Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
PROCESUL LITERAR CONTEMPORAN / CONTEMPORARY LITERATURE PROCESS / СОВРЕМЕННЫЙ ЛИТЕРАТУРНЫЙ ПРОЦЕСС
Vitalie RĂILEANU
Un panoramic al aparițiilor editoriale (IX)

Prozatorul Nicolae Spătaru –
călător prin suflete…
Vom spune din capul locului, Nicolae Spătaru scrie o proză aproape încifrată, oferind cititorului, prin cuprinsul volumului Îngerașul purta fustă mini (Ed. „Junimea”, Iași, 2015), o suită de cinci povestiri ambițioase, fluente, o proză pe interior cutreierată de tristeți, de nostalgii duioase, sau de revolte cumpătate, prin care se strecoară blând surâsul reținut al ironiei. Climatul povestirilor sale, copleșite de povara amintirilor sau a timpului real, vorbesc la timpul prezent. Manifestul literar al autorului răspunde necesității de afirmare a unui stil propriu, original, dispus să fie mai curând disonant decât să se alăture modalităților înscrise pe subiecte neesențiale, mărunte, plictisitoare ale unor colegi de breaslă. Însă, ca în oricare incursiune de acest gen, riscurile sunt inevitabile și rămân incerte, până la o confirmare mai substanțială.
Prozatorul Nicolae Spătaru a ignorat aceste labirinturi, deoarece atitudinea insurecțională semnalată și afișată în mod direct, locul comun îl determină pe autor să inverseze subiectul și substanța povestirilor, iar efluviul de idei îl constrâng la spargerea tiparelor expresiilor tradiționale. Tranziția eului înspre noi identități, reale sau nu, rămâne încă o temă predilectă în literatura basarabeană, care este preocupată de radiografierea timpului prezent, mai puțin al umanului, care să releve, de fapt, incapacitatea de adaptare la exigențele unei societăți clar-obscure.
Prozatorul Nicolae Spătaru conturează tulburările de comportament și scenariile deviante de viață din societatea noastră, dar și cele general valabile. Cititorul atent nici nu va observa cum autorul îl momește spre o lectură hotărâtă – nu fără motive.
Prima proză – Îngerașul purta fustă mini, apropo, un titlu de carte chiar deosebit (sic!), e doar o invitație la lectură ce îți oferă, la prima vedere, simple descrieri, însă, pe parcurs, această impresie dispare, deoarece atestăm anumite teritorii bine cunoscute prozatorului: este vorba de Uniunea Scriitorilor și de tot ceea ce are loc în interiorul ei, despre unii membri ai USM, însă aceste teritorii sufletești nu se cer explicate, nici elucidate, ele, pur și simplu, te invită în acest joc de lumini și umbre, iar ironia subțire, aluzivă, surâsurile abia schițate ale personajelor încearcă (și reușesc!) să alcătuiască atmosfera propriu-zisă: „Timpul se scurge implacabil. De doi ani și mai bine, este și el cineva. Deocamdată nu sunt căsătoriți, cu toate că Lora, prietena sa, și-ar dori mult acest lucru.
Dar să revenim la oile noastre, adică la noua apariție editorială a lui Corneliu Isărescu. A recepționat câteva semnale că volumul său de proză este bine primit de cititori și critici. Acest lucru îl bucură nespus de mult. Acum o lună și ceva, a trecut pe la Teatrul Național, unde lucrează ca secretar literar Manole Deaconescu, șeful Catedrei de literatură de la USM și fost coleg de facultate. L-a felicitat și i-a vorbit în termeni laudativi despre volum. Tot el i-a cerut o poză pentru revista Hyperion, la care el este redactor pentru zona de Est. Corneliu a avut o ezitare: cum, chiar pentru Hyperion? Știa că nu oricine putea să publice în această revistă. Crezi că va trece? Va trece, l-a asigurat el spunându-i că tot ce poartă girul său apare în Hyperion. Ba mai mult, i-a cerut și o poză. Să știi, i-a spus el la despărțire, ești un prozator bun. Și ai un talent aparte pentru situații mistice, dar cel mai mult mi-a plăcut cum reușești să ancorezi aceste situații în realitatea de zi cu zi. Aceste treceri emoționează, te cutremură. Așa s-o ții, mon cher!” (p. 15). Gesturile întrerupte se prelungesc în sugestii, cuvintele banale, aruncate din obișnuință sau plictis, se risipesc în tăceri și reverberații…
Spuneam la început că Nicolae Spătaru a reușit să-și găsească un stil propriu, care să-i exprime pe de-a-ntregul personalitatea / individualitatea. Cea de-a doua proză Și era lună plină îl plasează într-un spațiu geografic atât de cunoscut autorului – zona Cernăuțiului. Textul dat împrumută în mod evident maniera de narare specifică locului unde a copilărit scriitorul, incluzând o vibrație adâncă a universului interior, proprii și personajelor surprinse bine de Nicolae Spătaru: „Acum era prea târziu. Leonid Ilici deja murise. Ne culcam și ne trezeam cu gândul la război. Dar cel mai sâcâitor lucru era incertitudinea care plana peste întreaga societate sovietică, care era atât de brutal deturnată de la misiunea nobilă pe care o avea: construcția comunismului.
Războiul ajunsese o chestiune iminentă. Era la mintea cocoșului că marea confruntare va începe, dar nimeni nu știa cu exactitate ziua și ora. Unii, mai slabi din fire, își pierdeau cumpătul: «De s-ar începe odată războiul ista, că nu mai putem trăi așa. Starea asta confuză ne omoară». Și, într-adevăr, după dispariția lui Brejnev, din cauza fricii de război, în comuna Sinihău se înregistrase o ușoară creștere a nivelului de mortalitate. Poate, și în alte localități. Dar la acea vreme nu s-a făcut o statistică în acest sens. Frica pusese stăpânire pe noi, care, cu stupoare constatam că, în cazul unui atac nuclear, nu aveam nici cea mai mică protecție” (p. 28-29). Utilizând fraza amplă, alambicată, cu mici întortocheri spectaculoase, justificând, astfel, materialul de viață – moartea lui Brejnev, incertitudinea, frica de bombardamentele americanilor, alte aventuri zugrăvite la limita umorului fin, îi oferă lectorului prilejul să acumuleze mai multe impresii prin care transpare ideea.
Cea mai izbutită piesă a acestui cuprins, în opinia mea, este povestirea Timpuri cu șerpi și „șerpoaice” în care Nicolae Spătaru rămâne credincios uneltelor de creație ce-i sunt proprii: sensibilitatea artistică și ficțiunea analizei stărilor sufletești confuze, intermediare: „Cerul era senin. Brațele fierbinți ale soarelui pătrundeau prin crengile copacilor din grădina monstrului ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Satul Horva fiind situat între trei dealuri, era imposibil să-ți imaginezi că după dealul lui Durilă își întinsese corturile un pâlc de nori fioroși. Abia după câteva minute bune, și-a făcut apariția peste capetele lor. Norii veneau cu repeziciune și erau atât de negri, încât aveai impresia că s-ar fi oglindit pământul în ei. De atâta negreață, pur și simplu, străluceau” (p. 96). Ei bine, în groapa cu șerpi poate să cadă Liviu, protagonistul, și moș Haralambie Pinghireac, personajul îmbrăcat în haina eroilor pieselor lui Brecht, însă frământarea sufletească a ambelor personaje e comunicată fie prin monologul interior, fie prin atmosfera uneori incertă, fie prin atmosfera subtilă, pâcloasă: „Alaiul funebru s-a întors în sat. Seara, undeva după orele șapte, s-a potolit și furtuna. Cerul s-a înseninat, iar rudele mortului și-au zis că Dumnezeu e într-adevăr mare și milostiv chiar și cu cei păcătoși. Satul arăta jalnic. Șuvoaiele de apă rupseseră din drumuri, maluri, din grădinile oamenilor. Soarele în asfințit mai permitea câte unei raze să se joace pe suprafața băltoacelor. Gătejoaia bocea de mama focului că puhoiul de apă i-a luat cotețul cu tot cu orătănii. Baba Militina scotea apa ce-i intrase și-n casă, în timp ce Mihai Bibașu urca bucuros drumul satului, spre magazin, lovindu-se din când în când cu o cărămidă în piept și spunând: «Mă bat cu cărămida-n piept și nu mă doare…» Lumea trecea pe lângă el și se făcea că nu-l ia în seamă. Avea grijă Dumnezeu de cei săraci cu duhul.
A doua zi, soarele a răsărit, rug aprins, la fel cum a făcut-o întotdeauna, adică dintre casele lui Ion Cernei și Vasile Tufă, aflate la marginea satului, pe dealul Ștrengii. A răsărit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și se părea că anume acest lucru deranja cel mai mult oamenii: cum de se poate așa ceva? Cum este orânduită lumea asta, Doamne? Rudele răposatului au cerut să se sape o altă groapă, iar pe la unu și jumătate oamenii erau de acum așezați la masa de pomenire. Dar nimeni n-a mai adus vorba despre cele întâmplate, despre furtună, șerpi și bârfele care s-au spus acolo” (p. 107-108). Glasul conștiinței pulsează în decor sentimentul de platitudine, confuzie și neadaptare, ce repetă obsesiv – timpul trăit: prezent și trecut.
Și totuși, trebuie să spunem franc, prozatorul Nicolae Spătaru e frământat de idei grave și cuprinsul acestui volum poartă stigmatul acestor frământări, care nu e un act gratuit, ci expresia autentică a unei experiențe de viață. Valoarea cărții constă incontestabil în arta povestirii, fapt demonstrat și în prozele Jurnalul lui Dan sau Cafeneaua de la Podul Înalt. Sunt remarcabile spontaneitatea și firescul cu care știe să nareze scriitorul. Fraza curge uneori nervos, într-un ritm sufocant, sugerând negreșit stări, dar nu face rău – nici prozatorului, nici cititorului.
Întreg volumul pare un laborator de roman, un roman-spovedanie pornit(-ă) din nevoia de eliberare. Povestirile n-au propriu-zis un final bine conturat, astfel, cititorul rămâne în speranța că Îngerii narațiunii lui Nicolae Spătaru, în curând, vor anunța apariția unei alte cărți de proză cu semnătura autorului nostru.
Senzualitatea poemelor
din petale și pietre
Iată că Tatiana Afanas-Creciun vine și cu un volum antologic, poezia ei rămânând în esență confesivă, deși adeseori, cititorul atent va observa confesiunea tăcută și trecută prin diferite fantezii. Este un bun semn de maturitate poetică, un mod de a evita sentimentalismul declarativ; dar și un risc: căci ceea ce poate fi la un moment dat trăire autentică, expresie concentrată a unui sentiment sau unei senzații, se dispersează în niște scenarii imaginare abstracte, forțate (Dacă ai ști): „Dacă ai ști să citești / Cu inima, / Ai vedea / Cristalele de gheață, / Ce sunt reflectate în ochii mei, / Și frigul ce vine / De la zăpadă, / De pe muntele / Din spatele tău…” Astfel, sensibilitatea poetei este tipic feminină: orgoliul natural al umilinței, otrăvurile dulci ale senzualității, voluptatea difuză a suferinței în așteptare, ispita păcatului, dar și a timpului o determină să afirme (Speranța): „Ai venit dimineață, / La răsărit, / Pe malul apei, / Să te întâlnești cu soarele, / Să te încălzească / Cu razele lui matinale…/ Calci pe firele de iarbă / Foarte atent, / De parcă, / Ai călca pe suflete, / Și îți este frică / Să nu le strivești, / Așa cum ai strivit / Firul de speranță / Dintre noi doi…” Și toate acestea sunt șoptite discret, cu delicatețe. Pasiunile există, dar apar abia ca niște fulgurații. Sunt fantasmele unei sensibilități domoale, generoase, pentru care însă dăruirea continuă să fie o virtualitate. Senzualitatea este din această cauză depresivă, uneori mâhnită și provocatoare – e vaporoasă, extrasă dintr-o presimțire a destrămării dorințelor și nu din frenezia simțurilor, deși poate cânta de multe ori vuietul sângelui (Punctul unui început): „Punctul unui început, / Un început de viață, / Se bate o inimă, / Din cel trecut / Și altă inimă se bate, / În punctul unui început. / O viață nouă se-nfiripă / În universul de iubire. / Un mugur, / Pe o creangă înflorită, / Cu rază de lumină vie.”
Este vorba, în cele din urmă, despre un răsărit senzual în poezia autoarei noastre. Lumea pe care ne-a descris-o Tatiana Afanas-Creciun în cele trei compartimente e glisantă, în care se însumează un abur de senzualitate tristă, dar și un sentiment discret al împlinirii. Și încă un detaliu foarte important: această Lume confesivă a poetei este susținută, în fragilitatea ei, de un vis al purității…
Acest volum antologic al Tatianei Afanas-Creciun surprinde prin varii disponibilității, dar și sufletul ei potolit, o șoaptă sau o adiere, este autentic.
Vitalie RĂILEANU,
critic și istoric literar