Biblio Polis - Vol. 29 (2009) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Vl. PRISĂCARU
MEREU INSPIRAT, ARTISTUL

Recent, răsfoind o bibliografie a lui Ştefan Petrache, m-am oprit, mirat, la titlul unui interviu pe care i-l luase artistului, prin anii ’80 ai secolului deja trecut, un gazetar din Chişinău. Se intitula dialogul În căutarea inspiraţiei, şi tocmai această formulare
m-a stupefiat: Ştefan Petrache să fie în căutarea inspiraţiei? Desigur, e o personalitate complexă, cu multe faţete ale creaţiei, bănuite şi nebănuite, însă, urmărindu-i cariera, ascensiunea artistică, am avut impresia că numai de asemenea căutări nu a avut dînsul nevoie! Din simplul motiv că este un artist mereu inspirat. Sau, poate, unul dintre artiştii care s-a ghidat şi de principiul cela „haios”, enunţat cîndva de Gustave Flaubert: inspiraţia în creaţie e bună, dar dacă nu vine, nu-ţi rămîne decît să te apuci de muncă...


Nu ştiu cine ar risca să-i dea o caracteristică cît de cît precisă cîntăreţului Ştefan Petrache, deoarece personalitatea sa artistică se încadrează anevoios în tiparele unei definiţii. Poate cîteva definiţii, cîteva prezentări, din prisme diferite, ar putea să-i întregească un portret de creaţie mai complet, mai autentic, mai credibil. Se spune că a fost un răsfăţat al sorţii. Mai curînd, aşa e, căci în timpuri deloc favorabile pentru manifestarea aptitudinilor, dar mai ales a impulsurilor, a avut o ascensiune admirabilă, de invidiat, pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Remarcat de profesori încă în anii de şcoală, nu ştiu dacă „îşi căuta norocul” în lumea muzicii pe cînd era student la Colegiul electromecanic din Chişinău. Întîmplarea – sau, poate, totuşi, destinul? – a făcut ca Ştefan Petrache să fie solicitat ca „meşter-faur” pentru aparatura, destul de sofisticată pentru acele vremi, a formaţiei Noroc. Căutînd să înlăture un defect la o percuţie, prinse a fredona o melodie... Interpretarea aceasta, improvizată, l-a frapat pe Mihai Dolgan, liderul grupului, şi astfel devine Ştefan solist al faimosului Noroc, care era deja comparat, în unele privinţe, cu inegalabilul The Beatles. Veşnic tînăra formaţie de la Chişinău a purtat efectiv noroc muzicii, culturii noastre, dar şi fiecărui solist sau instrumentist atras de către Mihai Dolgan într-un flux muzical înnoitor, cu totul inedit pentru acea epocă şi pentru o ţară ermetizată ca URSS. Tocmai manifestarea aceasta insolită a talentelor, dar şi popularitatea ieşită din comun a Noroc-ului, pe întreg cuprinsul imperiului sovietic, dar şi dincolo de hotarele acestuia, a pus punct ascensiunii unui grup muzical de excepţie, care oricum a intrat în analele muzicii uşoare europene şi la a cărei strălucire a contribuit şi Ştefan Petrache. Rămaşi fără marele Noroc, fiecare membru al formaţiei, „pusă la index” de organele represive sovietice, prinse a-şi căuta rostul în alte spaţii muzicale. În cazul lui Ştefan Petrache, a urmat o piruetă surprinzătoare – spre Orchestra de estradă şi simfonică a RadioTeleviziunii. Era, pe atunci, la noi, un colectiv solid, cu exigenţe specifice, acestea contribuind, neîndoios, la afirmarea sa, dar, totodată, strîngîndu-i pornirile (şi răbufnirile!) artistice în chingile unor rigori ce atingeau uneori cotele absurdului, mai ales în ceea ce priveşte libertatea alegerii repertoriului, dar şi a comportamentului scenic. Din acest unghi de vedere, implicarea în activitatea unor noi, tinere formaţii de muzică uşoară – Orizont, apoi Contemporanul, în anii 1977-1981 – i-au prilejuit lui Ştefan Petrache nu numai trecerea în prim-planul scenei, dar şi o şansă de a gusta din nou din libertatea (oricît de relativă, pe atunci) a creaţiei.


Generaţiile de basarabeni, care erau tineri în acei ani, pot confirma cît de populare, cît de iubite erau aceste grupuri, ambele, poate mai ales Contemporanul, fiind considerate ca nişte succesoare de drept ale Noroc-ului, sau poate un fel de Phoenix muzical al acelei formaţii de mit. Dar ce spun eu – basarabenii? Spectatorii din întreaga Uniune Sovietică şi din alte ţări socialiste, zise şi „frăţeşti”, pe unde au mai putut concerta aceste grupuri, se dedau unui veritabil delir asistînd la spectacolele lor...


Personal, am avut ocazia de a fi martor al unei primiri de-a dreptul delirante, a soliştilor Contemporanului, de către un public destul de select şi relativ răsfăţat de turnee ale diferitor interpreţi şi formaţii muzicale din URSS şi din lumea largă. Era la Riga, în nişte zile frumoase de mai, în anul 1979, şi capitala letonă era efectiv inundată cu afişe ce anunţau concertele colectivului muzical de la Chişinău. Mi-a atras atenţia, mai întîi, un amănunt cu totul semnificativ pentru acele timpuri: afişul era redactat în română... Da, letonii scriu cu litere latine, însă ei au practica vicioasă, cred eu, de a ortografia numele străine conform felului lor de a le pronunţa. Ei bine, şi denumirea grupului, şi numele cîntăreţilor moldoveni, apăreau pe afiş scrise perfect româneşte! Cum am putut preciza chiar la faţa locului, muzicanţii noştri, mai curînd însuşi Ştefan Petrache, avusese grijă ca formaţia să-şi prezinte adevăratul chip, naţional, pînă şi sub acest aspect. Aşadar, Ştefan Petrache trebuie suspectat, din tinereţea-i fragedă încă, de un frumos, delicat naţionalism muzical, cultural, sufletesc...


Cît despre spectacolul ca atare, ce să spun? Îmi stăruie şi acum în faţa ochilor zecile de mii de tineri, dar şi adulţi, scandînd „Primăvară, primăvară!...” sau alte cuvinte româneşti care au intrat şi în limbajul letonilor, prin această modalitate, aparent banală – un turneu, colo! Fiecare piesă era solicitată la bis, unele – de trei-patru ori, încît se părea că spectacolul nu mai are sfîrşit, chiar dacă venise miezul nopţii, şi oamenii sovietici trebuiau de mult să se odihnească, pentru a fi în formă a doua zi, la locul de muncă, în numele prosperării „necuprinsei mume a comunismului”...


Cum însă orice succes ieşit din comun deranja, speria autorităţile, au trebuit să dispară de pe scenă şi Orizont, şi Contemporanul. Atunci firea nonconformistă a lui Ştefan Petrache a trebuit „să inventeze”, apoi să-i dea şi contururi de existenţă reală, palpitantă, unui nou grup, Plai, cu care, în anii 1982-1987, colindă în continuare Moldova, Ucraina, Rusia, alte republici „frăţeşti”, uneori trecînd şi dincolo de sîrma ghimpată a URSS-ului. Acum, peste două decenii şi ceva, s-ar părea că totul era simplu ca bună ziua: o nouă formaţie de muzică uşoară, al cărei director artistic şi solist de bază era Ştefan Petrache, nu putea să evolueze altfel decît sub zodia Norocului, a succesului major. Or, simplitatea aceasta e doar o aparenţă. La întemeiere, în anii ceia de brejnevism mohorît, însăşi denumirea grupului era una suspectă: Plai suna „naţionalist”, iar pe deasupra, mai amintea şi un cuvînt englezesc, sau american, un termen frecvent în limbajul muzicienilor din Occident, încît e de-a mirării cum a izbutit maestrul să înregistreze o formaţie cu asemenea titlu... Dar şi prenumele cîntăreţului, al conducătorului artistic al Plai-ului deranja auzul unora: ca să vezi numai, Ştefan!, cînd în „necuprinsa noastră patrie sovietică” trăiau atîtea milioane de oameni ce se numeau „normal”, pur şi simplu Stepan... De repertoriul Plai-ului, ca şi al altor formaţii în care fusese Ştefan Petrache nu mai vorbesc – deşi, vom aborda şi acest aspect, ceva mai jos. Nu putem să nu precizăm însă, aici, că Plai a fost o formaţie de muzică nouă „fruntaşă” în spaţiul sovietic şi în lagărul socialist. Dincolo de linia muzicală perfect compatibilă nivelului occidental, Plai-ul lui Ştefan Petrache a promovat şi celelalte atribute ale curentelor muzicale moderne ce abia se înfiripau mai la est de Prut. Avem în vedere „dotarea” cu instrumentarul specific, neobişnuit pe atunci în URSS, aplicarea unor elemente de interactiv care, mai mult chiar decît anterior, cu Orizont şi Contemporanul, provoca stări de maximă implicare pasională a publicului, o stare soră cu uitarea de sine, cu delirul, cu drogul, cu transcendenţa... Plai deveni din start o legendă a muzicii noastre, şi în această calitate şi-a încheiat, din păcate, existenţa, după ce reuşi să poarte gloria simţului artistic al moldovenilor – iarăşi – pe toate întinderile, parcă fără margini, ale imperiului sovietic, de la Moscova pînă în Kamceatka, din republicile baltice pînă în Crimeea, de la Cernăuţi – în oraşele şi tîrgurile pierdute în taigaua siberiană.


Un „acord final” al implicării artistice, plenare, a lui Ştefan Petrache a fost Formaţia de propagare a muzicii, din cadrul Filarmonicii de la Chişinău. Aflarea la acest „loc de muncă” a coincis cu ultimii ani de existenţă a Uniunii Sovietice, cu tulburătoarele evenimente ce au declanşat şi amplificat mişcarea de eliberare naţională, în fine - cu nişte importante schimbări ce se produceau în viaţa noastră cotidiană. Atunci, maestrul a sărbătorit şi o aniversare a primelor frumoase împliniri: patru decenii de aflare sub soare şi aproape tot atît timp de dăinuire în preajma, apoi chiar în miracolul sunetelor muzicale.


Greu de spus care din aceste evenimente sau care resorturi, ce se precipitaseră spre începutul anilor ’90, l-au determinat, cel mai mult, pe Ştefan Petrache să abandoneze scena – anume scena, nu şi cîntecul. Cel mai plauzibil ni se pare un simţ acut al măsurii, felul său cumpătat de a fi, în pofida unei impresionante febrilităţi umane şi artistice, care îl caracterizează nu mai puţin. Greu de spus de a fost oportună ori ba această decizie. Înclinăm să credem că şi aici maestrul a vădit o certă inspiraţie: intrase pe scenă ca un prinţ şi a părăsit-o ca un nobil... Numeroşi admiratori, şi mai multe admiratoare, au regretat sincer, adînc, plecarea lui Ştefan Petrache din viaţa concertistică a Chişinăului, a altor mari centre culturale situate mai la est sau mai la vest de capitala basarabeană. Însă nu toţi simplii melomani (ba nici nu toţi artiştii) înţeleg o axiomă care, avem impresia, a perceput-o fin Ştefan Petrache: nu numai omul, dar şi creaţia, activitatea într-un domeniu artistic, are o vîrstă relativă, care poate fi şi lungită, cu riscuri inerente, însă durata ei oricum se află într-o legătură directă cu demnitatea artistului. Şi, posibil, nu mai puţin, cu conştiinţa unei anumite împliniri – desigur, atunci cînd aceste realizări există. Retrăgîndu-se de pe scenă, artistul, căruia i se spunea deja fără rezerve maestru (Artist Emerit al Moldovei era încă din 1983), parcursese o solidă etapă a împlinirilor: lăsa în fonoteca de aur Radio, în tezaurul concertistic al Televiziunii şi – esenţial – în memoria, în sufletul melomanilor, o arhivă muzicală proprie impresionantă şi ca volum, şi ca prestaţie. Această arhivă îl menţine în topul preferinţelor muzicale de la noi şi astăzi; mai mult, credem, valenţele realizării sale în arta interpretativă îi va asigura un loc de frunte încă mulţi ani înainte.


Dacă s-ar face un sondaj de opinie la Radio, la TV sau la un colţ de bulevard, mai aglomerat, mulţi dintre cei chestionaţi vor enumera, fără greş, cîntece din repertoriul lui Ştefan Petrache, pe care ar dori să le mai asculte. Personal, aş aminti de piesele muzicale „eminesciene” Ce te legeni, codrule, Şi dacă, De-aş avea..., cărora le-a imprimat o sonoritate absolut inconfundabilă, uneori depăşind limitele interpretative general acceptate. Este şi cazul piesei De-aş avea..., calificată de un muzicolog de la Bucureşti ca un cîntec-spectacol. Alţi melomani ar invoca, mai curînd, întreg repertoriul grupurilor Noroc, Orizont, Contemporanul, Plai, care este greu de imaginat fără prezenţa lui Ştefan Petrache. Vor fi solicitate, cu siguranţă, şi piesele Castel pe nisip, Crede-mă, Blestemul sacru, Eu vin, Baladă haiducească, Iubeşte, Chemarea casei părinteşti, În august etc. (multe pe versurile sale), precum şi unele şlagăre mondiale interpretate cu dăruire de Ştefan Petrache. Şi nu numai cu dăruire, ci şi cu o dublă inspiraţie: una – muzicală, şi alta – de om al unei vaste culturi şi rafinate simţiri, căci nu oricine putea, însă nici chiar toţi nu pricepeau cît de mult valora, pe atunci, să incluzi în repertoriu – apropiindu-te maximum de original – un şlagăr italian, francez, britanic, spaniol, în condiţiile în care muzica uşoară de mare succes în lumea liberă trecea anevoios peste cortina de fier de la frontierele URSS-ului.


Chezăşia succesului ieşit din comun al cîntăreţului are, desigur, cîteva resorturi, unul dintre ele fiind, cu certitudine, unicitatea sa de muzician. A debutat într-o perioadă cînd pe firmamentul muzicii uşoare basarabene nu mai erau doar doi-trei interpreţi; alături, în dreapta Prutului, înflorea luxuriant o grădină bine îngrijită a muzicii uşoare. Pe deasupra, eram pe atunci parte a unui imperiu cu mii de aspiranţi la titlul de promotor al acestui gen muzical. Aşadar, se impunea necesitatea unei formule interpretative proprii, era nevoie de afirmarea unui chip cît mai personalizat de cîntăreţ. Avînd la zi toate datele native, şlefuindu-le prin muncă şi studiu (inclusiv la Institutul de Artedin Chişinău), Ştefan Petrache a mers, se pare, pe o linie trasată de George Enescu într-un îndemn către tinerii muzicieni: „Fiţi voi înşivă. Nu căutaţi în mod special un limbaj nou, căutaţi limbajul propriu, adică mijloacele proprii de exprimare a ceea ce aveţi în interior”. Dacă artistul nu a căutat originalitatea cu orice preţ, originalitatea l-a găsit pe el, ca o recompensă pentru că a etalat măiestrit mijloacele proprii de exprimare a ceea ce avea în interior, ca să-l parafrazăm pe marele Enescu. L-a impus vocea-i haiducească, cu un registru amplu, cu un timbru înclinînd spre dramatic, dar nici străin abordărilor mai sprintene. De fiecare dată, la fiece piesă cîntată, Ştefan Petrache vibrează la maximum, trăind fiece clipă de interpretare, începînd de la dăruirea interpretativă desăvîrşită şi cu aceeaşi desăvîrşire intonînd ultimele acorduri. Apoi, are un comportament scenic mai rar întîlnit, aristocratic, incredibil pentru o epocă în care se punea preţ pe o apariţie în scenă a artiştilor cît mai plăcută proletarilor, cît mai apropiată de stilul de viaţă al „omului sovietic de rînd”. Desigur, a contat mult pentru neobişnuita evoluţie a lui Ştefan Petrache şi selectarea inspirată a pieselor interpretate. Nu oricine opta – şi nu chiar oricui i se încredinţa – să cînte pe versuri de Mihai Eminescu. Eroul eseului nostru s-a apropiat de Eminescu pe căi proprii, trădînd o febleţe aparte, o sensibilitate deosebită pentru creaţia Luceafărului, pentru poezia autentică, pentru limba română, pentru spiritualitatea românească. Din poeţii, respectiv, din compozitorii locali, ai epocii, interpretul alegea piese ce îmbinau reuşit muzicalitatea versului cu melismele, fără a neglija şi conţinutul lor. Şi mai avea – are! – o dicţie admirabilă, care iese în evidenţă, impresionant, şi atunci cînd cîntă, dar şi cînd acordă vreun interviu, cînd stă de vorbă, pur şi simplu, sau cînd filozofează... Nu am greşit, nici nu am exagerat spunînd că maestrul filozofează. Căci, „adevărat vă zic”: trăieşte în Ştefan Petrache nu numai un talent muzical sui generis, original şi viguros, dar şi un om de aleasă cultură, precum şi – aici doream să ajung – un înţelept din cei cum nu prea are astăzi Ţara Moldovei... Cine va pune la îndoială aserţiunea mea, îi recomand un remediu pentru împrăştierea dubiilor: să stea de vorbă măcar o singură dată cu maestrul, să-i audă spusa blîndă, caldă, frumos potrivită şi rostită româneşte, de o inteligenţă sclipitoare. Iar dacă nu are acest prilej, să asculte la Radio, să urmărească la Televiziune vreun interviu de-al său – astea, interviurile, dialogurile cu dînsul sînt nişte superbe monologuri în care încape întreaga gamă de trăiri ale unui artist de marcă, dar şi ale unui om de rafinată simţire – şi estetică, şi civică, şi strict umană, şi încă de atîtea feluri. Dacă s-ar apuca să scrie Ştefan Petrache, bănuiesc, ar face o excepţională carte a unei fulminante vieţi de artist, dar şi o rarisimă „carte de învăţătură” – pentru alţii, pentru noi. De altminteri, această idee mi-a venit recitind nişte confesiuni de-ale maestrului, publicate în Literatura şi arta, cu vreo 20 de ani în urmă, şi intitulate chiar aşa: Cîteva gînduri despre noi şi pentru noi...
Revenind de la filozofie la muzică, nu putem trece peste „pragul” despărţirii lui Ştefan Petrache de scenă. Surprinzătoare pentru unii, dureroasă pentru alţii, oricum, abandonarea de către un artist a activităţii concertistice, uneori în plină forţă, cum e şi cazul lui Ştefan Petrache, nu constituie un fenomen chiar ieşit din comun. Ni se pare mai important cum se regăseşte în continuare artistul care „a ieşit în stradă”. Nu sînt rare cazurile cînd unii cad pradă ieftină gloriei acumulate, alţii lunecă uşor în smîrcul diferitor plăgi. Ştefan Petrache a decis să-şi continue cariera conform unui calcul izbutit din mai multe puncte de vedere, a recurs la o „mutare” – şi aici, inspirată – pe tabla de şah a vieţii. Da, multora le-a părut ciudat să-l afle pe artist în funcţia de director al unei firme de construcţii... Curînd, însă, a început să se discute mai mult despre frumuseţea şi gradul sporit al calităţii blocurilor înălţate de această firmă. A locui într-o casă „de-a lui Ştefan Petrache”, a munci într-un oficiu din asemenea edificii, a devenit destul de repede un semn de garanţie a unei vieţi citadine aşezate, ba chiar o şansă, un noroc, pentru cei care ştiu a preţui stilul funcţional în existenţa umană. Chiar dacă, şi în acest domeniu
l-a însoţit de la începuturi succesul, Ştefan Petrache nu s-a lansat zgomotos în lumea oamenilor de afaceri, preferînd să muncească într-o anumită intimitate, poate la fel cum se pregătea pentru spectacole, cîndva. O fi fiind şi aceasta o explicaţie a faptului că mulţi ştiu de „casele lui Ştefan Petrache” şi de alte edificii cu marca firmei sale, dar mai puţini cunosc gesturile sale de filantropie – numeroase, largi, generoase – pe care le face maestrul, în noua sa demnitate. Ca om prin excelenţă de arte, ca fidel slujitor al templului spiritualităţii naţionale, este întru totul firesc că îşi orientează aceste gesturi spre realizarea unor proiecte de natură să susţină diferite acte de cultură, de la sprijinirea unor spectacole, la contribuţii în editarea unor cărţi, nemaivorbind de ordinare, însă memorabile acte de caritate. Original şi generos în arta muzicală, nu poate fi Ştefan Petrache altul în arta construcţiei sau, în arta businessului, de vreţi.


„Muzica este un răspuns, căruia nu i s-a pus nicio întrebare”, considera Nichita Stănescu. Acceptînd spusa poetului ca pe o frumoasă metaforă, îndrăznim a conchide că Ştefan Petrache a pus şi muzicii anumite întrebări. Prezentînd din adolescenţă tipul de artist rebel, nonconformist, viaţa sa trece sub semnul unor întrebări continue pentru care află mereu răspunsuri pozitive. Cel născut artist, artist veritabil, nu-şi va altera niciunde şi nicicînd valenţele. Retras din lumina scenei, artistul şi-a găsit un loc sub razele altei activităţi extrem de utilă omului. Chit că nu a încetat nici pe o clipă să fie cîntăreţ. A demonstrat-o cu brio, o dată în plus, nu prea de mult, la un concert aniversar al Anastasiei Lazariuc, cînd a evoluat poate cel mai tinereşte, la standardele bine cunoscute melomanilor, mult apreciate, îndrăgite temeinic de ei. Însă chiar şi fără trimiteri precise la perpetuarea de către dînsul a pasiunii sale dintotdeauna, pentru muzică, ne dăm seama că Ştefan Petrache rămîne ce i-a fost dat să fie: un artist mereu inspirat şi de aceea mereu adorat de publicul în continuă primenire. Cine mai stă, poate, la îndoială, să facă un mic sondaj. Dacă nu poate să o facă prin intermediul vreunei surse mass-media, să întrebe trecătorii la un colţ mai aglomerat de stradă. Eventual, în preajma vreunei case „de a lui Ştefan Petrache”. Răspunsul va fi, cu certitudine, univoc: „Ah da, e lucrarea lui Ştefan Petrache, e a unui artist...” Un artist de seamă, mare, inconfundabil, adăugăm noi. Căci numai artiştii marcaţi cu asemenea valenţe nu sînt daţi uitării, oricît de repede ar curge timpul, oricît de mult s-ar schimba gusturile şi priorităţile din existenţa noastră.