînd toate acestea, noi totuşi credem cu tărie, pentru individ ca şi pentru naţiune, că răul nu e universal şi exclusiv, că multe sunt bune, că binele e dator să dea piept cu răul, fără sfială şi fără cruţare, [...] că numai binelui îi aparţine izbînda la urma urmelor.”

S-ar părea, din partea finală a acestor precizări, că Hasdeu vede în optimism mai mult un abstract imperativ categoric moral, neîntemeindu-l îndestulător pe dialectica reală a desfăşurării lucrurilor – ceea ce e şi adevărat, şi nu. Nu e adevărat, în sensul că Hasdeu aplica în felul său concepţia evoluţionistă la realităţile istorice, vorbind spre exemplu de „copilăria” naţiunii noastre; de unde: „În Germania, Schopenhauer este la locul său cu Falstaff într-o dramă shakespeariană sau cu Tersit în Iliada. Acolo el dă mai multă varietate tabloului. Dar pesimism la noi? Copilaşii pesimişti ? N-am trăit încă, şi deja ne văităm că ţîţa nu e bună!” E adevărat, în sensul că aplicaţiile acestea şi argumentele pe care se întemeiau ele nu erau nici îndestulătoare şi nici cele mai ştiinţifice.

Neajungînd la concepţia materialist-dialectică şi istorică asupra lumii şi a societăţii, Hasdeu a trebuit să nimerească inevitabil într-o variantă a impasului care i-a definit pe toţi gînditorii de structură premarxistă, concepţia sa în materie de filozofie a istoriei caracterizîndu-se în esenţă, încă de pe vremea Istoriei critice, printr-un evolutionism vulgar, organicist, colorat în sens spiritualist, mistic. Istoricul ignorează cauzele reale, economico-sociale ale evoluţiei inegale a popoarelor, şi atunci, pe lîngă selecţia naturală a lui Darwin (inoperantă, şi aceea, cînd e să se aplice la domeniul social), vorbeşte de o „selecţiune providenţială”, care ar putea, pasămite, face oricînd ca un popor înapoiat să le devanseze pe celelalte. Părîndu-i-se „nu mai puţin fecundă în consecinţe şi nu mai puţin importantă ca însăşi selecţiunea naturală”, Hasdeu crede că această „selecţiune providenţială” poate fundamenta chiar o întreagă doctrină a „predestinaţiunii ginţilor”. Mai e de mirare, cu aceste precedente, că spre sfîrşitul vieţii, în Sic cogito, Hasdeu invocă aceeaşi „selecţiune providenţială”, inclusiv platonicianul „amor” mistic, pentru a „explica” ridicarea omului prin spirit către „dumnezeire”? Şi totuşi, în îndepărtata tinereţe, autorul nuvelei Duduca Mamuca începuse – promiţător – să-şi rîdă de idealiştii cei mai deocheaţi, solipsiştii! Convingător, adevărat cel mai adeseori, cît timp rămîne pe terenul sigur al faptelor din cadrul diferitelor sale specialităţi (unde – fapt cu totul remarcabil, foloseşte de multe ori spontan dialectica lui Hegel în sens materialist), cu parţiale vederi valabile în problemele de filozofie şi filozofia istoriei (principiul unităţii fenomenelor, cel de dezvoltare în sens progresiv al societăţii, de unde şi optimismul său etc.), Hasdeu eşuează în pragul altor generalizări de amploare, fiindcă de fapt incontestabila lui pasiune pentru ştiinţele exacte nu l-a determinat, în ultimă analiză, s-o rupă cu idealismul, cu fideismul, şi astfel a rămas la eclectismul propriu multor gînditori de formaţie premarxistă.

(După: G. Munteanu. Bogdan Petriceicu Hasdeu. – Bucureşti, 1963)

P.S. – Aducem, şi pe această cale, sincerele noastre mulţumiri dnei conf. univ. dr. Ala Cojocaru-Zavadschi de la Universitatea de Stat din Moldova pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie, spre publicare, mai multe materiale privind viaţa şi opera patronului spiritual al BM – B.P. Hasdeu.