Biblio Polis - Vol. 19 (2006) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
DE HRAMUL ORAŞULUI / ДЕНЬ ГОРОДА / THE TOWN’S DAY
Vl. PRISĂCARU
Două evocări, două „vase comunicante”
Tîrgul basarabean al anilor ’30 şi talentul literar al lui Al. Robot

Dacă li se poate reproşa ceva bibliotecarilor noştri... (repet: dacă!...), apoi în nici un caz nu li s-ar putea imputa necunoaşterea sau proasta cunoaştere a Chişinăului!

Şi nu numai de aceea că în cadrul Bibliotecii Municipale, la Sediul Central, de un deceniu deja activează energic şi fructuos un Departament întreg – CID „Chişinău” -, ale cărui scopuri, obiective, sarcini, rosturi, destinaţie etc. constau tocmai în a informa lumea cît mai bine, cît mai corect despre ce se face, ce s-a făcut şi chiar... ce se va face în capitala Republicii Moldova. La serviciile extrem de amabile, foarte generoase, şi incontestabil - competente ale CID fac apel mii de chişinăuieni, inclusiv bibliotecarii, astfel ei avînd o garanţie în plus că se documentează perfect despre viaţa municipiului, despre toate evenimentele ce au loc aici, despre personalităţile sale ş.a.m.d. De fapt, cine vrea să ştie mai mult despre activitatea CID „Chişinău” – iar aceasta echivalează cu un impuls nou, poate mai puternic, de a cunoaşte mai bine oraşul natal – le recomandăm să facă o „vizită de documentare” aici, ori să dea un telefon la 22.16.97. Sau, la urma urmei – să citească în paginile 18-21 al acestui număr de BiblioPolis nişte articole speciale, în această ordine de idei, ale dnelor Taisia Foiu şi Ludmila Pânzaru. Noi, profitînd de ocazie, le felicităm din suflet, cu ocazia aniversării a 10-a de la fondare, pe colegele de la „cel mai chişinăuian departament” din cadrul BM „B. P. Hasdeu”: doamnele Ludmila Pânzaru, Taisia Foiu, Olga Detişin, Claudia Tricolici, Galina Neamţu; domnişoarele Ala Uncu, Eugenia Filip, Ana Popescu, urîndu-le să rămînă şi în continuare harnici străjeri ai istoriei actuale a capitalei noastre. Aşadar, Mulţi ani trăiască CID „Chişinău”! şi... să ne conectăm şi noi puţin pe unda Chişinăului.

Ziceam că lucrătorii BM îşi cunosc bine oraşul şi rămînem în continuare la această idee care constuituie şi unul din motivele pentru care revista BiblioPolis nu a prea inserat materiale cu tematică strict chişinăuiană. Deşi... an de an, am consemnat, totuşi, într-un fel sau altul, Hramul oraşului. Este o adevărată plăcere să vorbeşti despre lucruri şi oameni dragi, iar Chişinăul ne este foarte drag şi de ce nu ne-am permite, iarăşi şi iarăşi, această mică satisfacţie de a ne referi la locuri îndrăgite, la oameni scumpi sufletului nostru? Însă, renunţînd la ideea de a scrie o tabletă siropoasă despre splendorile Chişinăului – aşa cum ar cere-o, parcă, „eticheta”, adică Hramul oraşului, în cazul dat -, am decis să aruncăm o privire retrospectivă asupra capitalei basarabene.

O tradiţie a presei de la Chişinău, nu ştim de ce, identifică retrospectivul chişinăuian, aproape că obligatoriu, cu epoca în care s-a aflat aici Aleksandr Puşkin, „le soleil de la poesie russe”, cum l-a calificat, încă în timpul vieţii, un contemporan de al său – altul decît d’Antes! mai mult, chiar un scriitor rus, atîta doar că pe atunci – adevăr cunoscut şi din romanul contelui Lev Tolstoi, Război şi pace, limba elitei ruse era franceza (cum era la noi rusa, pentru majoritatea orăşenilor, şi mai este - pentru „elita partinico-de guvernămînt”). Dacă e să alegem între Puşkin şi alţi poeţi ruşi din acea epocă, personal optăm pentru Lermontov. (Felicitări scriitorului Ion Hadârcă pentru o splendidă carte cu traduceri din Lermontov: Demonul meu. - Chişinău: Ed. Prut Internaţional, 2006. – 130 p.; de asemenea – un mulţumesc frumos tălmăcitorului pentru amabilitatea de a ne fi dăruit un exemplar al acestei cărţi).

Dar cum Mihail Lermontov nu a ajuns în Basarabia, iar punctul nostru de pornire a fost poezia versus Chişinău, ne oprim la alţi poeţi, din altă epocă – anii ‘20-’30 ai sec. XX, şi din alt spaţiu lingvistic – cel matern. Da, pare incredibil, şi totuşi e adevărat: fost-au vremuri cînd pe străzile Chişinăului au păşit, fără grabă şi fără teamă, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Topîrceanu... – ca să ne limităm la „trei, Doamne, şi toţi trei”!... (Gala Galaction, care a predat la Facultatea de Teologie din Chişinău, lucrînd aici şi la o traducere nouă, literară, a Bibliei, a fost, totuşi, un talentat prozator; la fel şi Mihail Sadoveanu, iar Nicolae Iorga a venit la noi ca istoric, deşi, mai ales ca român. Panait Istrati a hălăduit pe la Tiraspol... nu că la Chişinău, dar nici măcar la Tighina, imediat peste rîu, peste Nistru, nu a trecut, căci pe atunci Tighina „era cu Chişinăul”, ambele oraşe se aflau în aceeaşi Ţară, spre deosebire de Tiraspol, care a fost continuu în alt stat. Anterior acestora, Mihai Eminescu, lucru ştiut, s-o fi aflat doar în trecere prin Chişinău, în trenul spre Odesa. Iar Nichita Stănescu ne-a vizitat oraşul în cu totul altă epocă, şi în condiţii absolut diferite – poate că mergea Poetul prin Chişinău fără grabă, dar la sigur că se plimba cu teamă în jurul hotelului „Codru”, unde fusese cazat...).

Aflarea la Chişinău a personalităţilor notorii ale poeziei şi prozei române a fost evocată, în diferite contexte şi în diferite forme de mai mulţi istorici literari şi publicişti de la noi. Ar fi nedrept să spunem că nu s-a scris la noi şi despre talentatul literator român Al. Robot, inclusiv despre relaţia, chiar că specială, pe care a avut-o el cu Chişinăul. Bibliografia cu acest subiect include numeroase articole şi studii semnate de George Meniuc (se pare că e primul care a re-pus în actualitate numele şi creaţia lui Al. Robot, în 1965, în Moldova socialistă (entitatea şi ziarul cu acest nume!), Simion Cibotaru (cred că lui îi revine meritul de a-l fi readus editorial pe Al. Robot în Basarabia sovietizată), apoi Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan, Ion Ciocanu, Nicolae Bileţchi, Eliza Botezatu, Elena Ţau, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Doni...

Noi ne-am oprit atenţia, acum şi aici, asupra personalităţii lui Al. Robot din cîteva motive. Poate, în primul rînd, pentru că anul acesta Al. Robot ar fi împlinit 90 de ani... (teoretic, putea să mai fie în viaţă...) şi nu ştim cîte ziare sau reviste de la Chişinău ori de la Bucureşti şi-au amintit de marele aniversat. Dar a fost un talent precoce şi viguros, pitoresc, dispersat şi extrem de prolific.

Ca poet, a debutat editorial la 16 ani! – în 1932, cînd abandonează liceul „Spiru Haret” din Bucureşti şi se angajează ca reporter la ziarul Rampa, tipărind în oraşul natal placheta Apocalips terestru, remarcată de mai mulţi critici literari ai epocii. Peste nici un deceniu G. Călinescu „îl contabilizează” pe poetul Al. Robot şi în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent... (Bucureşti: Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941. - 948 p. Errata), reţine că e născut pe 15 ianuarie (în aceeaşi zi cu Eminescu!), 1916, şi îl caracterizează după cum urmează: „Bun versificator Al. Robot (Alter Rotmann) [...], cu strofe căzînd în valuri ca nişte mătăsuri grele. Fondul însă uşor mistificat. Sensualisme (şi uneori obscenităţi) [...] puse într-un hermetism barbian galopant” etc. În afară de G. Călinescu, a fost mult apreciat în presa timpului şi de alte somităţi ale criticii literare româneşti: Perpessicius, E. Lovinescu, Ion Pillat, dar şi de N. Costenco, în Viaţa Basarabiei din 1937. Mai tîrziu a fost obiectul unei solide exegeze a lui Dumitru Micu.

Ca prozator, Al. Robot a lăsat un roman, Music-Hall, original şi modernist de la titlu pînă la ultimele alineate, în care personajele, în general fantomatice, „ca după o incinerare, se vor preface în cenuşa amintirilor”. (În iulie 1941, la fel era să se prefacă, dar nu în cenuşă, ci mai curînd în hrană pentru peşti sau în nămol, şi Al. Robot însuşi, cu alţi vreo trei mii de evacuaţi din Chişinău, cînd vaporul pe care fuseseră îmbarcaţi, s-a scufundat în Marea Neagră, pe fatalul traseu Odesa - Crimeea).

A fost şi un excelent publicist - adevăr dovedit şi de acceptarea lui, ca reporter sau colaborator extern, la prestigioase ziare şi reviste ale timpului: Cuvîntul liber, Universul, Viaţa literară, Revista Fundaţiilor Regale ş.a. din Bucureşti. La Chişinău a lucrat la diferite redacţii, poate cel mai mult la Gazeta Basarabiei. (După 28 iunie 1940 a fost angajat la Moldova socialistă, dar colabora – unul Dumnezeu ştie cum! - şi la Viaţa Basarabiei, a cărei redacţie se refugiase, din cauza ocupaţiei sovetice, la Bucureşti!).

Ca poet, prozator, eseist şi gazetar, Al. Robot a fost un harnic şi abil Îmblinzitor de cuvinte - ca să recurgem la o metaforă cuprinsă în titlul unui ciclu de versuri pentru al treilea volum liric, needitat. (Cel de al doilea, Somnul singurătăţii, văzuse lumina tiparului în editura „Dreptatea” din Chişinău, în 1936, cartea fiind recenzată şi de G. Călinescu, în Adevărul literar şi artistic din noiembrie 1936 – o dovadă extraordinară cît de intensă, şi democratică! era circulaţia cărţilor, cel puţin în mediile intelectuale – în România întregită!).

Se pare că Al. Robot a avut o predispoziţie eminamente artistică, estetică, cu o largă deschidere spre valorile cosmopolite (alias universale), ceea ce se învederează în multe poeme, în romanul nominalizat, în zeci de tablete despre scriitori (Boccaccio, Cervantes, Goethe, Zola, Baudelaire, Pirandello, Esenin, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, N. D. Cocea, Ion Pillat, L. Rebreanu, P. Istrati, M. Sadoveanu) şi artişti (Maria Cebotari, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, Eduard de Max, Anna Pavlova, Vaţlav Nijinski...). Mariei Cebotari i-a luat un interviu, devenit foarte curînd istoric. Din cîte ştim, au dialogat în hotelul „Suisse”, unde se cazase celebra artistă şi unde se află acum Sediul Central al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”.

Era un reporter „de teren” şi nu e de mirare că a scris despre diferite localităţi din Basarabia, vădind o greu explicabilă predilecţie pentru sudul provinciei: Comrat, Cahul, dar şi Cetatea Albă, Ismail sau Vilcov (astea din urmă, după 1940 fiind incorporate Ucrainei, chiar dacă şi Al. Robot arăta, dezinteresat, caracterul lor românesc). Desigur, cel mai mult a scris despre Chişinău. Vă propunem alăturat o mostră de publicistică a lui Al. Robot, articolul Zgomotele Chişinăului. Ce ar fi de spus în legătură cu acest articol sau, mai bine zis – care ar fi motivul acestei republicări? Primo, că e vorba de oraşul al cărui Hram îl sărbătorim acum. Secundo: autorul abordează o problemă a anilor interbelici, dar care se vrea rezolvată şi acum: „să lăsăm oraşul să ciripească, dar să-l împiedicăm să urle”. Tertio: impresionează afectiunea cu care bucureşteanul Al. Robot (era, după G. Călinescu, fiul unui „funcţionar comercial”, iar după alte surse - fiul unui paznic de cimitir al cultului mozaic din capitala Regatului) scrie despre Chişinău, numindu-l nu altfel decît „oraşul nostru”. Citind scrierile lui, rămîi cu impresia că Al. Robot şi Chişinăul compăreau în acei ani ca două vase comunicante. E, de fapt, la mijloc, încă un specific al Chişinăului: acest oraş a avut şi mai are foarte mulţi fii adoptivi şi nu mai puţine fiice adoptive. Şi noi, majoritatea chişinăuienilor de azi, am fost adoptaţi de Chişinău, părăsind satele şi tîrgurile natale...

Lectură plăcută! Răscoliţi parfumul fără şanse de întoarcere al anilor ’30...