Bibliopolis


  Biblio Polis - Vol. 61 (2016) Nr. 2  
ARHIVA  
DIALOGURI MAGISTRALE / CREATIVE DIALOGUE / ТВОРЧЕСКИЕ ДИАЛОГИ
Consemnare: Elena VORNICESCU
Gheorghe Pârlea (județul Iași): „Basarabia, poezia, cultura și oamenii ei au pătruns adînc în inima mea…”

– Care a fost factorul determinant în alegerea meseriei de pedagog?
O să încep participarea la demersul dumneavoastră prin a vă da un răspuns pe care, probabil, nu-l așteptați. Nu aveam de gând să mă dedic profesiei de dăscăl, deși firea îmi era / este compatibilă cu o asemenea profesie. Dar mi-a ieșit în cale întâmplarea (destinul?), despre care aflăm de la Sadoveanu, prin intermedierea unui personaj, că e „cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu”. Prin anii ’60 ai secolului trecut, în Moldova din dreapta Prutului era mare criză de educatori la acest nivel al școlii, adică acolo jos, la temelie. Am fost recrutat, împreună cu alți elevi de la câteva licee teoretice, pentru Școala Pedagogică din Bârlad, instituție convertită, „din mers”, în Liceu Pedagogic. Elevii au fost selectați după un criteriu sumar. Garantul acestei reconfigurări de traseu era un om de mare respect: inspectorul școlar Gheorghe Sireteanu, învățător emerit, un promotor al „școlii active” în județul Iași. „Vă dau pâinea și cuțitul în mână. Peste patru ani vă întoarceți ca învățători în satele voastre”, au răsunat vorbele cu efect ale inspectorului. Era după primul trimestru al celui de-al treilea an de liceu. Dintre cei doi ani de liceu deja absolviți li se echivala elevilor transferabili numai unul. Însemna asta pentru elevul ajuns acum la pensie micul „tribut” care trebuia plătit în schimbul acestei perspective sigure. Iar tonul convingător al inspectorului școlar a reprezentat și vaccinul pentru germenele aspirației mele la o eventuală facultate.
În privința factorului determinant pentru alegerea profesiei, observați că el nu a existat la modul implicit, a fost o decizie spontană, nu elaborată. Dacă am ales să accept acest transfer, presupun că n-am făcut-o chiar fără o estimare a chemării pentru această profesie. Știu că atunci mi se declanșase automat imaginea dragă a învățătoarei mele, modelul ce avea să mă stimuleze pe parcurs, o ialomițeancă „moldovenizată” (vorba vine, căci n-am auzit-o rostind niciun cuvânt în nuanța locului în care și-a trăit două treimi din viață). Era mândră, am aflat după ce i-am devenit coleg, că se înrudea (ca verișoară) cu academicianul Eugen Simion, de două ori președinte al Academiei Române. Asta m-a ispitit în a citi, de timpuriu, din presa literară exegezele reputatului critic literar.
– Dacă ar fi să puteți relua firul vieții, ați alege același drum?
În contextul acestei întrebări, simt nevoia să mă completez pentru întrebarea anterioară. Motivația pentru profesie, dacă nu există o incompatibilitate între specificul ei și structura intimă a persoanei, se capătă în școală. Condiția e ca școala care formează pedagogul să aibă ea însăși dascălii compatibili cu misiunea lor de formatori de confrați în educație. Eu am avut dascăli care m-au atașat de meseria mea didactică, teoretic și practic. Anul cinci de studiu a însemnat aproape integral practică la catedră, în școala de aplicație. Primind apoi diploma de învățător și, prin repartiție guvernamentală, un post corespunzător chiar în satul natal, am început să acumulez experiență prin efort propriu și să mă atașez profund de această profesie de vocație.
Dacă ar fi să aleg altă profesie? E o întrebare uzuală interviurilor, una „de loc comun”, cum se zice. Majoritatea răspund invariabil la această întrebare: „…tot pe asta.” Eu ce să zic? Am avut mari satisfacții în cei 44 de ani de profesare (pardon, am întrerupt un an și patru luni, ceruți de patrie pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu). E o purificare sufletească să fii patru-cinci ore pe zi (în timpul anului școlar) în compania puiului de om, mângâiat de inocența și candoarea lui. Pentru minte nu e însă același confort. E o meserie care ține sufletul și mintea într-un balans mereu supravegheat. Din acest control se naște ceea ce se numește măiestria didactică.
Observați? Ezit să răspund la întrebare. Dar am s-o fac totuși, căci nu am decât a exprima o probabilitate anterioară, fără consecințe asupra viitorului. Poate că, spre exemplu, aș fi ales să fiu tot pedagog, dar să predau limba și literatura română. Aș fi evoluat și în pasiunea asta a mea (pe care arar caut să mi-o explic) în a căuta să pun în bună relație gândurile intime cu potențialul excepțional al limbii române, în scris, evident. Aici, poate, e zona din care ar putea rezulta un răspuns la întrebarea dumneavoastră punctuală.
– Care este diferența dintre învățător (sau altă titulatură pe care o hotărăște Ministerul Educației) și DASCĂL (în viziunea lui Mihail Sadoveanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea)?
Se știe că școala, ca fenomen social, la noi, românii, a început în… Biserică. Și că primul „meseriaș” al școlii a fost dascălul (cântărețul bisericesc), știutor de carte la modul elementar. Abia după reforma învățământului, sub auspiciile domnitorului Al. Ioan Cuza, dascălul a devenit învățător, bineînțeles, cu pregătire specifică în domeniu. După mine e nesemnificativă titulatura din nomenclatorul profesiilor (dascăl, învățător, institutor, profesor pentru învățământul primar – termeni vehiculați până acum). Termenul pedagog e unul generic, se potrivește tuturor celor care lucrează îndrumați de știința numită pedagogie. Eu i-aș numi pe toți profesori, diferențierea pe niveluri de învățământ făcându-se după alte criterii. Predilecția mea pentru termenul arhaic (dascăl) ține și de atașamentul meu față de clasicii care au imortalizat dascălul de școală în opera lor. Și, am mai spus, pledez pentru a nu dizolva complet limba noastră („Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată, / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată…”) în fluviul acesta de neologisme (cu aluviuni, desigur), pătruns, în mare măsură nejustificat, din alte limbi. Și apropo de cei doi clasici invocați în întrebare, ambii mi‑au atins meleagul, imortalizând în cărțile lor locul și oamenii baștinei mele.
– De ce ați avea nevoie pentru a vă simți răsplătită munca (nu neapărat din punct de vedere material)?
Începând din vara anului trecut, nu mă mai poate atinge nicio răsplată pentru munca mea. Am devenit pensionar. Poate doar retroactiv, legat de pensie, căci învățătorii pensionari abia își asigură subzistența. Dar nici ca salariați nu sunt privilegiați învățătorii. Desigur, în cazul dascălilor în exercițiu, motivarea salarială creează și disponibilități de practicare calitativă a profesiei. Pedagogul e profesionistul care, ca și doctorul, are nevoie de eliberarea deplină de factorii perturbatori, de stresul cotidian, rezultat din lipsuri materiale, ca să se poată dedica plenar profesiei delicate pe care o desfășoară. Apoi dascălului, ca să se simtă răsplătit (căci omul nu poate face abstracție de răsplata muncii), îi este necesară reabilitarea sa ca om al cetății. Silit să lucreze în lipsuri materiale și după paradigme aleatorii, mereu în schimbare, inadaptabile în unele segmente, consecințele negative au fost îndreptate numai asupra lui, slujitorul școlii devenind aproape o paria, în raport cu alte categorii de angajați din suprastructura societății. Nici măcar modestele titluri onorifice pentru dascălii eminenți nu se mai acordă astăzi ca în trecut.
– Talentul de a compune poezii l-ați descoperit o dată cu dedicarea Dvs. asupra meseriei de învățător?
Știu că din acea perioadă datează poemul meu dedicat învățătoarei amintite; nu l-am păstrat, dar îmi amintesc câteva versuri: „Unul din ghioceii buclelor tale / E sădit de mâna inocentă a uceniciei mele / L-am udat cu lacrimile neputinței / Și-a crescut suav în calea mersului meu spre putere.” Imediat ce-am devenit învățător am condus un cenaclu literar-artistic. Am recitat din poeziile proprii la Radio Iași (Miracolul românesc, se numea una dintre ele, pe care n-am păstrat-o), iar un pamflet versificat, Scuturăm de zor covoare, de fapt, un scenariu pentru grupul satiric pe care îl conduceam, mi-a fost inserat într-o plachetă, prin anii ’70, editată la Iași de „culturnicii” vremii (mă mir că l-au acceptat, căci nu avea nimic partinic, ci din contra). Sora mea mă ceartă și acum că am pierdut o poezie pe care i-am dedicat-o (era o copilă atunci). Dorul de meleagul natal din timpul școlarizării a fost tema primelor poezii. Nu-mi pot explica de ce le-am scris pe manșetele paginilor Dicționarului româno-rus. Odată cu dicționarul au dispărut și poeziile. Se vede că nu am crezut prea mult în perspectiva de a fi cucerit irezistibil de poezie. Mi-am reactivat această stare de spirit, cum numește poezia Nichita Stănescu, după eliberarea din mrejele ideologice. Și se pare că un „bob de jar” mocnește în sufletul meu, căci mostre ale scrisului propriu, ca expresie a acestei modeste combustii interioare (simt asupra mea disconfortul lipsei de modestie), apar în circa cincisprezece volume – nu, nu de autor, ci unele în coautorat și ca antologii de grup, altele având doar inserate textele mele în volumele unor autori (exclusiv din inițiativa lor) și doar un singur volum de autor.
– Cum vă explicați realitatea, nu îmbucurătoare, că poezia modernă este puțin citită de tineretul zilelor noastre?
Nu pretind că eu pot da un răspuns pertinent la această întrebare. Dar adevărul acesta crud e pe cât observat, pe atât dedus și de mine. Tinerii nu prea mai citesc în general, de aici rezultând mai întâi absența poeziei din lectura lor. O audiază însă intens (vai!), sub forma textelor aferente genurilor muzicale, promovate de businessul în materie, capul de afiș fiind… manelele.
Tinerii sunt ținuți la distanță de lectură, implicit de poezia propriu-zisă, ca urmare a excesului de libertate, foarte puțin dirijată de familie și școală. Profesorii îi trimit la bibliotecă, dar ei „greșesc” itinerarul și ajung la alte destinații „culturale”. Excesul de formule dedicate divertismentului, preluate din Occident, e o cauză precisă care depărtează de lectură, chiar dacă nu singura. Apoi, o cauză ar fi noile ierarhii legate de valori, răsturnare pătrunsă și în manualul școlar. Rezultatul, aici, e ca o grefă respinsă (cum spun mediciniștii). Organele transplantate nu sunt compatibile cu trupul care suportă anexarea. Am trecut în ultimele două decenii printr-o revoluție culturală. Deschiderea granițelor a însemnat ceea ce reprezintă avaria unui baraj al unui lac de acumulare. Nu se poate stopa deversarea furioasă a apei, separat de aluviunile conținute.
Sigur că, similar cu această imagine „hidrologică”, a pătruns și noul suflu cultural, un alt mod de raportare la conținuturile și stilurile culturii și artei. Cu acest filon au intrat, pe la punctele de frontieră, și noile curente literare așa-zis „globaliste”, care nu cuceresc, constat, decât… elitele, mai degrabă elitiștii, cei cu disponibilitate intrinsecă (sau, poate, cred oponenții, extrinsecă) pentru această deschidere. Dar n-am căderea să înțeleg pe deplin fenomenul, deci nici să-l evaluez. Observ însă cu îngrijorare firească, contextualizată profesiei mele (de care, în sine, nu mă pot detașa), că masa tineretului nu mai știe ce s-ar cuveni de Eminescu, de Sadoveanu… Dar asta nu doar din motivele invocate. Trebuie să constatăm că poezia – nu atât modernă, cât cea postmodernă – e scrisă azi, preponderent, într-o nouă formulă structurală, în înțelesul meu, anume într-o cheie ermetică, neagrementată de „muzicalitate”, de emoției. E o poezie pentru care trebuie să ai răbdare, să te întrebi: „Unde bate asta? Ce-a vrut să spună poetul?” Tinerii nu au această răbdare în a căuta ieșirea din labirint, găsirea codului, altfel spus. Poezia aceasta post-posmodernistă e o poezie pentru minți formate, cu o oarecare cultură generală și literară (unii adversari răutăcioși zic că, din contra, nu e pentru minte). Dar specialiștii știu mai bine de ce nu mai citesc tinerii poezie. Așa că e musai să mă opresc, ca să le dau o „șansă” și lor, specialiștilor, să mă completeze (glumesc respectuos).
– Cum ar trebui să fie o poezie ca să reziste timpului?
Dvs. țineți morțiș să vedeți până unde poate merge diletantismul meu! Poezia trebuie să atragă cititorul, în primul rând. O poezie necitită moare „în fașă”. Ea trebuie să ispitească și prin temă, și prin stilul de comunicare. Nu trebuie să fie neapărat facilă, dar nici alambicată până la disperare, pentru cititor, implicit abandon. Accept și absența prozodiei clasice. Dacă aș respinge asta, i-aș nega pe N. Stanescu, pe M. Sorescu, ceea ce nu e cazul. Sau aș eluda poemul Între Orfeu și Hristos (și alte câteva) al lui Gr. Vieru. Nu știu ce să zic. Poate că ar trebui să nu se renunțe definitiv la rimă. Presărarea rimei pe ici-colo, chiar dacă lipsește ritmicitatea canonică, e ca un tam-tam care provoacă ciulirea urechilor. Și încă ceva: eu însumi nu-s atras de o poezie lungă, în care mesajul, difuzat în toată masa ei, e greu de extras. Presiunea timpului cotidian, care lasă ferestre mici pentru lectură, determină cititorul ca în timp puțin să obțină o diversificare a destinderii prin lectură. De aceea și romanul pierde cititori în favoarea prozei scurte. Mă rog, așa se zice. Se mai zice că unii poeți scriu doar pentru ei, că tehnica nu trebuie raportată la cititor, ci la gustul propriu al creatorului. Cititorul n-are decât să-l citească sau nu. Și astfel, fiecare stil va avea „majoretele” lui (cer iertare dacă mă întrec cu gluma).
– Ce poet admirați? Dacă ați sta față-n față cu el, ce întrebare i-ați adresa?
La prima întrebare am și eu răspunsul majorității, mă rog, cu unele excepții neînțelese de restul: EMINESCU! Dar a sta față în față cu el nu-mi permit nici măcar să-mi imaginez. Cine sunt eu? N-aș îndrăzni, o dată fiindcă ar fi un gest de infatuare din partea mea, mi-aș excede statura de liliputan. De fapt, literar, nu am statură deloc, nu exist. Apoi, el nici măcar nu m-ar observa. Cât despre ceilalți poeți, clasicii și moderniștii români, mai toți mi-au plăcut / îmi plac, ei fiind cei care mi-au format gustul pentru poezie (atât cât îl am). Am un sentiment special, prin poemele lor, pentru basarabenii Grigore Vieru (ce destin crud!) și Dumitru Matcovschi (și el aproape un martir), descoperiți de mine după ’90. Dar am mulți poeți preferați între poeții în viață. Pe Nicolae Dabija, ieșenii Emil Brumaru și Daniel Corbu, pe Mircea Dinescu, Ileana Vulpescu… Cu poeziile pentru copii ale Anei Blandiana mi-am încântat elevii din ultimele cinci-șase cicluri. Dacă ar fi să stau față în față cu un poet preferat, ca să-i adresez o întrebare, atunci aș alege un poet de azi. Acesta, între alții, ar putea fi poetul Romeo Tarhon, căruia i-am citit poemele din revistele online. Intuiesc că e un poet de o mare forță literară. E foarte productiv, scrie numai în prozodia clasică și e un maestru al metaforei și rimei. În poemul erotic e greu de egalat (între cei pe care i-am citit prin același vehicul electronic). Mesajele sale sunt moralizatoare, cu un ușor nerv naționalist, dramatic, dar, dată fiind starea spirituală a prezentului, poetul Romeo Tarhon e absolut necesar timpului nostru. De întrebat, l-aș întreba de unde a… răsărit, căci nu știu să aibă notorietate prin opera tipărită, deși trebuia să se întâmple asta, căci poetul e la o vârstă respectabilă. Îmi plac mulți poeți de pe site-ul nostru, dar nu-i nominalizez, ca să nu-i supăr pe ceilalți (pe mulți nu i-am citit, din motive ce țin doar de mine) sau să nu-i tentez pe cei preferați să-mi dea like-uri gratuite.
– Susțineți undeva că „îi suntem mereu datori lui… Eminescu” (http://gheorgheparlea-navrapesti.blogspot.ro/2014/01/ii-suntem-mereu-datori-lui-eminescu.html). Care sunt aceste datorii?
Față de Eminescu avem datoria de moștenitori, ce-i suntem. Să-l păstrăm viu în conștiința noastră, fără a-l zeifica, dar recunoscându-i măreția omenească, forța lui poetică, reprezentativă pentru literatura română, de la nașterea ei încoace. Numai viitorul va decide asupra reconsiderării poziției sale în panteonul culturii românești. Prezentul nu are argumente să o facă. Eminescu trebuie înțeles, în ce privește tematica poemelor sale – cele raportate la social, la istoric –, numai raportându-l la timpul său, timp în care popoarele Europei erau într-o efervescență a determinării naționale și a reformelor sociale. Desigur, ceea ce am exprimat aici despre Eminescu e rezultatul rezonării mele depline cu opiniile specialiștilor asupra lui Eminescu. Fără această înțelegere, profesorii nu vor avea motivație suficientă ca să-l ofere și să-l explice în continuare elevilor pe Eminescu.
– Marele Blaga a menționat că „veșnicia s-a născut la sat”. Sunt sigură că îi dați dreptate.
Această credință a lui Lucian Blaga, de fapt, un vers din poemul Sufletul satului („Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”), „unge la inimă” omul satului, care, se știe, are o demnitate a sa, ce se vrea recunoscută. Dar el a suportat cele mai grele consecințe ale umilirii, între celelalte categorii sociale. Cât despre imaginea poetului-filozof, încerc și eu (în replică, păstrând proporția) o imagine deloc entuziasmată, anume că satul își va păstra veșnicia numai în cealaltă dimensiune a existenței omenești, trecând dincolo odată cu ultimii deținători ai valorilor rustice. Poate că, de la o vreme, îngerii vor purta costume populare românești. Revenind în real, satul a îmbătrânit repede, a scăzut natalitatea în interiorul său, deci nu prea mai are moștenitori, iar modernitatea, pe lângă binefacere, lucrează și împotriva valorilor arhaice, cele care ar da satului perenitate. Numai privind azi arhitectura lui, și capeți imediat pesimismul, cu privire la credința lui Blaga. Tăvălugul „europenizării” și globalizării dezrădăcinează, denaturează satul, îl înstrăinează de tradițiile neamului. Există totuși o pavăză în fața acestui vânt vestic, adică un organism instituțional care se ocupă de conservarea tradițiilor în fiecare județ. Satul meu, Miroslovești, aflat la intersecția județelor Iași, Neamț și Suceava are o bună relație cu această instituție. Ca urmare, șansa veșniciei pâlpâie încă la mine în sat, printr-un ansamblu folcloric numit „Șăzătoarea”, care promovează, la festivalurile de profil, exemple din viața satului istoric. Și ca să mai îndulcesc un pic pesimismul meu, poate că totuși, în perspectiva timpului, satele-muzeu, după modelul celui din București, ar mai putea rezona cu intuiția lui Lucian Blaga. În privința prezenței mele în mijlocul veșniciei, firește, nu am nicio șansă. Eu sunt muritor de rând. Voi muri deci odată cu persoana pe care o reprezint. Dar poate voi dura o vreme, atât cât vor rezista cele trei cărți dedicate expres comunității mele sătești, la scrierea cărora am contribuit ca autor (la una) și coautor (la celelalte două). Poate și prin arhivarea revistei Glasul satului, publicație de cultură și tradiție al cărei cofondator sunt și pe care am coordonat-o, prima de acest fel în istoria satului meu. Din păcate, criza financiară i-a întrerupt apariția. Și de ce să nu mă amăgesc, ar putea contribui la această prelungire, cât timp le va trebui cariilor să-l mistuie, și un catastif al Primăriei cu numele Cetățenilor de Onoare ai comunei, titlu care îmi supraestimează, desigur, meritele.
– Știu, simt că Basarabia are un loc special în inima Dumneavoastră…
Da! Din toată inima, da! Și pătrunderea Basarabiei în inima mea datează de vreo doisprezece ani, de când profesorul universitar dr. Vasile Șoimaru de la Chișinău a venit în satele comunei mele ca să-și găsească rudele rezultate din strămoșii săi de demult, anume Neamul Șoimăreștilor. Și i-a găsit. De atunci s-a înfiripat o legătură specială între un grup de distinși intelectuali chișinăuieni și reprezentanții comunității noastre sătești. Ne-a istoricizat baștina prezența de mai multe ori la noi, în comună, a poetului-academician N. Dabija, a scriitorilor Vlad Pohilă și Nicolae Rusu, a actriței Ninela Caranfil, Artistă a Poporului, a maestrului Vasile Iovu, Artist al Poporului, rapsodul Tudor Ungureanu și celebra sa formație „Ștefan Vodă”, de asemeni, și formația „Haiducii” din Costești. În contextul acestei legături de suflet românesc, ca o punte peste Prut, avem o secțiune de carte basarabeană încorporată bibliotecii comunale, am participat la evenimente culturale de pe ambele maluri ale Prutului. Eu am devenit „cronicarul” acestei relații speciale, ilustrând-o prin colaborări la Literatura și arta, BiblioPolis, Timpul (din Chișinău), Tribuna învățământului (București). În acest context a luat ființă și revista noastră sătească, Glasul satului. Și ca o expresie a recunoașterii prezenței Basarabiei în inima mea, venită chiar din Basarabia, în noiembrie 2013, la Editura „Balacron” din Chișinău mi s-a întrupat volumul O punte peste Prut (prin inițiativa editorială a conf. univ. dr. Vasile Șoimaru). Volumul (300 de pagini) cuprinde într-un capitol o parte din publicistica mea și în altul creații literare care-mi aparțin. Capitolul Referințe include aprecieri de scriitorii Nicolae Dabija, Vlad Pohilă, Nicolae Rusu și publicistul Valeriu Rață, nume care mă onorează și mă îndatorează.
– Credeți că odată și odată ea va veni ACASĂ?
Cum să nu?! În contextul acestei speranțe s-au întâmplat cele relatate mai sus, pe care, evident, le-am săvârșit doar cu gândul la împlinirea deplină a readucerii Acasă a fiicei răpite de zmeul de la Răsărit. Iar eu cred că aceasta se va face pe o cale naturală și mai grabnică decât în perspectiva intrării Republicii Moldova în UE și apoi Unirea. Ader deplin la proiectul FDRM-lui, condus de cel mai fervent promotor al Unirii, tribunul Nicolae Dabija. Sper că politicienii de pe cele două maluri ale Prutului vor rezona, într-un final așteptat, cu proiectul Forumului unionist cel mai legitim, prin numărul membrilor și reprezentativitatea personalităților acestui organism civic.
– Dacă ar fi să vă adresați basarabenilor mei, care ar fi mesajul?
Sper că nu vă deranjează dacă îmi voi adresa mesajul pentru basarabenii dumneavoastră (și frații mei de Neam) în versuri: „Hai, frate, vino repede la Prut / Și-îneacă-n în el suspinul tău durut! / Nu-i chiar așa de aprig, frate, bietul râu, / Hai, vino de-l înfruntă grabnic pân’ la brâu! / Căci iată eu pe mal abia aștept / Să-mi strâng cu drag iar fratele la piept.”
– Pe blogul Dvs. ați remarcat numele Nicolae cu ocazia Sf. Nicolae și ați numit și niște nume basarabene cum ar fi Nicolae Dabija, Nicolae Botgros. Dar știți că aveți un tiz în lumea artei basarabene – Gheorghe Pârlea?
Da, știu. Și mă onorează această coincidență. Dar, mai mult decât atât, întâmplarea aceasta nu e doar o coincidență, ci și o dovadă, cu valoare istorică, legată de formarea numelor românești după același tipar toponimic, pe ambele maluri ale Prutului. Prețuiesc actorii. În orașul în care m-am format ca dascăl ființa Teatrul de Stat „Victor Ion Popa” (Bârlad). În deceniile de comunism, marii actori bucureșteni erau pomada frustrărilor noastre, prin teatrul TV și radiofonic. Iar la Chișinău, probabil în compania distinsului meu tiz, își practică arta distinsa doamnă Ninela Caranfil, actrița care m-a copleșit ca interpretă a poeziei românești, ca om fermecător și româncă de înalt patriotism, atunci când, în câteva rânduri, am avut privilegiul să fiu între distinșii săi însoțitori (în secundar). În decembrie 2013 m-a onorat (la Chișinău) cu o succintă prezentare a cărții mele, în contextul evenimentului dedicat cărților profesorului universitar Vasile Șoimaru, oferindu-mi totodată sublima onoare de a-mi interpreta două dintre poeziile mele.
– Un minunat membru al site-ului nostru, Ion Ionescu-Bucovu scrie: „Trunchiul meu s-a umplut de inele, / Am ajuns stejar bătrân, / Bat viscole prin frunzele mele, / Iernile-mi fură frunza din sân. / […] / M-am ascuns adesea-n cuvânt / Mi-au plăcut nopțile cu lună, / Am plutit fericit pe aripi de vânt, / Am avut iubirea cunună” (Inele). Scrieți vă rog varianta Dumneavoastră a strofei a doua.
Îmi propuneți deci un test de… compatibilitate cu arta literară propriu-zisă, căci domnul Ion Ionescu-Bucovu e un scriitor consacrat, membru al Uniunii Scriitorilor, un promotor activ, pe site-ul nostru (și nu numai), al istoriei literare românești. Îl citesc cu plăcere. În privința propunerii Dumneavoastră, prin ceea ce voi reuși, voi atinge doar o zonă aflată în proximitatea celei care îl include pe distinsul poet, modelul oferit mie în acest ingenios exercițiu (trebuie să recunosc asta). Voi proceda astfel: am să aleg din fiecare vers al strofei-model câte un cuvânt-suport (cuvânt, noapte, vântul, iubirea), pe care voi construi apoi strofa mea, bineînțeles, în corelație logică și cu prima strofă a domnului Ionescu-Bucovu. Să vedem ce a ieșit: „Cuvântul mi-e leac în strânsoare, / În noapte smulgându-mi inele, / Și vântul ce-nvăluie-n boare / Parfumul iubirilor mele.”
– Ce ați face, domnule Gheorghe Pârlea, cu o sumă fabuloasă în 2014?
Această întrebare e absolut suprarealistă, deci nu mi-am pus-o niciodată. Ca dovadă, nu joc la loto. Când eram tânăr mi‑am testat norocul, fără succes, la loz în plic. Dar totuși, un puseu de reflecție asupra a ceea ce se numește noroc îmi amintesc că am avut, căci am scris o poezie cu titlul Trifoi cu patru foi (simbolul norocului). Să fabulăm deci – eu, dumneavoastră fiind… doar confidenta acestei iluzii. Ce-aș face cu o sumă fabuloasă? Întâi mi-aș face griji asupra potențialilor tâlhari. Apoi i-aș distribui repede. Fiindcă sunt om ca toți oamenii, întâi mi-aș salva de la starea incertă cei trei copii ai mei, de la care am câte o nepoată. Cea mai mare, Diana, acuși-acuși absolventă cu media zece (cf. semestrului I) a ultimului an de liceu, la Colegiul „Gh. Vrânceanu” din Bacău (va merge la Universitatea din București, la Cibernetică). Apoi, mi-aș scoate din marasmul crizei rudele celelalte, fratele (profesor) și sora (învățătoare). Aș răspunde, categoric, și mesajelor de solidaritate postate de Dumneavoastră pe Negru pe alb. Și, fiindcă vă referiți la o sumă fabuloasă, desigur, aș avea și cu ce investi într-o afacere prin care să-mi aduc doi dintre cei trei copii Acasă (acum sunt cu traiul în Italia) și aș da de lucru și unor tineri care au nevoie de asta. În privința mea și a soției, m-aș mulțumi cu pensiile modeste pe care le avem. Doar pe timpul iernii ne este necesară o suplimentare financiară. O, ce bine mă simt după un asemenea… exercițiu! Mulțumesc! Nu însă și pentru efectul revers: deziluzia.
– Dacă până acum ați fost foarte sincer față de Dvs., acum vă rog să fiți la fel de sincer față de noi, spunându-ne ce credeți despre site-ul nostru?
Vă îndoiți de sinceritatea mea, de vreme ce mă atenționați asupra ei. Bine faceți, căci omul nu poate fi pe deplin sincer. Nici eu, bineînțeles. Sunt împrejurări când, neputând fi sincer, ca să nu supăr, recurg la omisiuni, ocoliri, dar nu mint propriu-zis. Mi-e greu să fiu ipocrit de-a binelea. Contați însă, în legătură cu întrebarea, pe părerea mea că site-ul Negru pe alb e un beneficiu categoric pentru limba și literatura română, în primul rând, fiindcă el, site-ul, e un atelier, un câmp de aplicații, de exerciții în folosul acestui miracol care este limba, comunicarea prin intermediul unui complex cod ce ne detașează colosal de lumea necuvântătoarelor. Bineînțeles, condiționat de o bună relație a limbii cu altă minune ce ne face oameni: inteligența. Salut faptul că revista noastră se bucură și de prezența scriitorilor consacrați, că astfel noi, cei doar pasionați de scrisul literar, să putem avea repere (n-am zis modele, căci în literatură, în artă conceptul de model e „periculos”). Desigur, apreciez că membrii site-ului socializează, cei drept, în cercul de prieteni. Genul acesta de comunicare ar trebui să fie mai extins. Nu am remarcat prea multe cazuri de „conflicte” în relațiile membrilor. Câteva contacte „contondente” (dar numai de o parte) am observat. Cel mai inteligent însă a cedat, firește. În privința conținuturilor, atât cât le-am putut acoperi eu prin lectură, acestea au tematici diverse și exprimă proiecții personale, reale sau imaginare, asupra vieții (cum altfel?). Nu agreez genul de literatură, cu frecvență mică pe site-ul nostru, care face uz de trivialități. Dacă înțeleg prezența acestora în proză – când autorul trebuie să contureze structura unui personaj în mediul lui precar –, n-o înțeleg deloc în poezie, căci ea, poezia, e arta de a emoționa și nu de a frapa, de a agasa. Am laude sincere pentru revistele site-ului nostru, cu regretul că, departe de oraș fiind, deci și de pârghia care facilitează obținerea revistelor tipărite (nu avem bancă în sat), nu m-am învrednicit să le comand până acum. Am participat însă, în calitate de coautor, la apariția antologiei de umor, pe care am achiziționat-o prin poștă.
Dumneavoastră, generoasa fondatoare a site-ului, trebuie să vă declarați mulțumită pentru ceea ce ne-ați oferit. Presupun că inițiativa asumată implică o dăruire deosebită în a manageria revista și e firesc să aveți așteptări și din partea noastră, a beneficiarilor. Eu, deși am timpul limitat de factorii perturbatori ai vârstei și de specificul vieții ruralului, privesc revista aproape ca pe un mod de a fi eu însumi, poate cel mai apropiat, între celelalte, de nevoile spirituale ale ființei mele. Și vă mulțumesc cu sinceritate maximă (rețineți gradul de sinceritate) pentru asta!
– În încheiere, mulțumindu-vă pentru interviul acordat, pentru sinceritatea și generozitatea Dvs., ce doriți membrilor site-ului Negru pe alb?
Mai ales eu vă mulțumesc pentru această atenție privilegiată. Persoana mea, în sine, nu e reprezentativă pentru un asemenea gen de demers. Am acceptat însă participarea la interviu doar pentru că reprezint aici, într-o oarecare măsura, satul, mediul aproape absent în virtual prin ceea ce înseamnă el cultural-spiritual, dincolo de peisajul rustic (acesta omniprezent online).
Membrilor site-ului nostru le doresc să fie mereu ei înșiși, cât mai sinceri, cât mai activi. Celor care exersează aici spre a-și definitiva, consolida formația de condeieri le recomand, cu timiditate, să fie preocupați de autocontrol. Să consulte dicționarele când nu au siguranța deplină asupra semanticii, să revadă constant normele de punctuație (când scriu proza și poeme în canonul clasic) și ortografice (în orice tip de text). Să comenteze textele colegilor în măsura în care știu bine ce fac, să aibă curajul, la modul civilizat, să atenționeze asupra unor nereguli, să îndrăznească în a cere asistență. Și să nu se considere deținătorii adevărului absolut.
Nici ceea ce reprezintă aici răspunsurile la chestionarul distinsei mele interlocutoare nu pretind a fi altceva decât expresia percepției și reprezentărilor asupra a ceea ce vede, ce aude, ce află, prin lectura-i modestă, un anonim dascăl de școală sătească, aflat acum la pensie. Sănătate, înainte de celelalte toate!
Interviu solicitat de Elena VORNICESCU,
directorul revistei online „Negru pe alb”.
Interviul a fost publicat inițial cu titlul De n-ar fi ei, n-ar fi poeții, în Salonul interviurilor Omul de lângă noi; a apărut și în format tipărit: Negru pe alb, nr. 13 / 2014.