Am impresia că acest centenar a fost marcat cu precădire în cercurile artistice și cred că astfel s-a făcut o nedreptate: opera și fapta marelui artist german-român care a fost Friedrich von Bömches (1916-2010) merită a fi cunoscute de mai multă lume. L-am cunoscut mai întâi dintr-un album cu reproduceri după tablourile sale – foarte bizare, ciudate mi se păreau ele pe atunci, prin 1975. Apoi am văzut și alte cărți cu reproduceri ale creației sale, și acestea încifrate, dar printre care am descoperit, încântat, și lucrări absolut inteligibile, accesibile oricui. Erau niște tablouri sau niște foi grafice cu tematică rustică: probabil că acestea, chipurile de țărani, se pretează mai greu abstractizărilor, sintezelor, încifrărilor. Nu știam aproape nimic despre viața lui, cu adevărat zbuciumată; știam doar că este etnic german din România și că a trăit grozăviile celui de-al Doilea Război Mondial, or, aceasta era prea suficient ca să înțeleg că, dincolo de talentul său ieșit din comun, se mai află și un destin neobișnuit. Apoi, a venit și ziua când l-am cunoscut personal, stând de vorbă pe îndelete la umbra unui stejar din preajma unui conac situat între orașele Dej și Cluj-Napoca. L-am ascultat și nu l-am întrebat nimic… Orice întrebare – dar și orice comentariu – păreau absolut inutile… Sper să vă convingeți și Dvs. de acest adevăr citind schița de portret de alături…
* * *
Pictor, grafician, fotograf de război, armurier; etnic german (sas) originar din România, unde a trăit și a creat cea mai mare parte a vieții. Numele complet: Friedrich von (Ritter Bömches von Boor) Bömches. S-a născut la 27 decembrie 1916, la Brașov, în familia unui armurier cu descendență nobilă (se trăgea din baroni).
Primele studii le face în atelierul tatălui său, apoi, în anii 1936-1941, ia lecții de desen, pictură și compoziție la trei mari plasticieni, toți trei germani brașoveni. A început a expune de la 22 de ani, la 37 de ani având la Brașov prima expoziție personală. În 1941 este mobilizat pe Frontul de Est, unde s-a aflat aproape cinci ani. Ca sergent al Armatei Române, a participat în campaniile de pe front cu un grup de cercetare regimentar, pe direcția Stalingrad și retur. În anii 1942-1943, a surprins, cu aparatul de fotografiat, imagini de pe linia întâi care, nefiind cenzurate, redau toate ororile războiului, acestea având o valoare istorică și artistică greu estimabilă. Imediat după întoarcere de la război, este deportat de către autoritățile sovietice de ocupație a României într-un lagăr de muncă silnică la Krivoi Rog, la granița dintre Ucraina și Rusia.
Greu, chinuitor i-a fost printre străini (de fapt, printre inamici), în URSS, nici când s-a întors acasă, în România, nu i-a fost prea ușor. Însă talentul, creativitatea și cumsecădenia lui, ieșite din comun, l-au ajutat să se reintegreze relativ ușor în societatea românească comunizată. Ironia sorții făcuse ca orașul natal să fie redenumit, în anii 1950-1956, nu altfel decât… Stalin. În 1950 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici, aproape două deceniii făcând parte din conducerea Filialei Brașov a UAP. Participă la expoziții în țară și peste hotare, în 1976 având o amplă expoziție la faimoasa Sală Dalles din București. Este decorat cu Ordinul Meritul Cultural, clasa IV, creația sa aflându-se în centrul atenției criticii de specialitate.
Totuși, restricțiile din ce în ce mai dure pe care le simțeau oamenii de creație din România îl determină în 1978 să plece în patria istorică, în Germania. A plecat lăsând la Brașov o moștenire de creație fabuloasă, care includea, printre altele: circa 20 de mii de picturi și desene, o colecție de arme și de trofee de vânătoare, numeroase obiecte de anticariat etc.
Dacă în România succesorul baronilor germani a avut o viață relativ modestă, în Germania cariera lui s-a schimbat radical. Devine tot mai apreciat, atât pentru talentul său viguros, cât și grație faptului că a făcut portretele unor personalități marcante, printre care și filosoful Martin Heidegger sau politicianul Hans-Dietrich Genscher. („Da, ăsta sunt eu!”, a exclamat Heidegger – un om pretențios chiar și față de fotografiile ce i se făceau – când s-a văzut pictat de Fr. von Bömches.) Fostul brașovean are multe expoziții, zeci de muzee de stat și colecții particulare îi achiziționează creațiile, apar cataloage și monografii prezentând vasta lui operă, i se acordă distincții de stat, inclusiv ordinul Crucea de Aur, clasa I (1987) și medalia Schwarzenberger Hochzeitstaler din aur (2002). În 2007, la Castelul Homburg, are loc o expoziție retrospectivă a unei prestigioase Fundații care-i poartă numele, dar vârsta înaintată nu-i permite artistului să participe.
După cum remarcă mai mulți critici de artă, pictorul s-a aflat mereu în căutarea unor noi maniere de exprimare, inventând combinații neobișnuite de materiale pentru pictat și tehnici ieșite din comun. Unul dintre primii lui recenzenți, și poate cel mai profund, criticul de artă prof. Raoul Șorban (1912-2006), comenta astfel opera lui Fr. von Bömches (mai ales cu referire la „perioada românească”, adică de până pe la 1978): „Tehnica desenelor lui dă impresia vitezei. Instrumentele sale compun rapid furtuni de sentimente, o invazie de viziuni. Liniile aleargă vertiginoase, alunecă într-o vâltoare, traversează spații, uneori în evoluții delicate, alteori, brutal îngroșate de uneltiri obscure.” Iar Camelia Onciu, ziaristă și critic de artă, a declarat mai scurt și mai tranșant: „Cel mai mare grafician al lumii e brașovean: [Friedrich von Bomches]” (ziarul Monitorul Express, 11 iunie 2006).
Fr. von Bömches a excelat printr-o asiduitate și o capacitate de muncă cu totul ieșite din comun. Avea mereu asupra sa caietul de schițe, creioane, cărbune, alte ustensile necesare picturii și graficii. Unii spun că a lucrat până în ultima zi – s-a stins din viață la 2 mai 2010, în orășelul Wiehl, nu departe de Köln, Germania.
Este remarcabilă și tematica creației lui, pe cât de variată, pe atât de neobișnuită chiar și în contextul celor mai de seamă realizări ale artei moderne. A pictat numeroase portrete, dar era pasionat și de peisagistică, de diferite personaje biblice și literare, scene apocaliptice… La fel, a zugrăvit viața la țară, incluzând peisaje, elemente de arhitectură rustică, animale, ciclurile vieții cum ar fi maternitatea, bătrânețea, boala, moartea… Se consideră că unul din motivele cele mai iubite și relativ des întâlnite în opera lui Fr. von Bömches sunt femeile române, în cele mai surprinzătoare ipostaze: stând la taifas la gard, cu copii în brațe sau de mână, cărând apă în ulcioare sau făcând alte munci specifice vieții la țară, evidențiindu-se scenele pictate în care țărance jelesc morții la priveghi. După cum observase un ziarist al epocii, bun cunoscător al artelor plastice, „sasul Bömches e mai român ca românii”, și această constatare pune accentul pe atașamentul deosebit al plasticianului și omului Friedrich von Bömches față de poporul român, în care se născuse, se formase și atinsese primele performanțe ale geniului său. Având privilegiul de a-l cunoaște personal, prin intermediul prof. R. Șorban, subsemnatul s-a convins de acest atașament deosebit al lui Bömches față de români, chiar și atunci când el se afla cu traiul, de câteva decenii bune deja, în patria sa istorică, în Germania. Este semnificativ și faptul că urna cu cenușa lui Fr. von Bömches și-a găsit liniștea dintotdeauna la Brașov, în cavoul familiei, la Cimitirul Evanghelic din Brașov, alături de urna soției sale, cu care s-au aflat într-o armonioasă căsnicie 65 de ani.
M-a impresionat o remarcă a artistului roman, etnic german, în context, și anume că există o dramatică similitudine între germanii (sasii și șvabii) din România și românii din Basarabia, pe aceștia din urmă având ocazia să-i cunoască din cel mai frumos unghi de vedere pe drumurile apocaliptice ale războiului în Rusia. Nu mai puțin impresionant mi se pare și crezul lui Fr. von Bömches, preluat de la pictorul avangardist german-francez Max Ernst (1891-1976): „[…] Se poate ca un pictor să nu știe ce vrea. Dar ferească-ne Dumnezeu de clipa când va ști ce vrea. Căci un pictor e pierdut dacă reușește să se cunoască. Faptul că nu izbutește, rămâne unicul lui merit […].”