Biblio Polis - Vol. 28 (2008) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
CARTEA PE GLOB / КНИГА НА ГЛОБУСЕ / ROUND THE WORLD
Vlad POHILĂ
Armenii, un alt popor al cărţii

Si la noi, si aiurea, sintagma „poporul Cartii” s-a incetatenit exclusiv cu referire la evrei, initial fiind o aluzie la paternitatea poporului evreu asupra Cartii Cartilor, cum se mai numeste, metaforic, Biblia. Cu timpul insa, imbinarea de cuvinte „poporul Cartii” a cunoscut o extindere de sens, vizind tot mai mult, sau poate ca in primul rind, atractia deosebita, fascinatia iesita din comun a fiilor lui Israel pentru carte, pentru invatatura, stiinta, cultura.

Chiar daca admitem monopolul evreilor si asupra acestui calificativ, indraznim sa punem la indoiala corectitudinea, justetea absoluta a acestei unicitati, a acestei exclusivitati atribuite semintiei izraelite. Din simplul motiv ca, asa cum ne demonstreaza istoria, exista si alte popoare – unele disparute deja, altele insa dainuind, vietuind si in prezent –, care au aratat fata de carte un atasament la fel de puternic, in unele cazuri – chiar si mai vechi.

Biblia ca atare, adica Vechiul Testament, ar fi fost elaborat de-a lungul mai multor secole, o redactie definitivata datind din sec. II i. Hr. Iar primul document literar in ebraica – limba Sfintei Scripturi – si anume Cintecul Deborei din Cartea Judecatorilor, ar fi fost scris anterior anului 1000 i. Hr. Egiptenii au prins a scrie cu hieroglife cu vreo trei mii de ani inainte de Cristos; unele texte astfel notate s-ar fi pastrat si printre cele vreo 700 000 de „volume” din celebra Biblioteca de la Alexandria, fondata la rascrucea erelor veche si noua. Sumerienii, o populatie traitoare in Mesopotamia antica, au lasat mii de „documente” (diverse inscriptii), cu scrisul lor cuneiform, inventat probabil in sec. III i.e.n. Si hieroglifele chinezesti au o istorie de cel putin 3 500 de ani, cea mai veche inscriptie pastrata facindu-se pe o carapace de broasca testoasa, in jurul anului 1500 inaintea erei noastre. Mai aproape de noi, etruscii, care au populat sudul actualei Italii, au inceput a scrie de prin sec. VII i. Hr., lasind posteritatii circa 10 mii de inscriptii, mai ales pe vase de lut ars.

Relativ aproape de noi, o impresionanta istorie a scrisului (si a cartii, in sensul cel mai larg al cuvintului), au armenii. La armeni – care merita a fi numit „un alt popor al cartii” – ne vom referi in rindurile ce urmeaza. Cei care au facut scoala si / sau facultatea la sovietici, nu pot sa nu-si aminteasca cum incepea istoria URSS: cu istoria statului antic Urartu, asezat in bazinul lacurilor Van si Urmia, pe podisul numit acum al Armeniei, la poalele muntelui Ararat, acolo unde s-a oprit arca lui Noe, acolo unde s-a aflat ulterior vechiul stat armenesc si unde se regaseste, dupa o dramatica ciopirtire, de-a lungul secolelor, Armenia contemporana. Si locuitorii Regatului Urartu (sec. IX-VI i. Hr.) aveau un scris propriu: s-au pastrat relativ numeroase inscriptii, unele fiind si descifrate, cu o marja mare de precizie, de catre savantii armeni. Ne vom referi insa, exclusiv la scrierea, literatura si spiritualitatea armeneasca – veche, medievala, moderna si contemporana -, ca o proba impresionanta a vechimii, permanentei si pasiunii acestui popor pentru cuvintul scris, iar mai larg – pentru carte si „zabava cetitului”, pentru stiinta si cultura.

Citeva repere istorice

Pe ruinele Regatului Urartu, distrus in urma incursiunilor intreprinse de catre persani, apoi de catre Alexandru Macedon, iar mai tirziu – de catre seleucizi, in anul 189 i. Hr. ia nastere primul stat armean care, in secolul urmator, cunoaste apogeul puterii si extensiunii sale teritoriale sub domnia regelui Tigran al II-lea cel Mare. Alt suveran de vaza al vechilor armeni – Tiridat al III-lea, in 301 d. Hr. primeste taina botezului, din acest an Armenia devenind o tara, de altfel, primul stat din lume in care crestinismul este religie oficiala. Patru veacuri urmatoare Armenia este sfirtecata de romani, apoi de persi si de arabi. Dinastia Bagratizilor izbuteste, in perioada 885-1045 sa refaca si sa consolideze independenta Armeniei. Dupa niste pustiitoare invazii ale selgiucizilor, o parte a populatiei armene este nevoita sa emigreze in Cappadocia si Cilicia (partea de sud-est a Turciei contemporane), unde intemeiaza un nou stat – Armenia Mica, avind o existenta de cinci secole, dupa care, in anul 1505 a fost cucerita de Imperiul Otoman. „Armenia Veche”, din regiunea Caucazului, este impartita, in anul 1639, intre turci si persani. In urma razboiului ruso-persan din 1826-1828, partea de rasarit a Armeniei istorice (in fond, Armenia actuala) este anexata de rusi. Partea de apus ramine in continuare sub turci, unde orice miscare de emancipare este inabusita cu cruzime. In anii 1895-1896, dar mai ales in 1915-1916, turcii se dedau unui adevarat genocid al armenilor: sute de mii de locuitori pasnici sint „pur si simplu” omoriti, alte sute de mii fiind alungati in desertul Mesopotamiei. Se vorbeste de 1,5 milioane de armeni-victime ale genocidului pus la cale de catre „Junii turci” – organizatie condusa de Kemal Ataturk, viitorul artizan al Turciei moderne, iar data de 26 aprilie (1915), cind turcii au nimicit cei mai multi armeni, este si astazi zi de doliu national in Armenia si in rindul coloniilor armenesti risipite in circa 50 de tari din lume. De altfel, armenii sint unul dintre putinele popoare care au in propria tara mai putini reprezentanti, si mai multi – in strainatate: circa 3 milioane armeni traiesc in patria istorica, si 4-5 milioane dincolo de hotarele ei. Pentru armenii din afara tarii natale exista si un termen special: Spiurk (scris si Spurq), diaspora armeana avind numeroase personalitati de vaza (comercianti, businessmeni, dar si oameni de stat / politicieni, diplomati, savanti, artisti, scriitori etc.).

La 28 mai 1918 Armenia isi proclama independenta, recunoscuta de Marile Puteri prin Tratatul de pace de la Sevres, la 10 august 1920. In acelasi an insa, tinarul stat este atacat de catre doi vecini mari, hrapareti si agresivi: Turcia si Rusia, prima mai rupind niste bucati din corpul Armeniei, iar a doua instaurind prin violenta regimul sovietic. Membrii Partidului Dasnaktutiun, cel care ii conduse pe armeni spre libertate, sint oprimati, nimiciti, scapa cu viata numai cei care izbutesc sa ia calea strainatatii. In emigratie, „dasnacii” continua lupta pentru recunoasterea mondiala a genocidului armenesc provocat de turci, isi razbuna, prin toate metodele posibile (inclusiv prin asasinarea unor diplomati si oameni politici turci) parintii, apoi bunicii si strabunicii casapiti de otomani; la fel, militeaza pentru redobindirea independentei Armeniei. Lupta decisiva pentru refacerea independentei s-a desfasurat in anii 1988-1991, pe fundalul citorva evenimente deosebit de tragice: devastatorul cutremur de pamint de la Spitak (partea de sud-est a Armeniei), valul de miscari populare pentru unirea la Armenia a regiunii Karabahul de Munte (in armeana: Artah), aflata din 1923 in componenta Azerbaidjanului si tratata de azeri ca o colonie; respingerea brutala, de catre Moscova si Baku, a acestor doleante; in fine, izgonirea masiva si masacrarea armenilor (circa 500 de mii) din Azerbaidjan.

La 23 august 1990 Armenia adopta Declaratia de suveranitate, pe 21 septembrie 1991 peste 99 la suta din participantii la un vot popular (referendum) opteaza pentru independenta, care este proclamata oficial peste doua zile, la 23 septembrie 1991. Primul presedinte al statului armean renascut a fost Levon Ter-Petrosian, un intelectual de marca, doctor in filologie, profesor universitar, traducator din opera lui Shakespeare si din alti scriitori de limba engleza, fie din Marea Britanie, fie din SUA. Pina in prezent, Karabahul de Munte, desi recuperat prin lupte grele de catre armeni, are o situatie incerta: Azerbaidjanul, care se consolideaza tot mai mult (inclusiv cu concursul Turciei), ameninta sa-si impuna din nou controlul asupra regiunii rebele. Acest aspect geopolitic, ca si unele aspecte de ordin economic (lipsa bogatiilor naturale, plecarea masiva a sute de mii de armeni in lumea larga, coruptia aducatoare de mari profituri doar unor clanuri, cea mai mare parte a populatiei confruntindu-se cu grave probleme existentiale) determina o linie politica filorusa, pro-Moscova, a Erevanului, chiar daca aspiratiile pro-vestice ale majoritatii politicienilor si ale populatiei sint mai mult decit evidente. Lucru firesc, daca avem in vedere numarul mare de armeni traitori peste hotare, dintre care, poate cei mai bogati, mai realizati si mai influenti se aflau si se mai afla in tari din Occident.

Armenii pe mapamond

Rascrucea secolelor XX–XXI a generat in Europa, dar si in lumea intreaga, un fenomen demografic numit de specialisti dispersarea populatiilor. Ample deplasari de grupuri etnice s-au produs si se mai produc atit de ratiuni politice, cit si din motive economice. Milioane de rusi s-au deplasat din fostele republici sovietice, din Asia Centrala sau din Caucaz, in cautarea unei vieti mai fericite in patria lor istorica; altii au luat drumul Occidentului. Sute de mii de sirbi si-au parasit vetrele strabune, din Kosovo ori din Bosnia-Hertegovina. Din toate republicile ex-sovietice, dar si din tarile fostului lagar comunist, milioane de oameni au plecat provizoriu sau pentru totdeauna in tari mai prospere din Europa de Vest si din America de Nord; din noile state aparute pe ruinele URSS milioane de cetateni disperati au plecat la munci in Rusia, unde, gratie abundentei de petrol si gaze, s-a ajuns la un nivel de salarizare cu mult superior celui din R. Moldova ori din Ucraina, ca sa nu mai vorbim de Tadjikistan sau alte republici central-asiatice. Astazi, nu mai surprinde pe nimeni prezenta unor colonii numeroase de moldoveni la Moscova si mai ales in regiunea Moscova, in nordul Italiei ori in partea de sud a Spaniei. Pe Coasta de Azur, la Paris si Londra, la Karlovy Vary sau in alte faimoase centre balneare din Cehia, la New York, Boston, in Florida, Miami Beach cartiere intregi sint cumparate de bogatani, adevarati mafioti rusi sau evrei din Rusia. Mai putini muncitori sau intelectuali, dar mai multi hoti de drumul mare, numiti acum mafioti, originari din Albania, au inundat Roma, Neapole si tot sudul Italiei; tot ei au devenit spaima locuitorilor Atenei si ai altor orase grecesti. Chiar si din unele tari relativ prospere, ca Polonia sau Ungaria, numerosi cetateni pleaca in Germania, Belgia, Canada, SUA. Zeci de mii de lituanieni, letoni, estoni care, scuturind jugul comunist de factura rusa, au atins rapid un standard de viata jinduit cindva, cauta acum locuri si mai profitabile, cum ar fi Marea Britanie, Irlanda, Luxemburg etc.

Asadar, in prezent, deplasarile de populatie, sau dispersarea, „imprastierea” popoarelor au devenit un fenomen aproape ca general, iar in consecinta si firesc. Si doar cu doua-trei decenii in urma se stia despre citeva popoare risipite in lumea larga: evreii, tiganii, chinezii, armenii si... cam atit. Existau si niste aritmetici, in acest sens: tiganii ar fi raspinditi in toate tarile din Europa, in multe tari din Asia si America de Nord; chinezii ar fi avut o raza de raspindire in mai toate statele din Asia, apoi in Americi, iar in ultimul timp, tot mai mult – in Rusia si in Europa. Evreii au trait (si mai traiesc, dar in numar tot mai mic) in aproape 100 de tari de pe glob. Armenii – care, in acest caz, ne intereseaza cel mai mult – ar fi raspinditi in cel putin 50 de state de pe mapamond: de la India si Iran pina in Franta si Irlanda, din SUA si Canada pina in Australia.

Cauzele acestor dispersari au fost diverse pentru diferite populatii. In cazul tiganilor, cea mai plauzibila explicatie este „dorul de duca”, stilul lor nomad, „incurabil”, de viata. Evreii s-au raspindit prin lume fugind de prigoana, dar si in cautarea unor locuri mai prielnice pentru trai, pentru activitate comercial-economica, eventual si cultural-stiintifica. Chinezii isi paraseau patria pentru ca „nu mai incapeau acolo”, adica, din cauza densitatii sufocante, insa si pentru a se manifesta mai liber in comert sau in munci productive, de creatie sau de cercetare.

Armenii s-au risipit in lumea larga mai ales in urma a numeroase invazii ale diferitilor cuceritori straini, la fel, ca rezultat al razboaielor ce au avut loc pe teritoriile populate de ei sau in spatii geografice invecinate; in fine – dupa ce tara lor a fost zguduita de cutremure de pamint, devastata de secete, diverse molime ucigatoare. Genocidul armenilor pus la cale de turci (si, din pacate, in mare parte realizat), la finele sec. XIX si in anii 1915-1916, a provocat, probabil, cel mai puternic, mai masiv exod al armenilor din patria lor istorica. In contextul eseului nostru, e de mentionat ca in cazurile cind armenii erau nevoiti sa-si paraseasca vetrele stramosesti, ca toti oamenii, luau la drum obiectele de prima necesitate, posibil odoare, obiecte de aur si argint – pentru care ei au o neascunsa fascinatie. Insa, adeseori luau cu ei si crucile de pe mormintele parintilor, ale altor rude, asa-numitele hacikar-uri, aceste cruci fiind niste opere de arta – se spune ca nu exista nici una sa semene cu alta. Si mai luau in bejenie carti sfinte – prezente in fiece casa, in fiece familie -, fie ele tiparite, fie in manuscris. De altfel, in foarte multe case armenesti se pastrau obligatoriu si „manuscrise familiale”, cu caracter laic, mirean. Mi-a fost dat sa vad personal – si la Erevan, si in alte localitati din Armenia, dar si in cartierul armenesc din Tbilisi, capitala Georgiei – niste originale „cronici de familie”, descrieri ale arborelui genealogic, asemenea „letopisete” facindu-se „din tata in fiu”, de-a lungul a zeci de generatii. Atunci cind am vazut prima data, intr-o casa de armeni din Georgia, o astfel de „cronica de familie”, citeva volume, scrise de mina, de reprezentanti a 40 de generatii ai familiei Ter-Karapetian, pe parcursul a circa o mie de ani! – atunci, se pare, mi-a venit in cap, prima data, ideea ca armenii sunt un popor al cartii... – subiect asupra caruia am ocazia sa insist abia cum, dupa vreo 30 de ani de la acea uluitoare intilnire cu demnitatea memoriei armenesti, dar, in egala masura, si cu dragostea armenilor pentru cuvintul scris, pentru carte.

Pina nu de mult – pina prin anii ’90 ai sec. XX -, se considera ca cei mai multi armeni, dincolo de hotarele Armeniei, s-ar afla in SUA. Peste 500 de mii, poate chiar 700 de mii de armeni traiau la New York, dar mai ales in statul California, nu departe de platourile de filmare ale Hollywood-ului, incit orasul Los Angeles (in traducere din spaniola: „Orasul ingerilor”) este numit de unii americani – mai in gluma, mai in serios – Los Armenes, adica „Orasul armenilor”! Mai bine de 100 de multimilionari si miliardari americani, la fel si membri ai Congresului American, au nume de familie cu terminatia specific armeneasca – ian. Dupa SUA, in lumea libera, in ordine descrescinda, ca numar de membri ai diasporei armenesti, urma Franta, cu citeva sute de mii de armeni, situati mai ales la Marsilia si la Paris. Numerosi armeni (de ordinea sutelor de mii) traiau – probabil si mai traiesc, desi rindurile lor cu certitudine s-au subtiat – in unele tari asiatice: Liban, Siria, Iran. Zeci de mii de armeni se aflau traitori in Egipt, dar si in unele state in care se parea ca sint incompatibili cu bastinasii: Turcia (cu precadere la Istanbul) sau Israel; cu turcii incompatibilitatea fiind una istorica, religioasa, de mentalitate; pe cind cu israelienii – dimpotriva, din cauza unor subliniate similitudini de spirit cumva concurential (de comerciant, de „densitate a abilitatilor si talentelor”, de atractie pentru studiu si in genere pentru valorile spirituale etc.). Cu mult mai putin numeroase erau / sunt coloniile armenesti in tarile balcanice: Bulgaria, Romania, Grecia, Cipru. Citeva mii de armeni sint in Bulgaria, la fel si in Romania, in schimb ei au acolo reprezentanti de vaza, personalitati ce s-au impus spectaculos nu numai in comert, in economie, dar si in cultura si politica. (Pentru ultima categorie ar fi suficient sa amintim, pentru exemplificare, de un primar al Plovdivului – al doilea oras bulgar ca marime si pondere –, care primar, dupa 1991, a avut curajul sa puna problema inlaturarii unor monumente zise ale prieteniei bulgaro-sovietice, dar considerate de el „ale colonizarii”; pentru Romania este edificatoare activitatea senatorului Varujan Vosganian). Pina la destramarea URSS numerosi armeni traiau in Azerbaidjan; dupa 1988-1990 nu se stie de au mai ramas acolo citeva sute de batrini – asta insa, cu exceptia Karabahului de Munte, unde stau neclintiti (si bine inarmati!) circa 100 de mii de armeni. La fel, a scazut drastic numarul armenilor din Georgia (in capitala si in regiunea Djavaheti), unii emigrind in lumea libera, dar si mai multi – in Rusia. In prezent, la Moscova si Petersburg, precum si in regiunile din jurul acestor mari centre urbane, dar si la Krasnodar, Rostov pe Don (sudul Rusiei), pina hat in Siberia si in Extremul Orient, traiesc 1,5 – 2 milioane de armeni (surse diferite), constituindu-se ca una dintre cele mai mari populatii ne-ruse din Rusia: dupa tatari (7 mln.), ucraineni (5 mln.), aflindu-se – ironia sortii – intr-o serioasa concurenta cu adversarii lor istorici, azerii (peste 2 mln.).

Visul miraculos al calugarului Mesrob

La aproximativ 100 de ani dupa crestinarea Armeniei, locuitorii ei mai foloseau cartile sfinte in limba greaca, mai rar – si in latina. Plana ideea talmacirii lor in armeneste, atita doar ca armenii nu aveau ceea ce aveau grecii sau romanii: litere, un alfabet adaptat limbii lor. Si iata ca in anul 405 (sau 406) d. Hr., un calugar misionar, Mesrob Mastot, a avut un vis, o revelatie: in timpul somnului, i s-au aratat 36 de litere, una mai frumoasa decit alta, si toate de aur! Peste veacuri, mai exact, pe la mijlocul sec. XX, un miliardar armean din SUA a turnat aceste litere (cele 36 ale lui Mastot, plus alte doua, nascocite mai tirziu de discipolii sai), din lingouri de aur; fiece litera e de marimea unei palme si acest alfabet, la propriu – de aur, se pastreaza intr-un safeu la resedinta catolicosului (patriarhului) armenilor – in orasul Ecimiadzin, situat la vreo 50 kilometri de Erevan.

Revelatia lui Mesrob Mastot a fost aducatoare de noroc pentru poporul armean. Visul calugarului a devenit o dubla realitate: a doua zi, el a desenat literele ce i se aratasera in somn; iar peste un secol ele au devenit scrisul majoritatii conationalilor sai (mai simplu spus, inca in sec. VI armenii „lichidasera analfabetismul”). Numele lui Mastot a prins a se identifica total cu scrisul poporului sau, iar acest alfabet – unul din cele vreo 15, cite sunt cunoscute in lume – a devenit un semn distinctiv al demnitatii nationale a armenilor, alaturi de limba armeana, de religia apostolica si de istoria plina de impresionante legende si de drame dintre cele mai zguduitoare. Armenii – si ne referim acum mai ales la cei din Spiurk, din strainatate –, daca pierd unul din aceste insemne, devin, de regula, niste complexati, pentru ca stiu ca oricit de ingaduitori ar fi, ceilalti conationali oricum ii trateaza cu neincredere, ba chiar ii dispretuiesc in cazul in care s-au convertit la alta credinta, dar si atunci cind nu stiu a citi ori au dificultati in a scrie armeneste.


Сarte armeana, straveche...

Si cum adusesem vorba de limba armeana, trebuie sa precizam ca am comis o imprecizie. Caci, in realitate, trebuie sa vorbim de... patru limbi armenesti – doua din trecut si doua contemporane.

Prima este armeana veche, numita grabar (sau: krapar) – limba primelor texte, primelor traduceri – datind de la viziunea lui Mesrob Mastot si pina prin sec. XIII-XIV. Limba moarta, ca si sanscrita sau latina, grabar-ul a ramas invesnicit in mii de manuscrise, pe zeci de mii de pietre si cruci funerare, iar mai tirziu si in carti, ca sa fie utilizata in serviciul divin, in toate bisericile armenesti din lume – pina in prezent. Astazi fiind o limba exclusiv bisericeasca, pentru un armean comun este la fel de putin inteleasa cum ar fi latina pentru noi ori slava veche pentru rusi. In grabar s-au scris (si se mai scriu) textele cu continut religios, inclusiv fragmente din Sfinta Scriptura (mai intii, de prin sec. V-VII, Noul Testament, apoi si alte carti sfinte, pina la talmacirea integrala a Bibliei, in sec. IX), dar si numeroase cronici, lucrari cu continut filozofic, studii de geografie, astronomie, tratate de matematica, biologie, retorica, precum si poezii, povestiri (in genul celor din O mie si una de nopti), romane etc. Textele vechi armenesti, care au supravietuit vitregiilor istoriei acestui popor, se pastreaza in Institutul-muzeu de manuscrise si carti rare, din centrul Erevanului, numit Matenadaran (in traducere din armeana – „depozit de scrieri de mina”). La Matenadaran sint depozitate peste 15 mii manuscrise si circa 100 mii de alte documente in armeana, dar si in greaca veche, persana, araba etc. Acolo, gratie amabilitatii unui ghid, armean repatriat din Constanta, am putut vedea, prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, si o serie de lucrari, de autori armeni sau arabi, persani, indieni etc. referitoare la istoria si geografia paminturilor romanesti. Aflindu-ma in vizita la Matenadaran, atunci, apoi si cu alte citeva ocazii, m-am gindit din nou ca armenii sunt un popor al cartii, daca nu chiar la fel cu evreii, apoi imediat dupa acestia, daca ar fi sa se intocmeasca o lista a popoarelor cu merite deosebite fata de carte.

„A doua limba armeana” s-a vorbit si
s-a scris in secolele X-XV, ea fiind numita de specialisti „armeana medie”. Textele pastrate din aceasta perioada sint intelese cu greu de liceeni, ba chiar si de studenti – cu exceptia celor cu studii filologice. Amintim, in context, ca nici liceenii, nici studentii din Rusia nu inteleg prea usor, din cauza limbajului arhaic, mesajul Cronicii lui Nestor sau pe cel al Cintecului despre oastea lui Igor; si tinerii studiosi din Franta au dificultati la descifrarea eposului despre Roland, ba chiar si a unor poeme de Francois Villon; iar englezii citesc poemele si dramele lui Shakespeare cu mult mai greu decit citim noi cronica lui Grigore Ureche (scrisa la mijlocul sec. XVII), Carte romaneasca de invatatura sau Cazania lui Varlaam (1643), Psaltirea in versuri a lui Dosoftei (1673) sau Biblia de la Bucuresti (1688).

Limba armeana moderna se dezvolta dupa sec. XVI, cristalizindu-se abia in veacul XIX. In forma ei contemporana, aceasta limba are doua variante (varietati) distincte, si totusi reciproc inteligibile – fapt datorat, in mare masura, si aspiratiilor integrationiste, unioniste care ii caracterizeaza pe lingvistii si alti invatati armeni, spre deosebire de unii „savanti” moldovenisti de la noi. Prima varietate – numita conventional „armeana rasariteana”, avind la baza dialectul de Ararat, este cea utilizata in Armenia ca atare; mai este vorbita de armenii din Iran si din India, acum si din Rusia. A doua varietate, numita conventional si „armeana apuseana” sau „de Istanbul” (era limba elitei armenesti, foarte numeroasa in capitala Imperiului otoman, pina la masacrele din 1915-1916), este folosita de armenii refugiati sau stabiliti cu traiul in alte tari ale lumii, decit cele trei amintite mai sus: in SUA, Franta etc., inclusiv in Romania. Diferentele se regasesc in lexic, in gramatica si in fonetica. Ne vom opri nitel asupra ultimului aspect deosebitor al acestor doua varietatii (forme) ale limbii armene. Armenii nu fac diferentiere, de fapt – nu simt aceasta delimitare, intre citeva perechi de consoane surde / sonore: pentru ei, [b] si [p], bunaoara, sint unul si acelasi sunet; la fel percep ei si cuplurile [ci] si [gi], [d] si [t], [f] si [v], [g] si [k] etc. Astfel, formula de salut traditionala, identificatoare, a armenilor (ca „Buna ziua!” sau poate, mai curind, ca „Noroc!” la romani) se rosteste (si se transcrie) la Erevan ori Moscova ca Baref!, pe cind la Paris, New York sau Bucuresti – ca Parev! Numele primului presedinte al Armeniei independente suna la Erevan (iar de acolo, via Moscova, si la noi) ca Ter-Petrosian, pe cind in armeana de vest – ca Der-Bedrosian etc.

In fine, vom preciza ca armeana este de origine indo-europeana, asadar, in linii mari, se aseamana cu idiomurile romanice, germanice, slave, baltice, cu persana, hindi s.a. din aceasta mare familie de limbi. Insa asemanarile sint prea de tot aproximative, greu palpabile, armeana fiind o limba izolata, o floare rara pe arborele lingvistic indo-european, tot asa cum sint izolate, singulare, pe acelasi arbore, greaca sau albaneza. Si nu e vorba numai de lexic (vocabular), in care, practic, nu aflam cuvinte asemanatoare (sun – „ciine”, luys – „lumina” sau palad – „palat” sint niste raritati absolute, in sensul similitudinilor). Caracterul izolat, de unicat, al limbii armene se manifesta si in originalitatea structurii ei gramaticale, mult deosebita de cea romana, franceza, engleza sau rusa. Am auzit armeni exprimindu-si o admiratie amestecata cu un fel de invidie: „Voi, romanii, aveti un noroc extraordinar! Cu un mic efort, si vorbiti frantuzeste, italieneste, in spaniola, portugheza etc., pe cind noi, armenii, trebuie sa invatam o viata ca sa facem diferenta de gen gramatical – unde trebuie sa fie el, si unde sa fie ea; la noi nu se face o asemenea diferenta, care in genere ni se pare absurda – ce importanta are de-i masculin sau feminin, om sa fie, asta conteaza!...”.

Desi armeana e in genere o limba „purista”, refractara la cuvinte straine, de-a lungul veacurilor, totusi – gratie diferitelor contacte culturale, dar si ca urmare a invaziilor si ocupatiilor straine –, armenii au preluat unele cuvinte din greaca, din persana, din franceza, apoi din georgiana si din rusa. Culmea e ca, in pofida alergiei istorice fata de tot ce este otoman, au preluat si numeroase cuvinte turcesti... unele dintre aceste turcisme se regasesc si in romana: cafea, marafet, nazir, zaraf etc. Totusi, chiar si la acest capitol, armenii inregistreaza o performanta: cum nu au permis sa fie convertiti la islamism, nu au acceptat nici turcizarea, nici rusificarea numelor, vadind, pe parcursul a vreo sapte secole, o admirabila rezistenta prin onomastica. Pastrarea onomasticii nationale, prin respingerea numelor straine, a fost la armeni si o forma de perpetuare a memoriei istorice, a demnitatii nationale: ei poarta nume de regi si regine, de conducatori de osti, de catolicosi (patriarhi), episcopi, martiri si mucenite intru credinta crestina; de eroi ai legendelor si baladelor populare, de personaje ale unor faimoase scrieri literare, in fine – nume de scriitori, artisti, invatati care au tinut nestinsa faclia mindriei si verticalitatii nationale. In acest sens, armenii

Matenadaran-ul din Erevan
pot fi asemuiti cu romanii din Transilvania versus crunta maghiarizare; din pacate, nu si cu romanii din Basarabia, care si-au terfelit (iar unii continua sa o mai faca!) – numele de botez, ba chiar si pe cele de familie – intr-un hal fara de hal, intr-un oribil stil rusesc...

Si daca armenii au fost nevoiti sa imprumute unele (destule) turcisme, ca o razbunare a istoriei si a spiritului, inamicii lor seculari au imprumutat cel putin doua cuvinte armenesti, devenite definitorii pentru turci: haci, adica „cruce”, termen de care nu se poate lipsi nici un turc pus in situatia de a vorbi despre Occident, despre lumea crestina; apoi – esential! – formantul de origine armeana – (i)stan, care inseamna „tara” si se aplica la toate denumirile de state musulmane de origine turcica (a se compara: Uzbekistan, Turkmenistan, Tatarstan, Pakistan, Afganistan etc.). In limba turca se spune chiar si Rusistan (Rusia), Macaristan (Ungaria), Yunanistan (Grecia) sau Fransizistan (denumirea arhaica a Frantei), si doar tara lor turcii si-o numesc Turkiye (nu Turkistan!), probabil pentru a nu vedea suparatoarea prezenta armeneasca macar in numele patriei lor, zidita, de altfel, in mare parte, pe stravechi paminturi armenesti...

Ce lecturi prefera armenii

Prin 1985, la Erevan, am avut ocazia sa ma aflu in vizita la o tinara si simpatica familie: ea – Zarah (echivalentul armenesc al numelui ebraic, biblic, Sara) si el – Baruir (prenume pur armenesc, cica l-ar fi purtat si un mare comandant de osti care i-a facut praf pe osmani, in evul mediu). Era o casa „inundata” de carti, volume solide, multe asemanatoare la format. Ceva mai tirziu era sa aflu explicatia acestei asemanari dintre grupuri de zeci de volume: tatal lui Zarah era traducator din franceza, iar „grupurile” de volume asemanatoare erau opere alese (unele, poate chiar complete) din Voltaire, Dumas, Hugo, Maupassant, Zola, Romain Rolland... pina la Jean-Paul Sartre, Nathalie Sarraute, Henri Troyat etc., etc. „E o munca de Sisif... mi s-a confesat cu tristete in glas batrinul talmacitor. Dar si o munca absurda... Caci, cine poate, ii citeste in original, iar ceilalti, mai ales tinerii – prefera sa citeasca traducerile facute in rusa”. Am incercat sa-l consolez, spunindu-i ca o situatie aproape similara e si la noi, in Basarabia sub ocupatie sovietica. „Ah, multumesc mult, dom’le, pentru ca incerci sa-mi alini durerea... Insa adevarata noastra consolare consista in alt aspect al problemei. Ferice de noi ca armenii – si batrin, si tinar – ii citesc in original pe scriitorii nostri. Nu stiu cum, si nu stiu cine, dar s-a cultivat o obisnuinta de a citi cartile armenesti numai in original. Se considera o mare rusine sa fie cititi scriitorii armeni in alte limbi... si nu indraznesc sa incalce aceasta regula nici chiar cei mai prost crescuti...”

Ce chestie!... M-am gindit atunci, oare citi moldoveni il citesc pe Eminescu sau pe Ion Creanga in traduceri rusesti?! Si pe loc m-am oprit: nu exista asemenea moldoveni. Sau, acestia, nu mai sint moldoveni. Sa revin insa la armeni. Ca si in alte capitale de republici sovietice, pe la chioscurile de ziare, si la Erevan, cei mai multi cumparau cu precadere ziare oficiale de la Moscova sau locale rusesti: Izvestia, Komsomolskaia pravda, Sovietski sport... Miercurea, la cozi, se facea mare imbulzeala pentru a achizitiona un numar nou de Literaturnaia gazeta. A doua zi insa, am putut vedea cozi la fel de mari si agitate pentru a procura Grakan tert – „Gazeta literara” armeneasca. O data la doua saptamini aparea Ghirkeri askharh („Universul cartilor”), un buletin cu noutati editoriale, si acesta foarte solicitat. Luys („Lumina”), un saptaminal destinat cadrelor didactice, avea numerosi cititori si de pe alte segmente ale populatiei. Se considera ca acest ziar milita cel mai aprig pentru mentinerea valorilor morale ale armenilor, in fruntea acestora situindu-se credinta apostolica, apoi respectul fata de parinti si de cei mai in virsta, in fine, dragostea pentru limba mamei si pentru trecutul poporului. O apreciata revista de cultura era / este si Hayreniki dzain („Vocea Patriei”), avind ca auditoriu prioritar diaspora armeneasca. Poate si din acest motiv paginile literare de aici erau completate, cu poezii, proza si eseuri selectate pe criterii deosebit de riguroase: nici in anii de regim sovietic nu erau inserate scrieri despre „prietenia popoarelor”, „Lenin, vesnic viu”, „marea revolutie din octombrie 1917”, „marele razboi pentru apararea patriei” si altele asemenea. Lunar aparea o revista „groasa”, Grakanutiun – omologul Nistrului de la noi, insa revista literara armeana avea un tiraj de peste 10 mii exemplare si inainte de 1989. De trei ori mai mare era tirajul revistei literare pentru tineri – m-a impresionat si titlul ei – Karun, adica „Primavara” -, desi aparea, in fiece luna, si iarna, si vara, si toamna. O publicatie de prestigiu era Literaturnaia Armenia („Armenia literara”), care se tiparea lunar in rusa, contribuind la formarea, printre cititorii din imperiul sovietic, a unei imagini ample si clare despre spiritualitatea armeneasca. Avea o rubrica permanenta despre relatiile literare si culturale ale armenilor cu alte popoare, unde am citit si niste articole despre confluente armeano-romane, foarte bine documentate. Din cite stiu, in prezent aceasta revista apare mai rar, in schimb are versiuni in franceza si engleza.

Generatia mea tine minte ca la Cernauti se edita un ziar romanesc, unul singur, dar de calitate, Zorile Bucovinei. Anevoios, dar apare si astazi, alaturi de alte citeva publicatii: Arcasul, Concordia, Plai romanesc,

Biserica armeneasca
la poalele muntelui sfint Ararat
Septentrion literar – toate cu o existenta precara. In anii de regim sovietic, armenii din republicile vecine, Gruzia (Georgia) si Azerbaidjan, aveau o presa incomparabil mai bogata – in afara de ziare politice, la Tbilisi si Baku se editau reviste literare „groase”. Rosturile acestor publicatii erau diferite si, totusi, clare: de a ocroti valorile bisericesti si cultural-istorice armenesti din spatiile respective (azer, georgian); de a stimula dezvoltarea acolo a invatamintului si scrisului in limba armeana; in fine, de a propaga viata literara si culturala de acolo prin intermediul traducerilor armenesti. Functionarii de stat si oamenii de cultura georgieni si azeri – cei mai luminati – sprijineau aparitia acestor ziare si reviste, intelegind ca, daca prin rusa popoarele lor devin mai cunoscute in URSS, eventual, in lagarul socialist, apoi prin armeana li se face o buna publicitate si in Vest. La Tbilisi se editeaza si acum publicatii armenesti, nu insa si in Azerbaidjan; Karabahul de Munte (Artah) nu poate fi pus aici la socoteala – in pofida tuturor jocurilor geopolitice, aici se perpetueaza un univers spiritual perfect armenesc. (Incredibil, dar adevarat, totusi: la Istanbul, cei vreo 50-60 de mii de armeni „puri” inca, adica neislamizati, au citeva ziare in limba stramoseasca... Unul dintre sprijinitorii aspiratiilor nationale ale armenilor din Turcia e si laureatul Premiului Nobel, Orhan Pamuk; pentru aceasta, se pare, Pamuk este foarte agreat in Occident, nu insa si in patria sa).

Chiar si atunci, in anii de ocupatie sovietica, se vindeau in chioscurile din Erevan si unele reviste ale Spiurk-ului (diasporei armenesti) din tarile occidentale, deosebit de solicitate fiind Askharh („Lumea”) din Paris si Noyan Tapan („Arca lui Noe”) din Los Angeles; am vazut si doua publicatii armene de la Bucuresti: Ararat si Nor ghiank („Viata noua”).

Nume sonore ale literaturii armene

Armenia suverana si independenta nu avea nevoie, ca R. Moldova, Ucraina sau Tarile Baltice de o Lege privind decretarea limbii oficiale – pur si simplu, armeana, prin Constitutie, era unica limba de stat (oficiala) inca in anii de regim sovietic (cum, de altfel, si georgiana era limba oficiala in Georgia sovietizata). Nu insemna insa ca toate problemele de ordin lingvistic erau rezolvate asa cum si-o doreau patriotii, inclusiv scriitorii armeni. Din anii ’70, prinsese radacini in Armenia o moda perversa, dar si devastatoare, antinationala in esenta: tot mai multi parinti isi dadeau copiii la scoli rusesti, numarul acestora crescind, la Erevan mai ales, ca ciupercile dupa ploaie. Si nu a fost o pura intimplare ca unul din primele decrete ale primului presedinte al Armeniei independente, dr. Levon Ter-Petrosian, prevedea obligativitatea invatamintului in limba armeana – pentru copiii din familiile armene sau chiar mixte. S-au gasit atunci in Armenia – cum s-ar gasi si acum la noi – voci care au protestat: astfel, chipurile, tinara generatie este lipsita de o sansa sigura de a face o cariera frumoasa. Intr-un interviu, acordat la Radio Erevan (care nici pe departe nu transmite numai bancuri!), seful statului a replicat ceva in genul: „Sansa de care vorbiti, limba rusa, are o vechime de vreo sapte decenii si un spatiu de manevra amplu, dar cam arid... Pe cind limba noastra armeneasca ne-a oferit, generos, toate sansele, de-a lungul a doua milenii... Iar engleza, franceza, spaniola, alte limbi de circulatie universala, pe care copiii Dvs. le vor studia de azi inainte la fel de serios, ca si limba materna, limbile astea extind spatiul sanselor pe intregul glob pamintesc!” In citeva fraze, liderul armean, a respins cu delicatete

Erevan. Monumentul lui David din Sasun
tone de demagogie rusa, sovina, aruncindu-le la cosul de gunoi al istoriei, si al inculturii agresive, in egala masura. Liderii de la Chisinau si astazi vorbesc cu gravitatea borfasului ajuns primar, despre „maretia netrecatoare” a limbii ruse, despre „marsul ei triumfal pe mapamond” etc. Mai mult, la noi se promoveaza oficial oribila inventie a propagandei sovietice numita „bilingvism armonios”, prin care nu se subintelege nimic altceva decit o ipocrita politica de deznationalizare, de rusificare a popoarelor ne-ruse.

Dupa 1991, sansele limbii armene se inmultesc, se consolideaza si datorita unui suport extraordinar pe care il are in literatura armeana. In toate etapele evolutiei sale, respectiv, in toate varietatile temporale sau geografice ale graiului armenesc, s-au scris numeroase opere de talent, de calitate, de o valoare ce depaseste cadrul local. Ne vom rezuma la o trecere in revista a celor mai importante opere, a numelor celor mai sonore din scrisul armenilor.

Ca si alte literaturi din lume, cea armeana incepe de la folclor, mai exact – de la eposul popular. Cine ajunge la Erevan cu trenul, la gara este intimpinat de un maret, impresionant monument ecvestru, care nu infatiseaza vreun comandant de osti, nici vreun rege sau print biruitor in bataliile cu turcii, persii, arabii, tataro-mongolii, bolsevicii rusi sau alti invadatori. Acest monument este dedicat lui David din Sasun (ori: Sasuntzi Tavit), eroul principal al epopeii nationale omonime, numita intr-o traducere romaneasca si Vitejii din Sasun. Este, cu certitudine, cea mai veche creatie literara armeneasca, de obicei, comparata cu scrieri similare cum ar fi Cintarea Cidului, Cintecul Nibelungilor, Cintul lui Roland, Kalevala, Hiawatha s.a., iar uneori chiar si cu Iliada, Odiseea, Eneida. Noi, romanii, lucru stiut – nu avem ceva similar, locul unei posibile epopei detinindu-l o salba de balade precum Miorita, Mesterul Manole, Codreanu, Ilinca etc. A propos, armenii au si ei o balada cu un subiect uimitor de asemanator celui cuprins in Mesterul Manole – nimic de mirare, armenii fiind o natiune ziditoare, e si firesc sa le fie familiar si motivul sacrificiului in numele durabilitatii, ca si nevoia, obligativitatea chiar de a pune suflet in orice lucrare, daca vrei ca ea sa fie nu numai trainica, dar si frumoasa.

Cum am mentionat mai sus, in armeana veche s-au scris cu precadere opere teologice (inclusiv traduceri si adaptari), istorice, literatura didactica, stiintifica sau parastiintifica, multe lucrari din categoria celor pe care le numim acum de referinta. Mai aproape de literatura artistica, in acceptia actuala a termenului, se afla creatia lui Movses Horenati, in acea epoca. Din perioada medie a limbii si literaturii armene se desprind scrierile a doi poeti de seama: Krikor Narekati si Hahabed Kuceak. Primul a lasat posteritatii poemul intitulat Cintecele tristetii (sau Cartea cintecelor de jale), iar cel de al doilea, pornind de la izvoarele folclorice, a creat scrieri lirico-filozofice cu totul originale, inclusiv ca forma: niste catrene (hayren), adevarate probe de comprimare a mesajului adinc intr-o exprimare gratioasa, rafinata. Poezia unuia dintre acesti doi autori armeni – imi scapa care anume – este comparata, de catre specialisti, cu cea a lui Shakespeare... Dar poate ca nici nu conteaza daca e Narekati sau Kuceak: mai important ni se pare ca in sec. XVI armenii, cu bisericile si casele mereu devastate si darimate, aveau poeti de calibrul celor de pe linga marile si luxoasele curti vest-europene. Ceva mai tirziu, in sec. XVII-XVIII, a trait poetul cunoscut acum cu numele Sayat Nova. Scria atit in armeana, cit si in georgiana, dar si in graiul turcesc din actualul Azerbaidjan; asadar, era un creator in trei limbi cu totul diferite, din care motiv, fiind considerat in genere un poet armean, este revendicat si de azeri, si de georgieni. In anii ’70 ai secolului trecut, regizorul Serghei Paradjanov (Paradjanian), a reinviat pe ecran chipul si patimile (nu numai de creatie) ale lui Sayat Nova si desi a facut-o la o casa de filme din Rusia sau din Ucraina, gratie acestei pelicule numele poetului a prins a se asocia aproape ca exclusiv cu cultura armeana.

Prin romanul Verkh Hayastani („Ranile Armeniei”), scriitorul si iluministul Haciatur Abovian (1805-1848) a contribuit la punerea temeliei pentru limba armeana de astazi – varietatea ei de Rasarit. O alta etapa importanta, in acest sens, o constituie creatia lui Hovhannes (in rusa – Ovannes) Tumanian (1869-1923) si cea a lui Avetik Isahanian (1875-1957). Poemul Anus, de H. Tumanian, chiar daca este destul de mare ca volum, este cunoscut pe din afara de unii tineri armeni, tot asa cum in anii de scoala si / sau de facultate multi adolescenti si tineri de la noi staruiau sa invete pe de rost poemul eminescian Luceafarul sau balada populara Miorita. S-a impus ca un autor talentat de poeme simboliste Eghise Ciarent (1897-1937), care insa, furat de euforia propagandei bolsevice, a cunoscut o dramatica decadere in genul liric declarativ-propagandistic, pina a fost lichidat de aparatul represiv al lui Stalin.

In anii de regim sovietic, totusi, se pare ca mai putini scriitori de la Erevan au devenit ostatici ai zisului „realism socialist”, majoritatea literatilor facind, „pur si simplu”, literatura, inclusiv in maniera unui realism dur, cum se prezinta admirabilele romane rustice ale lui Hrant Matevosian (1919-2006): Noi si muntii nostri, Herghelia de culoare portocalie etc. A excelat in eseistica Vartghes Petrosian (culegerea Pietrele Armeniei); in poezie s-au impus Ghevork Emin si Baruir Sevak, impresionind si cititorii din alte republici sovietice, din alte tari socialiste, dar si din unele state, respectiv, comunitati libere. Gh. Emin a vizitat in citeva rinduri si Chisinaul, subliniind cu mindrie ca are „un nume aproape ca al lui Eminescu”; iar intr-un cadru aproape oficial, prin anii ’70, a declarat: „Cit de frumoasa este limba romana! Cit de frumos suna, la Dvs., de exemplu, cuvintul „pace”! Pe cind in limba mea... daca pronunt acest cuvint, o sa va amintesc mai curind de „razboi”! Probabil de aceea ca armenii au fost pusi continuu in fata unor razboaie singeroase...”

Un loc distinct il are in lirica armeana din sec. XX Silvia Kaputikian (1919-2007), o excelenta voce poetica, nu intimplator inca la debuturile ei lirice maestrul Mardiros Sarian (1880-1972), acest Henri Matisse al armenilor, i-a facut un memorabil portret, si Sarian nu-si oprea penelul in fata oricui. S. Kaputikian a oferit si un model de scriitor militant: inflacarata patriota, tocmai ei ii revine meritul de a fi condus, in anii 1988-1991, miscarea de eliberare nationala, lupta pentru apararea si recuperarea Karabahului de Munte, precum si pentru redobindirea independentei. Abordarea ei rebela, dar profund umana, s-a invederat si in anii de dupa prabusirea imperiului sovietic: a refuzat sa primeasca niste distinctii supreme ale Armeniei independente, accentuind ca nu poate accepta medalii costisitoare de la o conducere care nu e capabila sa asigure poporului sau o existenta decenta...

O relatare despre literatura armeana ar fi incompleta daca nu s-ar spune citeva cuvinte si despre scriitorii armeni din alte tari. Paralel cu viata literara din Armenia, exista si o literatura a Spiurk-ului, a diasporei, promotorii ei scriind in varietatea apuseana (de Vest, „de Istanbul”) a limbii armene. Tratati cu suspiciune in Armenia sub regim sovietic, acum ei sunt editati masiv si la Erevan, iar istoriile literaturii armene, elaborate in ultimele doua decenii, au incluziuni si trimiteri obligatorii la acest segment al scrisului armenesc. Cu regret, e un segment putin cunoscut noua, din care motiv ne vedem nevoiti sa-l omitem, aici. Nu putem omite insa contributia unor scriitori armeni care au adoptat limba tarii in care le-a fost dat sa traiasca. In treacat fie spus, aportul armenilor la cultura, arta, stiinta altor popoare este unul masiv, de-a dreptul impresionant, pe alocuri incredibil, ne vom limita insa aici exclusiv la literatura. Desigur, cel mai de seama – oricum, cel mai cunoscut scriitor armean din afara granitelor patriei istorice este William Saroyan (1906-1981), autor de romane, piese de teatru si nuvele, care a ales, testamentar, loc de odihna vesnica, o colina a Erevanului, in Panteonul personalitatilor natiunii armene, alaturi de compozitorul Aram Haciaturian (autorul celebrului balet Spartacus), traitor in Rusia (1903-1978). Numerosi sint admiratorii prozei francezului Henri Troyat (1911-1990), dar mai putini stiu ca el avea radacini armene si constiinta de armean, poate nu la fel de tare pronuntate ca la cintaretul Charles Aznavour (n. 1924), si totusi... Nascuta in Transnistria, la Grigoriopol, orasel intemeiat cindva de armeni, scriitoarea Marietta Saghinian (1888-1982) era cindva foarte cotata in URSS, inclusiv pentru niste proze cam fantasmagorice despre Lenin si gruparea sa terorista numita partidul bolsevic. A scris insa si proza de calitate, absolut digerabila; la fel, a avut si foarte bune eseuri, unele chiar superbe, cum sint cele despre Goethe, sau cel despre poezia medievala persana, ori unul consacrat eposului finlandez, M. Saghinian fiind si autoarea unei versiuni inedite, in rusa, a Kalevalei.

Dintre armenii care au slujit literele romanesti trebuie evocat cel putin numele lui Garabet Ibraileanu (1871-1936; numele sau de familie, tradus din armeneste, nu inseamna altceva decit „[originar] din Braila”). La finele secolului XX se impune prozatorul Bedros Horasangian, autor de „romane-magazin” si de povestiri intr-un stil apropiat de cel al lui Caragiale, si un rafinat poet – Stefan Agopian. La Chisinau a scos doua plachete de versuri, destul de proaspete – si ambele in romana – o tinara si simpatica armeanca pe nume Anahid Apian.

De fapt, numarul personalitatilor armene care s-au pus in serviciul literaturii si culturii romane este cu mult mai mare. Daca insa adaugam si numele celor „suspectati” de identitate armeneasca, obtinem un palmares de-a dreptul impresionant: scriitorul Gheorghe Asachi, Spiru Haret – matematician, om de stat, reformatorul invatamintului romanesc; Iacob Zadik, general in Armata Romana, in Primul Razboi Mondial; Krikor Zambaccian, colectionar de arta, fondator al unui muzeu de arta occidentala, la Bucuresti; Virgil Madgearu, politician, economist si sociolog; Hrandt Avakian, pictor; Vasghen Baljian, cleric, ajuns catolicos (patriarh) al Bisericii Armene; H. Dj. Siruni, istoric, orientalist, traducator al operei lui Eminescu in armeana; dinastia de subtili intelectuali Acterian; Harry Tavitian, cintaret de jazz; David Ohanesian – cintaret de opera, tenor; Ana Aslan – medic, celebru gerontolog; Mihail Jora – compozitor, Sergiu Malagamba, compozitor si dirijor, nascut la Chisinau; Vartan Arachelian si Paul Tumanian – eseisti, scriitori; Alexandru Tatos, regizor; cintaretii de muzica usoara Anda Calugareanu, Corina Chiriac, Adrian Daminescu; Varujan Vosganian, economist si politician, acum ministru al economiei si finantelor; Ardases Kundacgian – chimist si... baschetbalist cu renume; Varujan Pambuccian, programator, deputat...

Cu aceasta lista dorim sa incheiem eseul nostru care se vrea un omagiu adus armenilor – un popor cu o istorie neobisnuita, o natiune doldora de talente. Totodata, aceasta scriere nu putea sa nu se axeze si pe unele confluente, sau, mai bine zis – intersectii spirituale armeano-romane care, luate impreuna, vor suscita, speram, interesul cititorilor nostri.