Biblio Polis - Vol. 28 (2008) Nr. 4 (Serie nouă)  
ARHIVA  
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / НАШ ДУХОВНЫЙ ВДОХНОВИТЕЛЬ / OUR SPIRITUAL PATRON
Pompiliu CONSTANTINESCU
Salonul lui Hasdeu

La drept vorbind, este numai o simpla analogie cind se vorbeste, in cultura noastra, de saloane literare; cel dintii lucru pe care il presupune existenta unui salon e patronatul unei femei frumoase, culte, spirituale, care sa stringa in jurul ei, ca un centru de iradiere, barbatii ilustri ai unei epoci, apartinind diferitelor domenii ale vietii intelectuale.

Arta de a conversa in jurul celei mai recente si rasunatoare carti, de-a comenta, entuziast sau ironic, ultimele evenimente, politice, sociale, mondene chiar, de-a lansa valori noi sau de a tese un val de aureola in preajma valorilor de prima mina este indispensabila pentru a crea atmosfera specifica a salonului.

Literatura franceza, care este prin excelenta o literatura ce s-a dezvoltat in societate, cunoaste numeroase si vestite saloane literare; pentru literatura noastra ni se pare mai proprie denumirea de cerc literar, de cenaclu. Toate revistele care au insemnat ceva in istoria culturii nationale s-au consolidat in jurul unei personalitati culturale: Dacia literara si Propasirea au luat fiinta gratie initiativei lui Kogalniceanu, Convorbiri literare si cercul literar afiliat al „Junimei” au viat in jurul dominantei figuri de indrumator a lui Titu Maiorescu; Literatorul si cenaclul de poezie adiacent
s-au consolidat in preajma fascinantei personalitati a lui Macedonski, care a instituit un adevarat cult al poetului; dupa experienta initiatoare a lui Vlahuta si Cosbuc, scriitorii s-au adresat navalnicului temperament al lui N. Iorga, sa patroneze Semanatorul; directivele poporanismului au fost regizate, la Viata Romaneasca, de dinamica personalitate a lui C. Stere, iar cenaclul propriu-zis a fost intretinut de pasiunea devotata a lui G. Ibraileanu; fanatismul estet al poetilor de la Viata noua a fost alimentat de fanatismul lui Ovid Densusianu, inchinator la noi izvoare de poezie. Cenaclul din jurul Convorbirilor critice a pulsat de viata, tinut de dirza vointa si pasiune literara a lui Mihail Dragomireseu. Oriunde a fost un program si un animator, intr-un sens bine definit, scriitorii s-au grupat la un loc, cautind sufragiile conducatorului si alcatuind un sectar spirit de cenaclu; polemica a fost insasi sarea din care s-a hranit spiritul cenaclist, si fiecare cerc literar a lasat cite un copios capitol polemic, din succesiunea carora s-ar putea scrie cea mai pitoreasca istorie a literaturii nationale. As putea spune chiar ca salonul literar fiinteaza pe un principiu feminin, care tempereaza animozitatile, indulceste contururile prea aspre si dizolva otravurile in conversatie, in timp ce oricare cenaclu fiinteaza pe un principiu masculin, care delimiteaza fanatismele, incurajeaza sectarismul si practica, alaturi de creatia contemplativa, tonul virulent al polemicii.

Hasdeu a fost unul din cele mai individualiste temperamente din cultura si literatura veacului trecut, viata lui incepind din perioada ruseasca, de unde a irupt vijelios in Moldova, trecind prin toate avatarurile ei stiintifice, publicistice, politice, prin toate triumfurile si fulgerarile de care soarta nu l-a crutat, a fost o extraordinara desfasurare de energie. Retras in castelul lui misterios si izolat de la Cimpina, dupa moartea Iuliei, mai aproape de duhurile celor plecati decit de framintarile lumii din afara, Hasdeu n-a scapat de iscodirile presei, de zeflemeaua lui Caragiale, de curiozitatea si admiratia prietenilor, care-l vizitau in sihastria pe care si-a impus-o, pregatindu-se pentru viata de dincolo; personalitate fascinanta, prin tot ce l-a preocupat, Hasdeu era, prin insasi constitutia lui spirituala, cel mai putin potrivit, dintre marii nostri animatori, sa patroneze un salon literar. Iradia prea puternic si era de-o mobilitate prea nestapinita, ca sa poata crea, in jurul lui, climatul unui salon; mai mult chiar, a fost prea strabatut de propriile lui pasiuni intelectuale si prea sfisiat de propriile drame morale ca sa domine chiar un cenaclu literar.

In cursul vietii, a intemeiat nenumarate reviste, de eruditie si polemica, de politica si umor, pe care le-a scris deseori singur sau aproape singur. O singura data Hasdeu a jucat rolul de conducator literar; dar nu din imboldul lui, din acea vointa de putere pe care toti animatorii de reviste si cenacluri din cultura noastra au avut-o, ci din imboldul altora, admiratori integrali si literati de cea mai variata calitate si alcatuire sufleteasca.

La 15 decembrie 1887, apare primul numar din Revista noua; Hasdeu nu-si propune nici un program ideologic si nici un ideal estetic. In felul lui sarcastic, spune in Cuvintul introductiv ca revista ,,nu va fi socialista, nu va fi zolista, nu va fi gongorista”.

La revista lui Hasdeu, Delavrancea apare intr-o faza de bogata inspiratie, publicind Hagi-Tudose, Sentino, Domnu Vucea, Bursierul si colorate articole de critica plastica, astazi atit de necunoscute. Vlahuta tipareste poeme ca Iertare, Liniste si Homo homini lupus; poeti ca Artur Stavri, Haralamb Lecca, N. Tinc, Gh. din Moldova, N. Nitescu isi gasesc adapost in paginile luxoase ale revistei, apoi prozatori ca St. Basarabeanu (Victor Crasescu), Radulescu-Niger, iar din vechea generatie Ion Ghica si V.A. Urechia, folcloristi ca S. Fl. Marian, D. Stancescu si Petre Ispirescu colaboreaza asiduu, incurajati fireste de pasiunea de folclorist a lui Hasdeu; dar, la 17 septembrie 1888, se intimpla cea mai zguduitoare tragedie din viata lui Hasdeu, moare geniala Iulia, fiica lui, de care se legau atitea sperante.

O noua vina se deschide in spiritul framintat al marelui invatat: e vorba de seria de poeme nascute din lovitura data de moartea Iuliei. In 1891 publica in revista cele cinci studii care vor alcatui volumul de filozofie spiritista Sic cogito, tiparit in anul urmator, iar de la 1893–1896, intre conferinte publice, experiente spiritiste, poeme si studii filologice si cursuri universitare, termina constructia castelului de la Cimpina. In septembrie 1895, Revista noua isi inceteaza aparitia; in 1897, Hasdeu se retrage la Cimpina, venind in Bucuresti numai pentru a-si tine prelegerile universitare.

In asemenea imprejurari, Hasdeu e greu sa mentina un salon literar si sa-si conduca un cenaclu; preocuparile lui sunt din ce in ce mai absorbante in directia spiritismului.

Un prieten si admirator pasionat ca doctorul Istrati ne descrie astfel atmosfera in care traia si lucra, la Arhive, unde Hasdeu era director: „Sala in care sedea el era o adevarata camera a lui Faust. O biblioteca mare si absolut in neregula pe un stelaj de lemn alb. Cu toate acestea, cind ii trebuia ceva, gasea numaidecit. O masa mare, incarcata cu carti, note, manuscripte, ziare, sfesnice, lampa si chibritelnita in o neregula astfel incit te intrebi cum de mai poate scrie, si acolo scria el Magnum Etymologicum. Se mai afla si o alta masuta ovala, pe care lua ceaiul, si scaune, si o soba de fier. Peste tot mucuri de tigari si un praf care abia la trei-patru luni, daca dna Hasdeu reusea sa puna sa-l mature. Tot acolo, intre masa si in lungul bibliotecii, se afla patul sau de dormit. Am vazut adesea cele mai neinchipuite lucruri aruncate, amestecate cu cartile: perii, farfurii, cutia cu cocs, hirtii de maculatura si corecturi lepadate, cutii vechi de chibrituri sau de tutun, cutii de ceai cu zahar, sau ceainicul, placi fotografice etc., etc., amestecate cu lucruri scumpe, cu manuscripte rari, cu carti alese, cu condica Manastirii dintr-un lemn sau condica Brancoveanului. Era o neregula si o necuratenie neinchipuita. Acolo traia el, traia, discuta, cerceta, cugeta, concepea, scria, corecta, minca adesea, si producea ceea ce a si facut, fumind intruna lipsit de soare si lumina.”

Aici isi primea prietenii si colaboratorii de la Revista noua; iar dupa moartea Iuliei, camera pe care o descrie doctorul Istrati, lunga de 10 metri si lata de 6, isi schimba infatisarea; pentru a-si cufunda existenta in lumea duhurilor, Hasdeu astupa toate ferestrele cu perdele groase, intre pat si ferestre pune un paravan, instaleaza un aparat fotografic acoperit cu negru si fixeaza in camera o lampa rosie de camera obscura.

Bonifaciu Florescu, Ion Nenitescu, Ionescu-Gion, anecdotistul Sperantia si altii vin sa asiste la experientele lui spiritiste, in care Hasdeu isi ineaca ultimii ani ai vietii. Premergatoare ciudatei atmosfere din castelul pe care-l va cladi la Cimpina, ambianta de la Arhive ne avertizeaza ca Hasdeu iubea mai mult salonul sumbru al duhurilor decit salonul literar: comunicind cu Iulia, iata ce stari il chinuiau la 1889:

E sfinta a ta slova, si-i drept ca ea sa fie

La maica-ta-n pastrare, ca moastele-n altare,

Dar cit e scris de tine.

Azi mina o prescrie:

Sunt ceasuri mai senine

In negrul meu amar.

Lungi nopti prescriu, iar ziua tiparul primeste

Inalta-ti cugetare: foi dupa foi rasar

Cu lacrami si suspine,

Cind tomul se gateste

Ma cred mai linga tine:

Baut-am un pahar!

Grabesc! mai sunt in sticla vro citeva pahare;

Tom dupa tom cu raze din cer, voi repezi;

Si lumea-atunci pe tine

Priveasca cu mirare,

Iar eu, o maracine,

Pe loc m-oi vesteji.

Si totusi, personalitatea lui vie, scinteietoare, cufundata-n duhuri si obsedata de spiritul Iuliei, nu s-a alterat; o alta marturie a doctorului Istrati, care avea o proprietate de vara la Cimpina si care-l vizita des pe Hasdeu, in izolarea lui dramatica, ne atesta ca desi „Hasdeu nu merge nicaieri”, si desi „ducea o viata sedentara, iubea si primea prietenii, fuma mult, bea ceai si era admirat si desavirsit «causeur», scinteind de spirit, plin de invataminte, placut pentru cei ce momentan ii erau amici, strasnic cu cei cu care avea vreo discutie sau vreun diferend”.

Daca inteligenta ii era lucida inca si daca se comporta cu amicii la fel cum il cunoscusera inainte de moartea Iuliei – dorinta de moarte a lui Hasdeu e atit de profunda si si-o exprima cu astfel de dure accente:

Ce sanatos mi-e stirvul! Nimica nu ma doare,

Si totusi mor.

Fiinta-mi de boala si nu de virsta moare.

Murind de dor.

Zi dupa zi apune si noapte dupa noapte

Si eu tot scap:

Dar nopti si zile-ntruna aud ciudate soapte.

In piept si-n cap

In orice dimineata uitindu-ma la mine.

Ma vad mai dus.

In fiecare seara grozava pofta-mi vine

Sa plec in sus.

Cu cit imi scade carnea, tinzind mereu sa moara

Incet-incet,

Pe-atita cugetarea-mi s-arata mai usoara

Sunt mai poet.

Vorbesc cu nevazutul si dinsu-mi povesteste.

Iar eu ma mir;

De ce cind sus mi-e duhul, jos nu ma mai porneste

La cimitir?

In cer eu sorb prin suflet intreaga vesnicie,

Si-aici-s nimic,

Bucata-mi paminteasca incape-ntr-o cutie

Curind un dric!

Trec somnoros prin lume si numai printre stele

Mai sunt destept:

Ma duc! Ma duc la tine, lumina vietii mele,

Nu mai astept.

1943