Biblio Polis - Vol. 27 (2008) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
TEORIE ŞI PRACTICĂ / ТЕОРИЯ И ПРАКТИКА / THEORY AND PRACTICE
Dr. Gheorghe BULUŢĂ
Civilizaţia cărţii româneşti

Ca în orice altă ţară şi în România istoria cărţii începe cu manuscrisele. Cartea românească şi-a făcut apariţia în Evul Mediu, în scriptoriile mănăstirilor în care se copiau şi se ornau manuscrise, unele de o valoare artistică deosebită, aflate în prezent în mari biblioteci româneşti şi europene, între altele la Biblioteca Naţională a Franţei şi la Biblioteca Naţională a Austriei. În vreme ce în alte ţări europene cartea manuscrisă a dispărut după răspândirea tiparului, la români ea şi-a prelungit existenţa până târziu, în secolul al XVIII-lea.

Imprimeria şi-a făcut apariţia pe pământ românesc în primul deceniu al secolului al XVI-lea, prima carte fiind tipărită în 1508 la Târgovişte, în limba slavonă, limba oficială a bisericii şi cancelariei. Prima carte în limba română a fost tipărită la Sibiu în anul 1544. Până în secolul al XVIII-lea s-au publicat mai ales cărţi de cult, laicizarea cărţii şi a tiparului fiind târzie. Dacă în Transilvania au funcţionat şi tipografii particulare, în Ţara Românească şi mai târziu în Moldova tipografiile au fost create din ordinul domnitorilor. În secolul al XVIII-lea au funcţionat însă şi tipografii, ca cea de la Râmnic, sub autoritatea episcopului local şi a mitropolitului ţării.

La începutul secolului al XlX-lea au apărut şi în Moldova şi Ţara Românească tipografii laice, particulare, precum şi edituri care au jucat un rol esenţial pentru cultura românească. Acestea au fost create de intelectuali cu orizont european, oameni care s-au remarcat prin multiple întemeieri precum Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti. Dacă biblioteci particulare, unele cunoscute şi cărturarilor străini, precum cea a Stolnicului Constantin Cantacuzino, a domnitorului Constantin Brâncoveanu, şi cea a familiei domnitoare Mavrocordat, au existat şi în secolele XVII şi XVIII, bibliotecile publice au apărut în secolul al XlX-lea. La finele acestei perioade ele se înfiinţează în principalele oraşe ale ţării, dar şi în localităţi mici. Tot atunci s-au dezvoltat şi bibliotecile universitare şi şcolare, urbane şi rurale.

Tot în secolul al XlX-lea au apărut şi cabinetele de lectură pe lângă librării şi anticariate, cabinete ce editau cataloage şi ofereau cărţi franceze, germane şi româneşti de factură diferită.

A doua jumătate a secolului a adus o dezvoltare fără precedent în lumea cărţii – editură, bibliotecă, librărie, public. Diversificarea producţiei editoriale a coincis cu afirmarea gândirii şi creativităţii româneşti în domeniul ştiinţific, artistic şi tehnic. Industria poligrafică a luat avânt, înmulţindu-se tipografiile bine utilate. Astfel, la Expoziţia Universală de la Paris, din anul 1900 printre cele peste o mie de distincţii obţinute de România s-au numărat şi medaliile de aur obţinute de editurile Casa Şcoalelor, Socec şi Gobl.

Cartea românească a cunoscut în această perioadă o modernizare cu totul remarcabilă, prin conţinut, calitate tipografică şi aspect grafic, acesta din urmă fiind în acord cu stilul „1900” răspândit în Europa.

După Primul Război Mondial, în România întregită a început o perioadă de avânt economic ce s-a ilustrat şi în lumea cărţii. Revista „Grafica Română” din 1927 înregistra numai în Bucureşti 98 de tipografii. Industria tipografică se afla la nivel european şi era în plină expansiune, de vreme ce în 1939 în capitală erau 124 de tipografii.

Editurile mai vechi, precum Casa Şcoalelor îşi lărgeau activitatea şi apăreau altele noi, unele deosebit de importante pentru cultura românească: Cartea Românească, înfiinţată în 1919, Cultura Naţională, 1921, Scrisul Românesc, 1922, Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă, 1933. Asemenea edituri cu programe culturale de anvergură; cu serii şi colecţii de real prestigiu, au marcat o perioadă dintre cele mai productive sub aspectul marilor valori ale culturii naţionale. Editura Fundaţiilor Culturale Regale, de exemplu, în 1937 avea 21 de serii şi colecţii între care „Biblioteca Enciclopedică”, „Scriitori români contemporani”, „Biblioteca de filozofie românească” ş.a.

În afara marilor edituri cu prestigiu, existau şi mici edituri comerciale, fără importanţă pentru cultură. Civilizaţia cărţii româneşti producea dicţionare monumentale, albume de artă, ediţii critice, carte bibliofilă, carte şcolară, ediţii populare. Lectura publică, pe de altă parte, lua amploare, iar comerţul de librării se dezvolta, oferind o mare varietate de carte românească şi străină. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă îndruma, pe de altă parte, extinderea bibliotecilor publice în zonele rurale, făcând recomandări pentru selecţia cărţilor în funcţie de structura socială a aşezărilor şi de sumele de care dispuneau comunităţile, urmărind un program cultural coerent în care era inclusă cartea.

După al Doilea Război Mondial în România a avut loc o radicală schimbare de regim politic şi a început o altă vârstă şi pentru societatea românească, şi pentru lumea cărţii. Perioada 1944-1948 a fost o etapă de tranziţie de la formele interbelice la socializarea în universul cărţii. În martie 1949 a fost creată Editura de Stat, instituţie cu caracter enciclopedic. În acelaşi an au mai apărut şi alte edituri: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA), Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, Editura ARLUS-Cartea Rusă, Editura Academiei RPR, Editura Confederaţiei Generale a Muncii, Editura Tineretului, Editura pentru Cultură Fizică şi Sport. Programul acestora urmărea o largă accesibilitate, cartea, ieftină, cunoscând tiraje de masă.

Lumea editorială de după război a suferit restructurări succesive ce ilustrează etape distincte în viaţa cărţii, legate de momentele aparte ale climatului politic. Pe măsură ce se configurau unele programe, apăreau noi edituri, specializate pe un profil sau altul. Astfel a apărut o Editură Agro-Silvică de Stat (1953) devenită în 1969 Editura CERES, au fost create Editura Muzicală (1957), Editura Ştiinţifică (1960), Editura Enciclopedică Română (1986). Din ESPLA s-au desprins în anul 1960 Editura Meridiane şi Editura pentru Literatură Universală. În anul 1969 a avut loc o amplă reformă editorială. Din Editura pentru Literatură au luat naştere editurile Minerva şi Eminescu, iar Editura pentru Literatură Universală şi-a schimbat numele în Editura Univers. Ca urmare a aceleiaşi reforme au luat fiinţă Editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor şi Editura Kriterion. În acelaşi an, Editura Tineretului se constituie în două unităţi: Editura Albatros – pentru literatură destinată tineretului şi Editura Ion Creangă – pentru literatură destinată copiilor. S-au creat noi edituri şi în provincie: Dacia la Cluj-Napoca, Junimea la Iaşi în 1969, Scrisul Românesc la Craiova şi Facla la Timişoara, în 1972. Astfel, 17 edituri funcţionau într-un sistem unic, coordonat de Centrala Editorială, dar în subordinea unor instituţii diferite mai funcţionau şi alte case de editură: Politică, Didactică şi Pedagogică, Militară, Medicală, Muzicală, Editura Academiei.

Nu se poate spune că viaţa editorială românească era lipsită de diversitate. Toate domeniile, literatură, istorie, filosofie, artă, carte pentru copii şi didactică, erau bine reprezentate, în ediţii accesibile, nelipsind totuşi nici cartea bibliofilă. Editori şi traducători de o reală calitate intelectuală, graficieni şi redactori competenţi au lucrat în decursul câtorva decenii publicând cărţi de bună calitate. A existat, evident, o categorie de cărţi impuse de regimul comunist, mai ales în domeniul politic şi ideologic, dar şi în acela al literaturii, ce răspundeau comandamentelor oficiale, în special cărţi de reportaj şi poezie, antologii la anumite date festive, dar cu toate croşetele (tăieturile) introduse de cenzura foarte vigilentă, au apărut permanent ediţii din literatura clasică română şi universală, precum şi o nouă literatură română.

În cursul celor patru decenii din urmă se configurau perioade relativ distincte. După o epocă proletcultistă, în care a predominat literatura comandată de regim, care în afara unor excepţii ilustra didactic teze şi comandamente politice, fiind şi de o slabă calitate artistică, dar din care nu au lipsit clasicii literaturii universale (fiind totuşi favorizaţi scriitorii ruşi şi lipsind literatura contemporană universală), a urmat o perioadă de destindere. După 1965 lumea cărţii a cunoscut o anumită liberalizare, cenzura devenind mai tolerantă. Publicul a putut redescoperi literatura unor scriitori până atunci interzişi (Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Adrian Maniu, Ion Pillat ş.a.), în domeniul istoriografiei s-a produs o anumită relaxare, au început să apară şi ediţii de lux, pe hârtie fină, cu grafică mai rafinată, a devenit accesibilă literatura absurdului şi au apărut inovaţii în creaţia literară. Această „primăvară” a durat până în 1971, după care din nou, dar treptat, în unele secvenţe mai ales, s-a revenit la o severitate tot mai vexatorie din partea cenzurii.

Chiar în perioadele cele mai grele au apărut cărţi de valoare şi au activat editori profesionişti. Ediţiile critice de foarte bună calitate ale Editurii Minerva şi ale Editurii Academiei, traducerile din literatura străină publicate la Editura Univers, cartea de artă editată de Editura Meridiane, literatura română difuzată de editurile Cartea Românească şi Eminescu, lucrări serioase publicate la Editura Dacia, cărţile Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, obişnuiseră cititorii cu tipăritura culturală, astfel încât sub aspectul psihologiei lecturii se înregistra un viu interes al marelui public pentru carte. În România existau numeroşi cititori receptivi la cartea de poezie, critică şi eseu, la cartea de istorie şi de artă. Dacă este adevărat că se tipărea şi literatură de conjunctură, fără valoare, nu este mai puţin adevărat că cenzura nu permitea editarea pornografiei.

Neavând de ales, publicul neavizat se cultiva şi frecventa vrând-nevrând literatura bună, ignorând-o pur şi simplu pe cea „oficială” recunoscută ca atare. Preţul redus al ediţiilor populare şi chiar al celor de lux făcea ca o bună parte a populaţiei urbane şi chiar rurale să posede o bibliotecă de familie, mai mică sau mai mare. Exista o acută nevoie de lectură ce compensa frustrările sociale şi lipsa de atractivitate a mijloacelor audiovizuale. Teatrul şi cartea ofereau o evaziune foarte căutată şi librăriile nu duceau lipsă de cumpărători. Scriitorii aveau un real prestigiu, iar cărţile despre care se auzea că au fost în mod special în atenţia cenzurii se epuizau imediat. Deşi tirajele erau mari sau relativ mari, cartea se cumpăra repede. Uneori, cărţile foarte căutate serveau ca „monedă” în obţinerea unor servicii. Coada la librărie era un fenomen curent în acele vremuri. Pe de altă parte, după 1965 s-a produs şi o deschidere a fondurilor bibliotecilor publice care fuseseră „epurate” după instaurarea noului regim. În acea perioadă, unele cărţi cu menţiunea S (secret) au redevenit accesibile publicului.

Fenomenul editorial nu era lipsit de varietate şi editurile dispuneau de profesionişti cu merite remarcabile în domeniu. În afara faptului că în a doua jumătate a acestui secol se pot distinge perioade aparte, se manifestă câteva caracteristici specifice: centralizarea producţiei şi difuzarea cărţii, obişnuinţa marelui public de a cumpăra carte şi – coada la librărie, gustul „fructului oprit” – stimulat de cenzură, precum şi profesionalismul editorului.

O practică uzitată în ultimul deceniu al acestei perioade a fost încercarea editorilor de a obţine bunăvoinţa autorităţilor prin editarea unor volume omagiale în tiraje nedeclarate – mici, dar mediatizate. În schimbul acestora forurile oficiale acordau în mod tacit, şi oarecum complice, viza pentru planurile editoriale, cărţi şi autori, aceasta depinzând de calitatea personală a celor care erau implicaţi în procesul aprobării. Se mai poate observa prestigiul deosebit al scriitorului şi al omului de carte, echivalent oarecum cu al „vedetelor”, fenomen legat de marele interes pentru cultura scrisă, neconcurată încă masiv de mass-media, interes accentuat de caracterul compensator pe care îl dobândise lectura în această perioadă.

Sunt caracteristici proprii etapei încheiate în decembrie 1989 după care urmează pentru societatea românească şi pentru lumea cărţii o perioadă cu totul diferită sub toate aspectele şi care se defineşte prin căutarea unei identităţi.

De la începutul anului 1990, universul cărţii româneşti a intrat într-o altă etapă. Ca urmare a revoluţiei din decembrie 1989, a devenit posibilă înfiinţarea de edituri şi tipografii particulare. Condiţiile unui început de economie de piaţă au bulversat deopotrivă cererea şi oferta de carte, mentalitatea publicului şi a editorului.

Sub aspectul tehnicii poligrafice au apărut înnoirile.

Nu au întârziat să apară noile procedee de procesare computerizată, care au schimbat aspectul cărţilor, au modificat organizarea muncii în tipografii şi au făcut să apară un personal cu o nouă calificare. Calculatorul a cucerit progresiv terenul în edituri şi tipografii.

Funcţionează în continuare un număr redus de edituri publice care beneficiază de subvenţii şi de comenzi de stat, dar a apărut un mare număr de edituri particulare. Cenzura a fost desfiinţată, ceea ce a produs nu numai eliberarea expresiei artistice şi intelectuale, dar şi o neaşteptată invazie a pornografiei şi maculaturii pe piaţa cărţii. Publicul care, neavând posibilitatea de a alege, se obişnuise cu cărţi de calitate, s-a orientat în mod diferenţiat. Cererea şi oferta s-au diversificat şi s-au conturat, pentru prima oară după o jumătate de secol, noi categorii ale publicului, cu niveluri şi exigenţe variate.

missing image file

Preţul cărţii a înregistrat creşteri galopante, ceea ce a modificat obişnuinţa românilor de a cumpăra carte. Ca urmare, tirajele anumitor genuri de carte s-au redus drastic, punând în dificultate editurile care produc carte de consum. S-a schimbat aspectul grafic, mulţi editori mizând pe coperta comercială, de un gust îndoielnic. Numărul mare de edituri a permis şi neprofesioniştilor să activeze într-un domeniu până atunci limitat, ceea ce a avut drept consecinţă, în cazul multor cărţi, editarea în condiţii de redactare, corectură şi grafică uneori deplorabile. Pe de altă parte, un număr restrâns de edituri au păstrat nivelul profesionist şi şi-au elaborat programe respectabile.

Lumea editorială s-a cristalizat în noi structuri. Un Ghid al editurilor din România publicat de Biblioteca Naţională în 1994 înregistrează mai mult de 2000 de edituri, dar cifra nu este relevantă, dat fiind că multe dintre acestea nu funcţionează ori şi-au încetat activitatea după două-trei cărţi.

Explozia preţurilor şi marile dificultăţi ale difuzării dezorganizate reduc şansele micilor întreprinderi editoriale. Pentru prima oară se manifestă concurenţa pe piaţa cărţii, multe edituri fiind înlăturate de la început. Viaţa editorială gravitează, dincolo de producţia fără valoare, în jurul unui număr nu prea mare de edituri care şi-au păstrat prestigiul şi al altora nou apărute care şi-au câştigat în scurt timp o bună reputaţie.

În ultimul deceniu s-au schimbat foarte multe lucruri, dar lumea cărţii se află încă în convulsiile unei restructurări lipsite de modele adecvate. În această perioadă de căutări şi încercări s-au organizat totuşi târguri naţionale şi internaţionale de carte care au demonstrat interesul publicului şi al editurilor pentru asemenea manifestări.

Nu se pot prefigura încă direcţiile de evoluţie ale vieţii cărţii româneşti. La rândul ei, lumea bibliotecilor, mai protejată prin statutul public al acestei instituţii, cunoaşte transformări mai puţin spectaculoase, dar de perspectivă, îndreptându-se încet, dar sigur, către informatizare. Deşi este marcată de bugetul de austeritate propriu epocii, lectura publică din România cuprinde un mare număr de tineri şi adolescenţi în serviciul cărora le poate pune spaţii şi dotări incomparabil mai modeste decât în alte ţări europene, dar care se dovedesc foarte doritori să se formeze şi să se informeze îndeosebi în domeniile informaticii, dreptului, finanţelor, economiei, medicinei, dar şi încă interesaţi de literatură, capabili să citească nu numai în limba română, dar şi în limbile engleză, franceză, mai puţin germană, spaniolă şi italiană.

Principala problemă a civilizaţiei cărţii la români în acest moment este discrepanţa între aspiraţii şi posibilităţi, între necesităţi şi mijloacele de a le satisface, precum şi efortul de adaptare la o realitate în schimbare, cu identitate încă neprecizată.