Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / НАШ ДУХОВНЫЙ ПАТРОН / OUR SPIRITUAL PATRON
D. STOICESCU

HASDEU ŞI OBICEIELE JURIDICE

Era în Bucureşti, pe la începutul lui August 1877.
Ţara era în răsboi. Românii socoteau câteva bune fapte de arme, lacrimi de bucurie răsăгeau în ochii cunoscătorilor trecutului, – vitejia românească nu murise, spada de abia trasă, lucea!
Chiţu, ministrul Instrucţiei de atunci, invitase la masă pe prietenul său Hasdeu, mai cu seamă pentru că ştia ruseşte. Chiţu avea musafir pe un distins personaj rus, un profesor însărcinat de guvernul imperial să studieze psihologia eroismului slav! Era seară, o seară frumoasă, toate stelele scânteiau, şi ochii ca şi stelele. Rusul, deşi masa era aşezată în grădină, se încălzise de discuţie şi ca musafir foarte poftit – şi de pahare!
Discutaseră mult, aprins şi veseli. Ministrul Chiţu, om învăţat, versat în multe ramuri de cul tură, alimenta discuţia şi hazul. Hasdeu nu cruţa nicio glumă şi când observa că rusul nu simte spiritul latin, sau că se lasă pierdut în re verie, răsturna gluma în ruseşte de se prăpădea rusul. Multe glume erau pe seama obiceielor poporului rus, pe cari Hasdeu se părea că le cunoaşte mai bine decât rusul şi rusul prinsese slăbiciune de verva fină şi vioaie a lui Hasdeu.
Hasdeu, ce om! Plătea o ţară! La un moment Chiţu întrerupse pe Hasdeu:
– Ştii că sunt ministrul Instrucţiei Publice al ţărei şi obiceiele româneşti au rămas nu numai nestudiate, dar şi necunoscute.
Aş vrea să se facă repede ceva.
Ce-i de făcut?
– Ceea ce s-a făcut şi-n alte ţări. Eşti
mini stru, poţi face mult, şi mai mult decât
un căr turar fără putere ca mine!
– Ce pot se fac?
Şi Chiţu, care cunoştea câtă ceartă este în ţară pentru ortografie, păru îngrozit...
– Nu te grăbi, nu pierzi nimic, zise Hasdeu. Românul nu piere şi nici obiceiul nu-şi schimbă. Câte bordeie, atâtea obiceie şi românimea n-o să lase bordeiele de dragul arhitecţilor şi nici obiceiele de dragul...
– Ascultă, cărturarule, îl întrerupse Chiţu, e răsboi, activitatea literară şi profesorească se micşorează din ce în ce.
N-ai vrea tu să mă ajuţi?
– Cu plăcere, dar un om ca mine trebuie să aibă hârtie la mână, eu – oamenii politici nu-i cred pe cuvânt, vezi bine, e nevoie de studii de inspiraţie, de cheltuieli... Hasdeu sorbi din păhărelul de Drăgăşani ca şi cum ar căuta o inspiraţie... Şi urmă:
– Uite, dac-ai fi englez cum te-arată chipul, ai face cum fac ei anchetele pentru diferite scopuri administrative şi economice.
– Cum fac?
– Întreabă, la întrebarea pusă cu socoteală ţi se răspunde.
– Nu înţeleg.
– Atunci în zadar faci pe englezul, isbucni Hasdeu, şi urmă:
– Tipăreşti un cestionar, îl adresezi tuturor ce pot răspunde, sau publicităţei. Oferi premii celor ce vor răspunde mai curând şi mai conştiincios, mai cu darul observaţiei, primeşti răspunsurile, oameni speciali le clasează, le elaborează şi lucrul e făcut.
– Adevărat, e uşor, făcu Chiţu cu voiciune.
– Ba-i foarte greu. E greu, pentru că cel care întreabă, trebuie să ştie cel puţin pe jumătate ceea ce urmează – răspunsul!
– Adevărat, e foarte greu, îngână suspinând Chiţu.
– Uite ce-au făcut slavii şi într-o ramură, care trebuia să intereseze pe ministrul Instrucţiei Publice şi mai mult în vremea când era şi al Justiţiei, dar nu eşti tu vinovat, tu nu erai pe atunci decât un biet opozant, uite ce-au făcut slavii – ai auzit de Bogisich de la Ragusa?
– E profesor de Istoria Legislaţiilor slave Ia noi, Ia Odesa, interveni rusul cu mândrie.
– Este. Lui Bogisich i-a plăcut, Deutsche Rechtsalterthtumer, opera lui Grimm, foarte ad mirată pe când eram eu student. Dar cui nu i-a plăcut? Proiecta pe ştiinţa fadă a dreptului puterea de viaţă poporană. Bogisich ca slav a voit să facă ceva pentru slavi. Când s-a încercat – şi a muncit bietul om destul prin biblio teci – n-a putut-o scoate la capăt. Ce putea să-i dea cartea? Nu ştii cum se scriu cărţile? Te aşezi între două şi o scrii pe-a treia. Atunci, lovindu-se Bogisich cu capul de pragul de sus, s-a uitat în jos şi a văzut sumedenie de popor slav şi a zis: „Va spune poporul ce nu spun cărţile, să-I întrebăm”. A făcut deci un cestionar adresat numai slavilor sudici prin mijlocirea preoţilor şi învăţătorilor săteşti, cu un şir de întrebări: „Cum se petrece la voi în cutare şi cu tare împrejurare? Ei bine, în 1874 Bogisich, ca rezultat al respunsurilor primite, a publicat o Collect o consuetudinum Juris apud Slavos meridionales etiam nunc vi gentium.
– Aceasta l-a isgonit de la Ragusa, spuse rusul râzând.
– Şi aceasta l-a adus la Odesa, zise clipind din ochi Hasdeu şi urmă: - Iar ruşii...
– N-o fi vorba de Efimenko, de care aminteai când cu povestea rusului la însurătoare? se grăbi să întrebe Chiţu.
– Chiar de el. Efimenko, în colaborare cu Matvieev, au făcut sub auspiciile Societăţii geografice din Petersburg şi ei un cestionar cu multe întrebări şi l-au adresat tuturor locuitorilor de la Marea Albă până la Marea Neagră, şi de la Camciatka până la Baltică.
Iată ce au făcut popoarele mai noi, despre cele vechi nu mai vorbesc, vorbeşte literatura lor juridică îndestul despre Coutume, Weisthumer, Fueros, Statuta etc. Vrei să faci ceva, Domnule Ministru, ia seama, e vorba de obiceiele juridice şi le-or lua avocaţii în răspăr, bănuind că vrei să schimbi legile şi să te ferească Cel de Sus, – gurile de Târgovişte sunt foarfece, foarfece.
– De aceea am să-ţi încredinţez ţie lucrul, ca să nu prindă vrunul de veste, zise Chiţu ironic. Rusul râse cu poftă, Hasdeu căzu pe gânduri.
– Frumoasă noapte, exclamă rusul, trebuie să aveţi şi poveşti frumoase în literatura voastră!
– Pe canevasul unei mitologii aproape eleno-romană, se ţes poveşti mai bogate ca cele arabe, vorbi Chiţu cu mândrie, gata să pome nească de uncheaşul sfătos Ispirescu şi de Eminescu. Dar îşi aminti că n-a obţinut ultima vorbă de la Hasdeu şi întrebă:
– Ei, cărturarule, facem? Înduioşat, şi nimeni nu se aştepta la asta, Hasdeu îşi şterse ochii de câteva lacrimi!
– Tu mă sileşti, zise el, să-mi amintesc, vrând-nevrând, studiile mele universitare de drept, „mes premieres amours” în ştiinţă, pe cari, aruncându-mă apoi în braţele Istoriei şi ale Linguisticei, a le uita nu am putut, căci vegherile tinereţelor sunt ca rădăcina ce se înfige cu atât mai adânc cu cât mai mult îmbătrâneşte copacul... Dar orişicum – le-am părăsit cu desăvârşire de peste 20 de ani... Bine, fie!
Hasdeu promitea. Mina şi tonul lui Hasdeu au pornit pe fiecare cu gândul în urmă şi după gândul înaripat căpătă aripi şi vorba. Amintiri din viaţa de student... Cari din ei n-avea şi cui nu-i era drag să le povestească? Până la ziuă au povestit.
Peste câteva zile, dl profesor Hasdeu, pri mi adresa No 824 din 11 August 1877, a dlui ministru al Instrucţiei Publice Gh. Chiţu.
Chiţu era omul care nu uită. Stăruitor şi isteţ, iubitor al lucrurilor trecutului şi doritor de a vedea o cultură românească izvorând din ceea ce au păstrat cărţile, hârtiile vechi şi poporul, găsise ocazia să facă ceva şi era convins că are cu cine. Hasdeu îi ceruse hârtie la mână, i-o trimitea, dar ştiindu-l închinat Linguisticei, ca să-i dezmierde această afecţiune şi pentru că nici pe acest teren nu se făcuse mai mult, Chiţu îi cerea pe lângă cestionarul juridic şi unul linguistic-mitologic. Adresa spunea: „Spre a da o mai mare dezvoltare studiului originilor şi instituţiilor noastre antice, [...] am crezut că ar fi de cel mai bun folos dacă am avea un cestionar juridic şi unul linguistic-mitologic, pentru culegerea şi descrierea moravurilor, instituţiunilor şi datinelor noastre, cari cestionare [...] să facă, ca să zic aşa, un bogat vademecum al învăţătorului, preotului, revizorului etc. ca să poată, mai cu înlesnire şi mai sistematic, a spicui pe acest vast teren prin toate ţările locuite de români. Cu modul acesta, sunt sigur, Dom nule profesor, vom avea în curând adunat un imens şi nepreţuit tezaur de cunoştinţe şi date [...] cari, trecute apoi, în studiu şi ştiinţă, prin laboratorul analizei critice, veţi ajunge neapărat a reconstitui...” etc.
În fine, ministrul ţintea reconstituirea instituţiilor vechi româneşti. Şi aşa Hasdeu se aşternu pe lucru. Din lucru ieşi un cestionar juridic despre care se poate spune că e opera lui Hasdeu. Întrebările, în număr de 400, sunt numerotate şi împărţite în 3 grupe după legăturile sătenilor cu satul (1–147), cu casa (148–310) şi cu lucrurile (311–400), grupare pe care Hasdeu o califică de poporană şi românească – românul înţelegând prin lucru nu numai res şi Iucrum, dar şi actio, lucrare.
lată câteva întrebări, câte trei din fiecare grupă:
I. Satul:
1. Ce deosebire face poporul între sat, cătun, selişte şi alte vorbe cu un înţeles apro piat de al acestora? 50. În ce împrejurări anume ciobanii sunt răspunzători pentru pierderea unei vite? Ce fel de răspundere este aceea? Şi ce dovezi poate aduce ciobanul că vita a murit de la sine ori că a fost mâncată de vro fiară?
100. Ce fel de marturi trebuie să fie pentru a fi crezuţi? Şi care trebuie să fie numărul lor?
II. Casa:
150. Cât timp trebuie să treacă între lo godnă şi căsătorie?
200. Oare sunt între săteni prigoniri şi ju decăţi pentru zestre, între gineri şi socri?
250. Nevasta este datoare a urma pretu tindeni după bărbatul său oriunde s-ar aşeza el? Şi-n ce împrejurări anume poate ea să nu meargă după dânsul?
III. Lucrurile:
320. Când se vinde vrun bun, se socoteşte oare că s-a vândut şi alt lucru care e legat de dânsul? Bunăoară: vânzându-se calul, vândutu-s-a şi frâul, sau vânzânduse vaca, vândutu-s-a şi doniţa de muls?
360. Ce scop are darea arvunei? Cum se mai numeşte? Cine o dă? Cam câtă, faţă cu preţul? Şi-n ce împrejurări anume arvuna se poate da înapoi?
394. Este oare vrun fel de furtişag, care să nu fie de loc osândit de către popor? Cestionarul juridic, din care am reprodus aceste întrebări, s-a tipărit în „ediţie oficială” a Ministerului Instrucţiei Publice, cu titlul Obiceiele juridice ale poporului român, programă de B. Petriceicu-Hasdeu, Bucureşti, 1878, şi s-a trimis învăţătorilor, preoţilor, revizorilor, profesorilor etc. cu lămuriri anume cum tre buie să alcătuiască răspunsurile pentru ca obiceiele să fie localizate amănunţit la partea de ţară căreia aparţin: sat, comună, judeţ, cu în demn să adauge orice zicătoare sau cântec în legătură cu obiceiul, să însemneze numele şi starea persoanei ce l-a descris etc. iar răs punsurile să fie trimise la Direcţia Generală a Arhivelor Statului în Bucureşti.
Răspunsurile n-au întârziat, au sosit în mare număr, au umplut, se zice, trei dulapuri şi au fost în parte utilizate... Dar Chiţu a murit de mult, fără să vadă ce aşteptase, Hasdeu asemeni, fără să poată împlini ce făgăduise. De atunci e aproape o viaţă de om şi nici noi cari trăim n-am văzut ceva deplin, nu zic desăvârşit. Oare unde vor fi cele trei dulapuri?