Biblio Polis - Vol. 28 (2008) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ESEU / ЭССЭ / ESSAY
Dinu MIHAIL
Toamna maurului, cu aur şi busuioc

Prietenul nostru, Aristotel, spunea ca in lume exista trei mari descoperitori, trei mari deschizatori de drumuri: Inteligenta, Banul si Intimplarea. Ei bine, intimplarea a facut ca sa trec pe la Biblioteca „O. Ghibu” exact in perioada cind aceasta institutie se pregatea sa discute volumul Hronicul Gainarilor in cadrul programului de larga utilitate „Chisinaul citeste o carte”, initiat de Biblioteca Municipala „B.P. Hasdeu”. Mi s-a dat, concret-istoric, in mina Hronicul... cu aproape ultimativa sugestie civilizatoare de a „spune citeva cuvinte despre un scriitor important, care trebuie citit de cit mai multa lume”. Asa ca eu, constiincios ca pionierul Ionel Plamada, am scris, dar nu port raspundere pentru rindurile de mai jos, deoarece autorul lor moral este programul „Chisinaul citeste o carte”. Si bine face, caci e cazul sa mai fie pus si el uneori, Orasul, cu burta pe lecturi!

Intrebat sibilinic acum un an de catre un reporter de unde, la ce ora si pe ce cai misterioase ii vine inspiratia, Aureliu Busuioc a raspuns, sincer si in cunostinta de cauza, ca inspiratia ii vine din capacitatea fundului sau bun la toate de a rezista cit mai mult pe scaun in fata zapezilor reci ale hirtiei de scris. Asadar, e vorba despre munca, despre clasicitatea chinuitoare a lucrului bine facut. Intr-un cuvint, despre libertatea inhamata la plug. Caci orice meditatie sau discutie care nu se transforma in actiune, esueaza, pina la urma, intr-un act de lasitate.

Gind, suflet, stil elegant ca o marchiza... Nu exista condei mai mult sau mai putin scolit in Moldova care sa nu fi remarcat ca Aureliu Busuioc este un stilist greu de egalat, un virtuoz al limbajului. „Operele sale au stralucit intotdeauna de sanatate lingvistica”, spune pe drept cuvint Nicolae Leahu.

Indiscutabil, limba este una dintre dimensiunile spirituale ale unui popor. Dar nu e singura dimensiune. Limba, in sine, e departe de a fi identica cu cultura unui popor. Nici o creatie a imaginatiei umane nu se poate detasa complet de entitatile extralingvistice pe care cuvintul le denumeste. Iata de ce orice comunicare ramine, vai, relativa.

Felul de a fi, cultura unui popor se afla depuse in primul rind in moravurile sale. Spunea cindva prozatorul Augustin Buzura despre traducerile din romana in alte limbi de circulatie europeana: „Sintem neintelesi nu din cauza limbii, ci a unui mod depasit de a gindi”. Ideea generoasa primeaza si renteaza intr-o pinza romanesca. Gindul bun aduce dupa sine limba frumoasa. Cind exista fond – plus mult, cit mai mult suflet! – forma si celelalte „toale” vin parca de la sine. „Nici o inteligenta peste medie, nici un grad ridicat de imaginatie, nici macar acestea impreuna nu alcatuiesc geniul. Dragostea, dragostea, dragostea este sufletul geniului” (W.A. Mozart). Orice activitate neinsotita de bucuria placerii sfirseste in uscaciune, chin si chiar boala.

Este o viziune unilaterala si simplificatoare totodata sa analizezi creatia lui Aureliu Busuioc exclusiv prin prisma limbajului. Dincolo de limbaj se afla o exemplara capacitate de munca, fertilizata de cultura, de o trudnica informare istorica si filozofica, caci si lectura serioasa, cu noduri la timpla, este munca. Aceasta ii permite prozatorului sa aplice asupra „obiectului agresiunii literare” un ochi detasat, calm si neviciat de prejudecati. Plus umorul, ironia si autoironia, ingrediente absolut necesare actului de creatie, care vin dintr-o aristocratie, dintr-o marinimie a stapinirii de sine, dupa cum ar spune evreul roman Nicolae Steinhardt, convertit la ortodoxie.

Caci ce este, in fond, romanul Hronicul Gainarilor? Este „o parodiere a letopisetelor si romanelor istorice nationale si a mitologiei „intemeietoare” universale” (Mircea V. Ciobanu).

Ca si jurnalul, parodia este semnul de maturitate al unei literaturi, culmea umorului fiind sa rizi de tine insuti. Daca legea tine de criteriul separarii omului de animal, zimbetul este cavaler de onoare in suita placerii. Umorul, detasarea, ironia te inrudesc cu zeii. Autoironia este medicamentul tuturor necazurilor, calmantul tuturor patimilor, patima fiind, etimologic vorbind, boala. (Aviz pentru psihoterapeuti: aproximativ 90 la suta din publicatiile noastre de expresie romana sint patimase, isterice si incrincenate, de parca redactorii lor viseaza in fiecare noapte numai cacareze de oaie). Insusi Dumnezeu a avut mult umor cind a ingaduit sa ne nastem si noi, oamenii.

Lectia asta am invatat-o si de la Aureliu Busuioc.

Citesti Hronicul Gainarilor si uneori te viziteaza gindul subversiv-antinational ca la noi munca e mai mult un hobby, o pasiune nevinovata (cum ar fi colectionarea capacelor de Vitanta), decit o necesitate constientizata. Avind un pamint manos, pe care creste totul fara mare efort, ne-am cam lasat in voia soartei si in mila cerului, fara a pune serios creierul la contributie. Iata cum un avantaj natural nefertilizat de sudoarea efortului intelectual se pare ca s-a transformat pina la urma intr-un handicap civilizational. Da, muncim mult, dar asta si din cauza ca muncim ineficient, economia noastra fiind una de subzistenta nu de ieri si nu de azi, ci de cind haul si tarcaul. Dupa cum remarca G. Calinescu in Gilceava inteleptului cu lumea, la noi individul e nepasator, satul, bun, milos, prin urmare cam searbad, cam sters sufleteste, „incapabil de mari nebunii, de mari intreprinderi”. Nu e lupta crincena pentru existenta, si unde nu e lupta, unde nu e viciu prapastios, nu e nici geniu. In Occident, omul este staruitor in fapte, disperat in intreprinderi, capabil de toate performantele. Si tot acolo: „Romancierul nostru nu are ce spune despre viata, fiindca el insusi n-o cunoaste decit sub forma alimentatiunii, romancierul occidental o cunoaste in chipul unui hidos infern. Lipsa de caractere tipice din literatura noastra de aici vine”. „Ce vreti, sintem la portile Orientului, unde totul se infatiseaza mai putin grav” (Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-veche).

Asa ca Nobelul pentru romani se amina pina atunci cind ei vor reusi sa inventeze, in premiera mondiala, Zeama din vinturi de closca servita in foi de fite sau Cozonacul de Pasti fara faina, fara ulei, fara oua, fara zahar, fara stafide, fara mac si, ca sa punem definitiv mapamondul cu botul pe labe, chiar si fara apa.

Atunci cind citeam cartea, in anumite momente il rugam imaginar pe autor sa se aseze pe un scaun in fata mea si il intrebam umil: Bine, dom’ Busuioc, dar timp de 200 de ani si ceva intr-un sat „gemind de grele patimi” nu s-a intimplat nimic altceva decit furturi de oratanii, de oi si de cai; decit tradari, caciuliri si ingenuncheri in fata mai marilor clipei, fie acestia moldoveni, turci sau rusi? Bunaoara, vreun viol cosmic in grup, de sa se cutremure pamintul, de sa tresara macar vreun muschiulet pe mutra de turta dulce a „tigrului est-european” Serafim Urecheanu... Sau poate vreun autodafeu, vreun pui de martiraj pentru chestii de credinta, caci, nu-i asea, de doua mii de ani orice roman se tot naste ortodox nevoie mare, debordind de piosenie si cumsecadenie religioasa. „Doamne, ca ortodocsi mai sintem si cu paiul in fund” (Paul Goma)... Vreun examen de constiinta devastator si plin de invataminte, caci doar infernul e foarte aproape: este de ajuns sa te cunosti pe tine insuti.

De unde pasiuni si experiente abisale la niste gainari, caci gainarii la Aureliu Busuioc nu sint numai locuitorii „maretului” sat Gainari, ci, cu mici exceptii, cam noi toti, caci „De la Nistru pin’ la Tisa / Tare greu ne cade fisa”. La noi pina si codul cuvint de onoare e raritate bibliografica sub sapte lacate, pina si viciile sint de la magazinul de second hand... Pamint bun de butut... Exista in cartea a treia a Hronicului Gainarilor, capitolele 6 si 10, pagini vitriolant-terapeutice, memorabile despre felul nostru de a fi. Citez (selectiv, desigur):

„...desi nu suntem o natie din lumea a treia, suntem un neam de mina a doua.”

Sau: „Aflarea in mijlocul unui desert a unei oaze de palmieri, cu racoare si apa, e un miracol, dar tot miracol este si prezenta noastra, cu rinza, mentalitatea pasunista si saracia noastra in centrul unei Europe infloritoare. De ce? Oponentii cred: pricina este ca ne place sa cautam vinovatii de esecurile noastre in afara, si nu in noi insine. De acord, dar asta inseamna sa confundam cauza cu efectul. Efectul este evident: saraci, dar lenesi; inculti, dar suficienti; mindri, dar servili, gata de orice compromisuri.”

Nu putine sint rindurile in care Aureliu Busuioc ne peneste metehnele de sar fulgii de pe ele. Si bine face! Calitatile unui popor se impun, se manifesta de la sine, pe cind viciile trebuie combatute metodic ca iarba rea din batatura. Anume acesta este supremul serviciu pe care o constiinta artistica il poate face poporului sau. In opinia mea gheboasa, poporul nu trebuie lingusit, adulat, ci constant educat. Deprinderea seculara de a ne trai viata, inclusiv cea literara, vag-aproximativ-iresponsabil-dupa ureche-intimplator de la caz la caz este pistolul de la timpla istoriei noastre. Iata de ce eu cred ca la ora actuala adevarata cauza nationala este refuzul prostiei.

Un ziar bun sau o carte cu bataie lunga se face fara incrincenare. Se scrie cu zimbetul pe buze, ca printre altele, si cu minimum cinci ore de biblioteca pe zi, dovada fiind pe fata, gravida de materialitatea cernelii tipografice: Hronicul Gainarilor. „Din vremi uitate, de demult” n-am stat de vorba, n-am calicit prin baltile Prutului vreo rata cu Aureliu Busuioc („Priviti aceste rate, care si moarte zboara, / Si le mai tine-n aer doar dragostea de Tara!”). Cu toate acestea, cred ca este si acum, la cei 80 de ani ai dumisale, un om fericit. Fericit, pentru ca poate scrie mai dihai decit tinerii. Nu-l intrebati cum scrie, cum gaseste temele si formulele de succes, pentru ca nici el singur nu stie. Cind femeia de geniu George Sand, la inceput de cale, ii cerea lui Balzac niste retete, niste sfaturi literare, acesta ii raspundea ca un metronom: Draga Aurore, nu stiu nimic, eu singur am nevoie de sfaturi... Fericit, pentru ca stie sa treaca prin viata, oricit de chinuita ar fi ea, cu zimbetul suveran pe buze. Acest Radu Negrescu vesnic tinar sta acum tacut intr-o parte in vesta antiglont a clasicului in viata, taaat numai aur si busuioc, si parca-parca ar vrea sa ne spuna: „Sa stiti ca am trecut peste toate, sustinut doar de vointa mea, de nevoia de a iubi si de a face bine. Cerul nu mai face minuni si numai prostii mai pot crede ca vor fi salvati de ingeri invaluiti in raze si-n lumini divine. Singurul care te poate salva din situatii grele, esti tu insuti. Eu am aflat mai intii acest adevar din cartile bune ale lumii”.

Un singur lucru nu-mi place la Aureliu Busuioc: conform pasaportului, eu am o talie de tocmai 167 de centimetri. Iar acest munte de om, avind din unghii si pina-n crestet numai vreo doi metri, isi permite sa se uite de sus la mine! Va dati seama ce afront e acesta? La CEDO cu Busuioc! Cu atit mai mult cu cit nici nu mai este el chiar atit de janghinos si talentat pe cit pare, caci singur recunoaste la pagina 20: „Cinstit vorbind, de dragul adevarului, la scrierea acestor fleacuri as fi apelat si la hexametru, asemeni lui Homer si Vergiliu, dar nu m-a ajuns talentul…”.

Si acum, cu permisiunea cititorului nostru mai destept decit semnatarul prezentelor rinduri, un moment de respiro... Dupa parerea mea subversiv-antinationala, cea mai serioasa academie din Romania este Academia Catavencu. Citez de la rubrica Saptamina strainilor:

„Profesorul de limba Knut Berglund din Malmo, Suedia, isi arata marile pretentii fata de scrisul corect al elevilor, dar si al membrilor familiei sale. Lucrurile au ajuns pina acolo, incit Knut Berglund, primind intr-o buna zi o scrisorica de la sotia sa, in care scrisorica, dupa parerea lui, lipsea o virgula, timp de doua saptamini ii batu capul consoartei sale ca nu prea cunoaste gramatica. Nevasta o tinea mortis pe a ei ca a scris corrrect. Si atunci invatatorul a hotarit sa... divorteze. Judecata, cintarind dovezile aduse, a decis sa faca parte sotiei. Poate ca judecata are dreptate, a zis Knut intransigentul, dar eu nu pot sa ma dezic de principiul meu suprem – sint profesor si sint obligat sa invat lumea!”.

Istoria asta lunga si dramatica tine de alte meridiane. Pe piciorul nostru de plai, unde cararusa pina la Domnul e toata scai, la aceeasi invinuire am auzit, ba chiar am si vazut scris de mina sotiei moldovence: „Nu-ti place exprimatia mea? Ia si pune tu acolo gainatul cela de virgula, care lipseste, dar sa nu te mai vad ca ma inveti minte, mai ovrijitule!”.

Asadar, procesul virgulei continua. Si in Suedia, si la noi.

Ce mai tura-vura, Moldova este de mult sincronizata cu... si integrata in Europa. Si nu numai din punct de vedere geografic, dar si gramatical, adica cultural.

Asa sa ne ajute Dumnezeu, Sfinta Parascheva a Gainarilor si Punct-um!