Biblio Polis - Vol. 29 (2009) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Ludmila BULAT
Confesiunile unui editor

Lora Bucătaru este editorul de o viaţă. În diverse perioade a activat la mai multe edituri: „Cartea Moldovenească”, reorganizată în „Universitas”, apoi la „Museum”, „Litera”, „Prut Internaţional”. A „trădat” cartea doar pentru un singur an (1995), cînd a lucrat în calitate de traducătoare la Curtea de Conturi, Editura „Universitas” fiind atunci într-o stare de criză şi incertitudine totală. Cartea i-a adus bucurii, tristeţi, dezamăgiri, înălţări şi căderi... Afirma Iulian Filip într-o poezie: copiii născuţi în timpul războiului, pe foamete, întreaga viaţă, pururi, sînt însetaţi de frumos.
Am trudit împreună nişte ani la Editura „Cartea Moldovenească” / „Universitas” şi
i-am propus să discutăm despre activitatea editorială, despre carte.


Cînd mi-ai zis să realizăm acest material, am zis că mă mai gîndesc. Era, de fapt, un fel de a spune „nu”. Dar întîmplarea a făcut ca în zilele imediat următoare un tînăr, invitat al unei emisiuni de la „Vocea Basarabiei” (un post de radio care mă ajută să-mi umplu golul din suflet, să nu-mi pierd speranţa şi optimismul), susţinea că situaţia din Basarabia e aşa cum este pentru că generaţia lui e în căutarea adevăratelor valori, iar precedenta generaţie nu le-a avut. A doua parte a acestei afirmaţii a tînărului cercetător, pe care de altfel îl respect pentru căutările lui, pentru lecturile serioase pe care le face (dar cred că ar trebui să aibă şi anumite convingeri), m-a ambiţionat să spun un cuvînt de bine despre generaţia mea, despre colegii de la Editura „Cartea Moldovenească” (mai apoi „Universitas”), dar şi de la alte edituri, care în condiţii dificile, poate chiar ostile, nu numai că au păstrat în sufletele lor valorile noastre naţionale, dar aveau şi curajul să le promoveze atunci cînd apărea cea mai mică ocazie. Făceau acest lucru în tăcere, ţineau ascunse în sertare dicţionarele româneşti, explicative şi bilingve, pe care le cumpărau la Moscova, Leningrad, Odesa, Cernăuţi şi chiar Novosibirsk. Citeau, tot pe ascuns, publicistica lui Eminescu, Rinocerii şi alte piese de Eugen Ionescu, dar şi Doctor Jivago a lui Boris Pasternak etc. Acţiunile lor erau nu numai „pe ascuns”, dar şi în văzul lumii, asumîndu-şi un anumit risc. Ei, colegii mei editori, au fost printre primii care au susţinut Scrisoarea deschisă semnată de un grup reprezentativ al intelectualităţii din republică (septembrie 1988) cerînd ca limba „moldovenească” să fie decretată limbă de stat şi să revină la grafia latină (vezi şi volumul de articole O luptă, o suferinţă şi..., Editura „Literatura Artistică”, 1989). Am subliniat faptul că au fost printre primii, pentru că atunci şi această acţiune, care acum pare banală, era un act de curaj. S-au găsit şi persoane care s-au dus la redacţii ca să-şi retragă semnăturile - de frică că ar putea să-şi piardă locul de muncă. Iar după ce această luptă s-a încununat de succes, a urmat o perioadă care pentru noi a însemnat o epocă „de aur” în editarea cărţii naţionale cu grafie latină.


– Generaţia noastră de editori a lucrat şi în condiţiile cînd exista cenzura, aşa-numitul Glavlit. N-am să uit niciodată cum am fost chemată pentru prima dată la Glavlit. Era vorba de o lucrare din domeniul istoriei şi lucrătorul de la Glavlit a început a striga la mine că în lucrare sînt multe date scoase din arhive, iar eu, fiind redactor începător, nu puteam înţelege ce vrea.
Aş vrea să mai amintesc un caz. La Editura „Cartea Moldovenească” era în proces de pregătire un album. Tocmai atunci fusese arestat Vasile Vîşcu care, se ştie, ocupase o funcţie importantă în conducerea RSSM. Redactorul împreună cu pictorul căutau cu lupa chipul lui Vîşcu pe fotografii şi îl acopereau cu tuş...


– Trebuie neapărat să vorbim aici şi de acest aspect al activităţii editoriale din acei ani, cînd autorităţile comuniste instituiseră un regim diabolic de cenzurare a tot ce se publica, cînd planurile editurilor republicane, înainte de a fi aprobate, erau minuţios studiate la Comitetul de Stat pentru edituri, poligrafie şi comerţul cu cărţi de la Chişinău, precum şi la cel unional, la Comitetul Central al PCM. Redactorii, şefii de redacţii, care erau responsabili nu numai de nivelul literar, stilistic al lucrării publicate, dar şi, într-o măsură poate şi mai mare, de conţinutul ei ideologic, îşi asumau riscul de a face politică editorială. Cum? Oare era posibil? Da, era posibil, deoarece planurile editoriale erau aprobate în baza adnotărilor, care se făceau în două limbi. Şi cum cei de la Moscova şi cei din instanţele superioare republicane citeau, de regulă, în rusă era important ca adnotările să fie bine ticluite, să le placă. Ulterior, în lucrarea propriu-zisă se mai puteau schimba accentele. Depindea în mare măsură de redactor şi de şeful de redacţie, de buna colaborare cu autorul. Dar era de-ajuns să se găsească vreun „binefăcător” care să şoptească cui trebuia că într-un anumit manuscris sau carte sînt promovate „idei ostile” ideologiei comuniste, „modului de viaţă sovietic”, că vai şi amar de capul celora care au fost implicaţi în redactarea şi apariţia respectivei cărţi.


– Mi-au povestit colegii de editură cum au fost trimişi la tipografie – vreo patru bărbaţi – şi li s-a ordonat să distrugă cartea lui Dumitru Moldovanu Haiducul Tobultoc (1982). Li s-a dat un instrument numit ghilotină, iar un securist stătea alături şi urmărea. Igor Nagacevschi, care pe atunci era redactor la Editura „Cartea Moldovenească” a ascuns o carte în sîn. A doua zi directorul adjunct al editurii l-a chemat şi i-a ordonat să înapoieze imediat cartea...


Despre cartea Haiducul Tobultoc s-a scris şi s-a vorbit în repetate rînduri. Dar voi reveni la ea pentru că nimeni nu ştie ce s-a întîmplat atunci decît cei care au lucrat la această carte, apărută într-o ţinută grafică de excepţie, într-un tiraj de 10 000 de exemplare, expusă fiind şi la Tîrgul Internaţional de carte de la Moscova, unde fusese semnat un contract pentru cedarea dreptului de autor către o editură din Bulgaria. Totul mergea foarte bine, cînd (Tîrgul încă nu se încheiase) s-a zvonit, zvonul venind de la Comitetul Central, că ceva nu e în regulă în această carte. Ce anume, nimeni nu putea spune. Nici cei de la Comitetul Central, nici cei de la KGB, nici de la Glavlit, nici şefii de la Comitetul pentru edituri... Dovadă este exemplarul care a fost citit cu o sporită atenţie în toate instanţele, acesta cu multiple sublinieri în text şi cu semne de întrebare pe margini. Starea de incertitudine a durat vreo două luni. Aceasta însemnînd interminabile şedinţe ale biroului de partid, adunări de partid, explicaţii în scris şi orale. În cele din urmă, directorul editurii, redactorul-şef şi secretarul organizaţiei de partid au decis să distrugă tirajul pentru a-şi demonstra vigilenţa. Şi au fost sfîşiate toate cele zece mii de cărţi prin ghilotinare, cu excepţia cîtorva exemplare pe care le luaseră autorul, redactorul şi şeful de redacţie şi nu le-au restituit, deşi li s-a cerut cu insistenţă acest lucru.


Dumitru Moldovanu, fiind un om cu adevărat cult, cu adevărat inteligent a reacţionat calm şi cu demnitate la această lovitură a destinului.
– Ţin minte un moment: D. Moldovanu mergea pe coridorul editurii, iar Maria Cebotaru, care era şefă de redacţie (Dumnezeu s-o odihnească în pace), i-a spus: „Capul sus!”...
– Povestea nu se termină aici. Cînd l-am întrebat pe director care totuşi a fost motivul distrugerii tirajului şi pedepsirii celor implicaţi, mi-a răspuns foarte supărat că această lucrare în genere nu trebuia să vadă lumina tiparului, pentru că haiducul Tobultoc lupta împotriva ţarismului. Dacă Tobultoc ar fi fost rus şi cartea ar fi apărut în Rusia, era bine. În Moldova nu, pentru că aici ţarismul a avut, chipurile, un rol progresist, a adus lumină şi dreptate.
Ceva mai tîrziu, în toiul restructurării gorbacioviste, acelaşi director mă cheamă şi îmi zice: Şto tî dumaeş’ esli mî vernemsea k voprosu o Tobultoc-e?... („Ce crezi, dacă am reveni la „subiectul” haiducului Tobultoc?... ”). Sensul acestei întrebări era să reedităm lucrarea în colecţia „Columna”. Acum era bună, putea aduce venit editurii şi demonstra loialitatea respectivului şef faţă de noile tendinţe politice.
Am povestit poate cu prea multe amănunte acest caz pentru a vă da seama că nu era deloc uşor să lucrezi cu oameni care azi distrug o carte, iar mîine propun reeditarea ei, acceptă editarea unor lucrări ale lui Nicolae Iorga, a publicisticii lui Eminescu etc.
Acest caz nu a fost unic. Tot în acea perioadă au fost rechemate de la tipografie încă două lucrări. O lucrare a lui Constantin Mardare despre meşteşugurile populare, în care autorul îşi exprima regretul că tineretul nu manifestă interes faţă de artizanat. Motivul – tinerii nu trebuie să regrete trecutul, tineretul sovietic trebuie să aibă alte preocupări. Şi a doua – o culegere de foiletoane a lui Constantin Bîrcă în care erau scoşi în ţeapă şefi de diferit rang.
Am amintit de aceste cazuri pentru a spune că editorii de atunci aveau nevoie nu numai de cunoştinţe profunde în domeniul respectiv, pentru a putea face un aviz asupra lucrării, a discuta cu autorul, traducătorul, a-l convinge, atunci cînd era necesar, să facă anumite schimbări pentru a corecta inexactităţile şi a ameliora conţinutul, dar şi de curaj pentru a promova cultura naţională, adevăratele talente, corectitudinea limbii. Nu se puteau face prea multe. Cu toate acestea se făceau lucruri bune şi atunci. Un redactor putea propune, susţine, promova o lucrare în care, chiar dacă în mod indirect, se spuneau nişte adevăruri.


– Se zice că fiece om, fiece generaţie are o oră astrală. Ora astrală a editorilor a fost perioada 1987–1993 de care noi am profitat din plin...
– Cea mai frumoasă dovadă că şi generaţia mea de editori a contribuit la cunoaşterea adevărului istoric o constituie numeroasele titluri de carte care au văzut lumina tiparului în anii 1987–1993, cînd în condiţiile restructurării a apărut posibilitatea de a oferi cititorilor din Republica Moldova, dar şi din România, cărţi de istorie a neamului românesc pe care nici în cele mai tăinuite ungheraşe ale sufletului nostru nu credeam că vom avea vreodată ocazia să le răsfoim. Dar noi le-am editat! Şi am făcut-o în condiţii cînd încă nu se ştia în care parte se va înclina balanţa. Sînt convinsă că aceşti ani au fost un dar de la Dumnezeu pentru umilinţa la care am fost supuşi pînă atunci. Astfel, la facultate a trebuit să ascultăm şi prelegeri în limba rusă, de exemplu, istoria filozofiei ş.a.; la Editura „Cartea Moldovenească” toate informaţiile de asemenea trebuiau ticluite în rusă; la adunări se vorbea numai ruseşte şi dacă, Doamne fereşte, pronunţam greşit vreun cuvînt, trebuia să suportăm zîmbetele ironice, uneori dispreţuitoare, ale colegilor noştri rusofoni: ruşi, evrei, ucraineni. Nu mai spun că atunci cînd cineva dintre noi se ambiţiona să vorbească „moldoveneşte”, stîrnea revolta celor care nici în gînd nu puteau admite aşa ceva, iar vorbitorul era numit naţionalist. Şi încă de multe alte înjosiri am avut parte, pe care tinerii de azi nu le cunosc şi nici nu doresc să le cunoască.


Ni s-a cultivat un complex al inferiorităţii de care nici pînă azi nu pot scăpa, deşi îmi dau bine seama că nu eram cu nimic mai prejos decît ei. Poate chiar invers.
Ziceam că a fost un dar dumnezeiesc şi sînt convinsă că aşa gîndesc şi simt mulţi dintre colegii mei. Nu mi-a fost dat să văd nici pînă atunci, nici după, atîta entuziasm, atîta însufleţire, atîta dăruire în condiţiile în care interesul material se afla în plan secund. Şi încă o particularitate rară a activităţii editoriale de atunci – spiritul de echipă. O carte bună, din toate punctele de vedere, este neapărat rodul muncii unei echipe de profesionişti. Dacă cineva afla că lucrarea ar putea fi îmbunătăţită, nu aştepta să apară cartea ca să-i scoată în evidenţă lacunele, demonstrîndu-şi erudiţia, dar intervenea imediat. Îmi amintesc cu nostalgie de acele timpuri, cînd eram mereu în căutare, cînd discutam mult, cînd invitam specialişti din diferite domenii pentru a le cere sfatul şi a fi siguri că edităm ceea ce trebuie. Voi cita un singur exemplu în acest sens. La editarea celor două volume cu Trecute vieţi de doamne şi domniţe de Constantin Gane (1991), cînd acestea erau deja la stadiul „Bun de tipar”, am aflat că există la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi” de la Iaşi prima ediţie a acelei cărţi şi că ar fi bine să reproducem textul după ea, deoarece în ediţia a doua, din epoca ceauşistă, fuseseră omise toate episoadele referitoare la Basarabia. Fără a face multă vorbă, l-am rugat pe bunul nostru prieten şi sfătuitor de la Iaşi Ionel Maftei să ne ajute. De altfel, dumnealui a fost acela care ne-a atras atenţia asupra deosebirilor dintre prima şi a doua ediţie. Asumîndu-şi un mare risc, Ionel Maftei a luat cărţile respective de la Biblioteca „Gheorghe Asachi” şi, fără a spune cuiva, a trecut cu ele hotarul de la Prut. Şi tot datorită dumnealui la reeditarea volumelor Personalităţi ieşene, al căror autor este, au fost incluse materiale despre oameni de vază originari din Basarabia.
Îmi amintesc cu mult drag şi cu multă recunoştinţă de frumoasa şi fructuoasa colaborare cu omul de cultură Octavian Ghibu, cu profesorii universitari Ioan Caproşu, Victor Spinei, cu scriitorii Mihail Diaconescu, Horia Matei, Valeriu Râpeanu etc.


O altă bucurie a editorilor de carte românească de atunci erau tirajele – 30, 50, 70, 100 de mii de exemplare, care se cumpărau şi la noi, şi în România. Spun acest lucru pentru că multă lume venea să cumpere cărţi direct de la editură, deoarece erau mai ieftine decît în librării. Îmi amintesc de doi studenţi de la Facultatea de istorie care, neavînd suma necesară, au decis să cumpere o carte la doi, sperînd să mai cumpere una, dacă tirajul nu se va epuiza pînă la următoarea bursă. E vorba de Getica lui Vasile Pârvan (1992), care nu fusese editată de mult timp nici în România. Acuma nu mai ştiu care e situaţia, dar aş vrea să cred că dorinţa de a cunoaşte a studenţilor este aceeaşi sau poate chiar mai mare.
Vorbind de activitatea editorilor de atunci, nu pot trece cu vederea încă un aspect: o parte din tirajul cărţilor de istorie a românilor, dicţionarelor cu tematică istorică, au ajuns în bibliotecile şcolare. E vorba de o complicitate favorabilă dintre editură şi Ministerul Învăţămîntului prin intermediul căruia Guvernul finanţa editarea manualelor. O complicitate care a făcut posibilă completarea fondurilor de carte românească din bibliotecile şcolare cu lucrări ale lui N. Iorga, Şt. Ciobanu, I. Nistor, Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, M. Sadoveanu, I. Caproşu, V. Spinei, M. Diaconescu, H. Matei, C. Gane, G. Bezviconi, Şt. S. Gorovei, I. Pelivan, I. Inculeţ, Paul Mihail etc. Dacă această complicitate ar fi continuat, în bibliotecile şcolare ar fi fost cu mult mai multă carte românească. După cum spuneam, acesta a fost doar un aspect al colaborării Ministerului cu editura, colaborarea de bază a fost editarea manualelor pentru şcoala superioară (mă refer deja la Editura „Universitas”). Voi menţiona în acest sens nivelul înalt al manualelor pentru studenţii de la Universitatea Tehnică, scrise şi editate printr-o conlucrare rodnică şi prielnică a profesorilor de la Chişinău cu cei de la Politehnica de la Iaşi. Tot atunci au fost editate (cu finanţare de la Guvern) şi multe manuale pentru studenţii de la Universitatea de Medicină.
Cu multă pasiune, cu mult suflet se lucra la editură şi asupra cărţilor cu tematică ancorată în realitatea curentă: scoaterea în vileag a crimelor săvîrşite în Basarabia de către autorităţile comuniste (deportările, foametea organizată), dar şi lupta pentru limbă, alfabet, tricolor. Volumele Adevărul, ca aer al renaşterii; Povară sau tezaur sfînt; Istoricul an 1989; Tricolorul - simbol al demnităţii sînt nişte cronici publicistice de excepţie, care vor ajuta generaţiilor viitoare să cunoască adevărul acelor zile zbuciumate şi înălţătoare.


–Revenim de la ce am pornit?
– În încheiere, revin de la ce am pornit - la afirmaţiile acelui tînăr, care se află în căutarea valorilor naţionale, şi căruia aş vrea să-i spun, fără pic de răutate, că noi, cei crescuţi şi educaţi în condiţiile propagandei comuniste, am avut cu mult mai puţine posibilităţi de a cunoaşte adevărata istorie a neamului românesc, dar am ştiut că facem parte din acest neam, accesul la valorile spirituale a fost cu mult mai limitat, dar am profitat de orice ocazie pentru a le descoperi, iar atunci cînd interdicţiile au slăbit ori au fost înlăturate, am încercat să le promovăm prin preluarea şi punerea la dispoziţia cititorilor a unor importante lucrări ale istoricilor şi scriitorilor români, atît din Basarabia, cît şi din întreaga Românie.

A dialogat Ludmila BULAT